Bătălia de la Fortul Eben-Emael a fost un angajament militar dintre forțele belgiene și cele germane care a avut loc între 10-11 mai 1940, parte a luptelor pentru ocuparea Belgiei și a Franței din cadrul Fall Gelb. O forță de asalt a Fallschirmjäger a primit sarcina atacării și cuceririi Fortului Eben-Emael, o fortificație belgiană ale cărei piese de artilerie țineau sub control mai multe poduri peste Canalul Albert, considerate de importanță vitală pentru atacul trupelor germane. În timp ce trupele de asalt aeropurtate au luat cu asalt fortul și au scos din luptă garnizoana belgiană și tunurile pe care le deservea aceasta, alte unități de parașutiști au cucerit cele trei poduri de peste Canalul Albert. După ce au cucerit fortul, parașutiștii germani au primit ordinul să se deplaseze în sprijinul camarazilor care cuceriseră podurile, pentru a le proteja de contraatacurile belgienilor, până când în zonă ar fi ajuns forțele terestre ale Armatei a 18-a a Wehrmachtului.

Cucerirea fortului a fost o victorie decisivă pentru germani. Trupele aeropurtate au aterizat direct pe acorperișurile fortificațiilor cu planoare militare. Defensiva belgiană a fost distrusă cu explozivi și aruncătoare de flăcări. După ce subunitățile de Fallschirmjäger au intrat în fortăreață ucigând mai mulți apărători, i-au blocat pe restul militarilor garnizoanei în sectoarele inferioare ale fortificațiilor. Simultan, restul forței germane de asalt a aterizat lângă cele trei poduri de peste canal, distrugând mai multe cazemate și poziții defensive ale forțelor belgiene care păzeau obiectivele. Cele trei poduri au fost cucerite de către germani, care au trecut la organizarea apărării. Trupele aeropurtate au suferit pierderi grele în timpul operațiunii, dar au reușit să păstreze controlul asupra podurilor până la sosirea infanteriei germane. După sosirea infanteriei, forțele germane reunite au executat un al doilea asalt asupra secțiunilor fortului care se mai aflau încă sub controlul belgienilor, forțându-i pe aceștia din urmă să capituleze. După această operațiune, germanii au folosit două dintre podurile cucerite pentru ocolirea pozițiilor defensive belgine într-un marș spre interiorul țării. Podul Kanne a fost grav avariat în timpul luptelor și nu a mai putut fi folosit.

Cadrul general Pe 10 mai 1940, germanii au lansat Fall Gelb – invadarea Țărilor de Jos. Prin executarea unui atac prin Țările de Jos, Luxemburg și Belgia, OKW dorea să depășească prin flanc Linia Maginot și să avanseze prin sudul Belgiei în nordul Franței. În acest fel, Corpul Expediționar Britanic (BEF) și numeroase trupe franceze trebuiau să fie izolate de grosul forțelor aliate, iar Franța putea fi silită să capituleze.Harclerode, p. 46 Ca să aibă acces în nordul Franței, forțele germane trebuiau să învingă armatele Țărilor de Jos și să neutralizeze sau să ocolească o serie de poziții defensive, cele mai puternice fiind cele din Țările de Jos și Belgia. Unele dintre aceste poziții defensive nu erau bine fortificate, fiind destinate doar încetinirii germanilor, nu opririi asaltului inamic. În regiune au existat și mai multe construcții concepute special pentru apărare, unde fuseseră ridicate fortificații puternice, cu garnizoane numeroase și bine înarmate. Linia Grebbe-Peel din Țările de Jos, care se întindea de la malul sudic al golfului Zuider Zee până la frontiera cu Belgia, avea un mare număr de fortificații, a căror apărare era sprijinită de existența unor obstacole naturale precum zonele mlăștinoase sau câmpiile inundabile.Tugwell, p. 47 Apărarea belgiană se baza pe o linie de încetinire a înaintării inamicului de-a lungul Canalului Albert și o linie defensivă principală de-a lungul râului Dyle. Această ultimă linie defensivă asigura atât protecția capitalei Bruxelles cât și a portului Antwerp. Liniile defensive belgiene aveau plasate în avanposturi o serie de unități, cu excepția unei regiuni, unde canalul se întindea în apropierea frontierei neerlandeze – așa-numitul 'Maastricht Appendix' din apropierea orașului omonim. Armata belgiană nu a putut să construiască nicio poziție fortificată în această zonă, din acest motiv fiind desemnată pentru apărare o divizie de infanterie, care să păzească cele trei poduri peste canal, câte o brigadă pentru fiecare pod.Harclerode, p. 47 Podurile erau apărate de mici cazemate echipate cu mitraliere. Sprijinul de artilerie era asigurat de Fortul Eben Emael, raza de acțiune ale bateriilor căruia acoperea două dintre cele trei poduri.Tugwell, p. 51 OKW a înțeles planul belgienilor – întârzierea atacului german, retragerea de-a lungul Canalului Albert și efectuarea joncțiunii cu forțele franceze și britanice pe linia defensivă a râului Dyle. De aceea, germanii au conceput propriul lor plan pentru ruperea apărării adverse și ocuparea celor trei poduri principale peste Canalul Albert, dar și a unora secundare din Belgia și Țările de Jos, ceea ce le-ar fi permis să înainteze cu ușurință spre interiorul Țărilor de Jos.Harclerode, p. 48

Preludiu Preparativele belgiene

Divizia a 7-a de infanterie belgiană a fost repartizată apărării celor trei poduri de peste canal, militarii acestei unități alăturându-se garnizoanei Fortului Eben-Emael în momentul declanșării bătăliei Sistemul de apărare al fiecărui pod era format din patru buncăre din beton amplasate pe partea vestică a canalului, trei dintre ele echipate cu mitraliere și unul cu un tun antitanc. Acest din urmă buncăr era amplasat mai aproape de drumurile de acces, iar celelalte apărau flancurile podurilor. Câte o companie de infanterie era plasată în tranșee pe partea de vest a canalului în dreptul fiecărui pod. Infanteriștii aveau mici posturi de observație pe partea răsăriteană a canalului, ai căror militari puteau fi retrași rapid la nevoie. Toate cele trei poduri puteau fi distruse cu încărcături explozive montate pe structurile de rezistență, ele fiind acționate cu dispozitive de inițiere a exploziei montate în buncărele antitanc. Fortul Eben-Emael, lung de 370 m și lat de 180 m, fusese construit la începutul deceniului al patrulea și fusese finalizat în anul 1935. Fortul avea ziduri de apărare groase de 1,5 m din beton armat, întărite cu patru cazemate retractabile și 64 de puncte de sprijin.Kuhn, p. 29

Fortul era echipat cu tunuri de 120 mm cu o rază de acțiune de 16 km, (dintre care două puteau să se rotească la 360 de grade), 16 tunuri de 75 mm, 12 tunuri rapide antitanc de 60 mm, 25 de mitraliere cu țeavă dublă și mai multe alte tunuri antiaeriene. O latură a fortului era paralelă cu canalul, iar celelalte două aveau vedere spre câmp. Ele erau apărate de câmpuri minate, șanțuri adânci și ziduri înalte de 6 m. În fața zidurilor erau amplasate mici cazemate dotate cu mitraliere. Pe acoperișul fortului erau amplasate proiectoare de căutare și tunurile antitanc de 60 mm.Harclerode, pp. 47–48 Un număr mare de tuneluri se întindeau pe sub fort, legând între ele turelele individuale, cazematele, centrul de comandă și depozitele. Fortul avea propriul spital, spații de cazare ale personalului, bucătării și un generator electric pentru acționarea tunurilor de mare calibru, a sistemului de iluminare și a sistemului de purificare a aerului din cazemate.Lucas, p. 21 Planul de luptă al belgienilor nu prevedea ca garnizoana fortului și infanteria de sprijin din afara zidurilor să ducă o luptă defensivă de durată în teren. În cazul unui atac, se considera că detașamentul de pe malul estic al canalului ar avea la dispoziție timpul necesar să se retragă peste poduri, să le arunce în aer. Forțele reunite belgiene ar fi avut mai apoi posibilitatea să lupte protejate de fortificații o bătălie de întârziere a înaintării inamicului. Când apărarea fortului nu ar mai fi fost posibilă, garnizoana ar fi trebuit să se retragă pe linia defensivă principală de-a lungul râului Dyle, unde să facă joncțiunea cu restul trupelor aliate.

Pregătirile germanilor Asaltul parașutiștilor asupra Fortului Eben-Emael și a celor trei poduri a fost parte a unei operațiuni mai ample a Diviziilor a 7-a și a 22-a aeropurtate. Divizia aeropurtată a 7-a, formată din trei regimente de parașutiști și unul de infanterie aeropurtată, avea sarcina cuceririi mai multor poduri a drumurilor care duceau spre pozițiile defensive neerlandeze din jurul orașului Rotterdam și spre aeroportul Waalhaven. Divizia a 22-a de debarcare aeriană, compusă din două regimente de infanterie aeropurtată și un batalion de parașutiști, avea sarcina cuceririi mai multor aeroporturi din apropierea orașului Haga (Valkenburg, Ockenburg și Ypenburg). După securizarea celor trei aeroporturi de către batalionul de parașutiști, restul diviziei avea să aterizeze cu planoarele și să pornească atacul pentru ocuparea capitalei neerlandeze, arestarea guvernului neerlandez, a comandanților militari și capturarea familiei regale. Divizia trebuia de asemenea să împiedice deplasarea pe șosele și căile ferate ale oricăror trupe neerlandeze. Intenția OKW era să folosească cele două divizii aeropurtate pentru crearea unui culoar sigur, cu poduri funcționale, prin care să înainteze Armata a 18-a spre centrul Țărilor de Jos. Generalul Kurt Student, inițiatorul acestui plan, a considerat că prezența în teren a celor două divizii avea să țină deschise, să împiedice trimiterea trupelor de rezervă neerlandeze din nord-vestul Țărilor de Jos și Franței pentru sprijinirea defensivei aliate din sud și să îi împiedice pe aliați să folosească aerodromurile pe care le controlau, toate acestea urmând să sprijine înaintarea rapidă a Armatei a 18-a.Tugwell, p. 48 400 de avioane de transport Junkers Ju 52 urmau să fie folosite la transportarea și lansarea parașutiștilor, precum și la transportul până pe pistă a soldaților germani care nu urmau să fie parașutați sau debarcați din planoare.