Ion Sântu, ortografiat în primele ediții Ion Sîntu, este un roman social scris de Ion Marin Sadoveanu și publicat în 1957 de către Editura de Stat pentru literatură și artă din București. El continuă acțiunea romanului Sfârșit de veac în București (1944) și era proiectat să fie cel de-al doilea volum al trilogiei Lume; autorul intenționa să scrie un al treilea volum intitulat Copacul în flăcăriPetre Răileanu, „Prefață” la vol. Ion Marin Sadoveanu, Ion Sîntu, Editura Minerva, București, 1989, p. 7. sau, după alte surse, Desăvârșirea lui Ion Sântu,Vlaicu Bârna, „Ion Marin Sadoveanu”, în România literară, anul XXXII, nr. 45, 10–16 noiembrie 1999, pp. 14–15. () dar din acest proiect n-au mai rămas decât titlul și câteva pagini disparate.Dumitru Micu, „Romanul prin excelență”, în revista Steaua, Cluj-Napoca, anul LVII, nr. 7–8 (693–694), iulie–august 2006. ()
Romanul descrie copilăria și tinerețea lui Ion Sântu, fiul medicului Matei Sântu și al Amelicăi (fiica arhivarului Iancu Urmatecu), până în timpul Primului Război Mondial,Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 568. continuând acțiunea romanului Sfârșit de veac în București din care nu sunt preluate decât câteva personaje: medicul Matei Sântu, Amelica, Iancu Urmatecu și Barbu B. (Bubi) Barbu, care dobândesc aici o pondere neînsemnată. Deși există o oarecare continuitate epică, Ion Sântu poate fi citit și ca un roman independent.
Scriitorul realizează o frescă socială a începutului secolului al XX-lea, prezentând noile raporturi sociale stabilite ca urmare a creșterii inechităților sociale și formarea intelectualității sub influența noilor mișcări de idei ce au loc în societate.S. Damian, „Prefață” la vol. Ion Marin Sadoveanu, Sfîrșit de veac în București, Editura pentru Literatură, București, 1962, p. V. Ion Sântu este, în esență, romanul unei formări spirituale.Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române, vol. II (M–Z), Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 510. .
Rezumat
Bucureștiul se schimbase în cei șapte ani scurși de la nunta Amelicăi cu medicul Matei Sântu, iar strada pe care locuia Iancu Urmatecu crescuse în importanță. În acest timp, fostul arhivar reușise să salveze averea baronului Bubi Barbu și chiar să o aducă pe profit, faima sa de om de afaceri priceput fiind în creștere. Solicitat pentru sfaturi de tot mai mulți boieri cu probleme financiare, Urmatecu devine un om tot mai înstărit și cumpără noi moșii. În octombrie 1893 Amelica născuse un băiat care fusese botezat Ion (după bunicul său) și care crescuse în casa bunicilor.
Plictisit de medicina internă, dr. Matei Sântu se orientează către chirurgie, o ramură medicală pe care o considera mai activă. El este nemulțumit de educația pe care Onuț o primește în casa bunicilor, așa că acceptă un post de medic chirurg primar la Spitalul din Constanța pentru a-l scăpa pe băiat de influența nocivă a lui Urmatecu. Doctorul își construiește în centrul orașului o casă solidă, cu bani împrumutați de la socrul său, aducându-i acolo pe Amelica și Onuț, precum și pe guvernanta Berta von Grodde și pe slujnica Paraschiva. Familia Sântu dobândește importanță în lumea bună a orașului, în timp ce Onuț crește și este instruit de tatăl său și de profesori particulari, care au o influență deosebită asupra formării sale intelectuale.
Mișcările țărănești din primăvara anului 1906 tulbură ordinea publică din țară, iar Siguranța Statului îi arestează, printre alții, pe Manea Strapalea (cel care agitase spiritele la Bălășoieni) și pe fosta lui logodnică, Paraschiva, dar revoluționarul Ivan Maximovici Martînov (refugiat din Rusia) reușește să scape de urmăritori, aruncându-se în mare. În toamna anului 1906 Ionică Sântu se mută la București împreună cu prietenii săi Toderiță Clement și Sile Scafeș, devenind elevi la Colegiul „Sfântul Sava”.
Răscoalele țărănești devin tot mai violente la începutul anului 1907, iar Urmatecu și prietenii săi de la Clubul Agricol încep să se îngrijoreze. În același timp, Ionică și Toderiță iau cunoștință de starea grea a țărănimii, fiind arestați după ce au participat la o întrunire muncitorească de solidaritate organizată la sala „Eforie” și la care au vorbit, printre alții, profesorul Iancu State Ciuboțel, ziaristul Corneliu Tălășan și țăranul Manea Strapalea. Guvernul conservator este înlocuit în martie 1907 cu un guvern liberal care înăbușă răscoala cu ajutorul armatei. Frământat de griji, Iancu Urmatecu moare, iar convoiul funerar se intersectează pe Calea Victoriei cu un coloană de furgoane ce-i ducea pe răsculați la închisoarea Malmaison, printre cei arestați aflându-se și Strapalea.
După moartea lui Urmatecu, Amelica intră în stăpânirea averii, distrugând testamentul găsit în casa de bani și fiind influențată în luarea deciziilor de bătrânul și lacomul avocat Anghel Ciuflea. A vândut o parte din moșii, a desființat grajdurile și a interzis prezența la masă a rudelor coanei Mița. Între Amelica și Matei Sântu apar neînțelegeri cauzate de legăturile adultere ale medicului, iar cei doi soți trăiesc despărțiți. După finalizarea studiilor liceale, Ionică Sântu se înscrie la Facultatea de Drept (urmând în paralel și Facultatea de Litere), împreună cu prietenii săi, cu excepția lui Toderiță Clement care se înscrie la Școala de Poduri și Șosele. Procurorul Clement se transferă la Curtea de Apel din București, iar soția sa, Glicheria (Glück), devine amanta tânărului Sile Scafeș. Văzând imoralitatea mamei sale, Toderiță se spânzură de o grindă din casă.
Prima poveste de dragoste a lui Ionică Sântu cu cocheta Zoica Poroineanu se termină nefericit, fata acceptând să se căsătorească din interes în primăvara anului 1914, după o călătorie la Nisa, cu moșierul Alexandru Gădină, un bărbat vârstnic și lipsit de educație. Tânărul începe să scrie literatură (însemnări, schițe, poezii), sub îndrumarea fostului profesor Iancu State Ciuboțel, participând la discuțiile literare și politice de la Terasa Oteteleșanu. La sfaturile unor medici care-i tratau o boală de ficat, Amelica pleacă în vara anului 1914, împreună cu Ionică, în stațiunea Tarasp de pe valea Engadina din Elveția. Tânărul se împrietenește acolo cu studenta poloneză Ewunia, implicată în activitatea subversivă antiaustriacă și antirusească și care îl instruiește în politica externă europeană, oferindu-i cunoștințe filozofice și de literatură rusă. Legătura dintre cei doi se întrerupe după izbucnirea Primului Război Mondial, dar lasă urme adânci în gândirea lui Ionică.
Politica externă de neutralitate a României produce atât mișcări publice în favoarea intrării în război pentru eliberarea Ardealului, cât și mișcări antirăzboinice. În acest timp, doctorul Sântu îl găzduiește în casa din Constanța pe Manea Strapalea, care începuse să organizeze o activitate sindicală pentru apărarea drepturilor muncitorilor din port și care se opunea intrării țării în război. Medicul se înglodează în datorii în cursul anului 1915, susținând financiar mișcările sindicale din porturile Constanța și Galați, ceea ce atrage atenția Siguranței. Dorind să-și ajute tatăl, Ionică își convinge mama să vândă avocatului Poroineanu niște loturi de pe șoseaua Pantelimonului, dar Amelica refuză să acopere datoriile medicului Sântu, lăsându-l la mâna creditorilor.
Situația financiară grea și presiunile politice la adresa sa îl determină pe medicul Sântu să-și vândă via și să-și ipotecheze casa de la Constanța. În august 1916 România intră în război de partea Antantei, iar doctorul este mobilizat ca maior și trimis în linia întâi a frontului din Transilvania. După o mobilizare scurtă pe valea Oltului, regimentul de artilerie din care făcea parte slt. Ion Sântu este trimis în Dobrogea. Luptele grele, înfrângerea rapidă și retragerea înspre Moldova îi oferă ocazia lui Ionel să observe mizeria adusă de război. Oprit la Târgu Bujor, tânărul ofițer este uimit să afle că în timp ce armata se deplasa pe jos familia Poroineanu primise la dispoziție un tren particular pentru a-și evacua mobila. În aceeași seară, Ivan Maximovici este arestat ca spion, dar Ionel îl ajută să fugă. Ca urmare a ultimelor evenimente, tânărul simte că se naște în el „un alt om, mai dârz, mai puternic, mai hotărât”.Ion Marin Sadoveanu, Ion Sîntu, Editura Minerva, București, 1989, p. 573.
Structură Romanul Ion Sântu este împărțit în trei părți, fiecare dintre acestea având câte patru capitole numerotate cu cifre romane și care nu au titluri.
Personaje Fiind foarte complex, romanul Ion Sântu conține un număr mare de personaje, multe dintre ele apărând doar în anumite perioade, dar fiind descrise în detaliu și menționate periodic.
Personaje din casele familiilor Urmatecu și Sântu Ion Sântu — fiul medicului Matei Sântu și al Amelicăi, nepotul lui Urmatecu Matei Sântu — medic chirurg, soțul Amelicăi și ginerele lui Urmatecu, pasionat de cercetări medicale și de istoria științei Amelica — fiica lui Urmatecu și a coanei Mița, soția dr. Matei Sântu Iancu Urmatecu — fost arhivar la Tribunalul București, proprietarul mai multor moșii coana Mița — soția lui Urmatecu Berta von Grodde — guvernanta și profesoara de limba germană a lui Ionuț Sântu, fiica nobilului prusac scăpătat Bruno von Zerboni di Sposetti, rămas ca inginer silvic în Ardeal; se stabilește în România după o poveste de dragoste nefericită cu Corneliu Tălășan Paraschiva Lipan — fată originară din Bălășoieni, angajată în casa familiei Urmatecu, unde este persecutată permanent de Amelica; se ocupă de educația lui Ionuț; a fost iubita lui Manea Strapalea și apoi a lui Ivan Maximovici
Personaje din protipendada Constanței Iorgu Scafeș — prefectul județului Constanța, senator conservator și moșier, căsătorit cu Smărăndița Georges Clement — procuror la Constanța și apoi la Curtea de Apel din București, căsătorit cu Glicheria; un om zgârcit și ticălos, nemilos cu micii borfași și cu agitatorii, dar fricos față de criminalii fioroși; decorat pentru merite în reprimarea Răscoalei din 1907 Glicheria (Glück) — soția procurorului Clement și mama lui Toderiță, o femeie cu moravuri ușoare ce devine amanta comandorului Crihan; este originară din Moldova Henri-Eugen Crihan — comandor în Marina Militară Română, prieten din copilărie cu Osvald și la fel de destrăbălat ca acesta; a urmat cursurile Școlii Navale din Brest și s-a întors apoi în țară; îl împinge la suicid pe Osvald; se transferă apoi în Marina Comercială, preluând comanda unui pachebot; contrabandist cunoscut Predescu — profesor de istorie și directorul Gimnaziului din Constanța, originar din Ardeal, deputat liberal Toderiță Clement — fiul procurorului Clement și al soției sale, Glicheria, prietenul lui Ion Sântu Sile Scafeș — fiul prefectului Scafeș, prietenul cu Ion și cu Toderiță; devine apoi secretar al avocatului Poroineanu Costache Lămotescu — directorul sucursalei Constanța a Băncii Românești Alexandru Hangiu — prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul județului Constanța
Socialiști Iancu State Ciuboțel — profesor de istorie cu convingeri socialiste, prieten cu dr. Matei Sântu Ivan Maximovici Martînov — marinar rus originar din Odesa, intrat în mișcarea revoluționară rusă și refugiat în România după revolta marinarilor de pe crucișătorul Ecaterina a II-a de la începutul anului 1904; lucrează într-un atelier de reparat aparate marinărești amenajat pe remorcherul Sulina din cimitirul naval al portului Constanța și este angajat apoi pe ca mecanic agricol pe moșia de la Gargalâc a prefectului Scafeș; prieten cu profesorul Jeanjacquet și cu medicul Matei Sântu și iubit al Paraschivei Corneliu Tălășan — ziarist la Conservatorul, originar din Ardeal, fost iubit al Bertei, luptător pentru drepturile românilor din Transilvania și adept al ideilor socialiste