Istoria Rusiei începe cu istoria slavilor de răsărit, grupul etnic din care s-au născut mai târziu rușii, ucrainenii și belarușii. Primul stat al slavilor de răsărit, Rusia Kieveană, a adoptat creștinismul sub influența Imperiului Bizantin în 988, începând astfel sinteza dintre cultura slavă și cea bizantină, care avea să definească cultura rusă pentru următoarele șapte secole. Rusia Kieveană a dispărut până în cele din urmă ca stat, lăsând în urmă mai multe state aflate în competiție pentru dreptul de a se numi moștenitori ai culturii și poziției dominante. După secolul al XIII-lea, Marele Ducat al Moscovei a ajuns să domine fostul centru cultural și politic, Kievul. În secolul al XVIII-lea, Principatul Moscovei s-a transformat în Imperiul Rus, care se întindea din Polonia până la Oceanul Pacific. Expansiunea către vest a imperiului i-a făcut pe conducătorii țării din ce în ce mai conștienți de marea lor rămânere în urmă și a distrus izolarea țării în care au apărut primele etape ale cuceririlor. Regimurile care s-au succedat în secolul al XIX-lea au luat în seamă aceste presiuni printr-o combinație de reforme incomplete și represiune. Iobăgia din Rusia a fost abolită în 1861, dar eliberarea țăranilor a fost făcută în condiții nefavorabile pentru aceștia și a alimentat presiunile revoluționare. Între momentul eliberării iobagilor și cel al începerii primului război mondial din 1914, reformele lui Stolîpin, prima constituție rusă și alegerile pentru prima Dumă au adus schimbări importante în viața economică și politică a Rusiei, dar țarii nu au cedat puterile autocratice.

Înfrângerile militare și lipsurile alimentare au declanșat Revoluția rusă din 1917, aducându-i la putere pe bolșevici, care în scurtă vreme aveau să se reboteze comuniști. Între 1922 și 1991, istoria Rusiei s-a confundat practic cu istoria Uniunii Sovietice. URSS-ul a fost un imperiu bazat pe ideologia comunistă, având aproximativ aceleași granițe cu cele ale Imperiului Rus, care pierise în 1917 odată cu ultimul țar, Nicolae al II-lea. Din acest moment în continuare, conducerea Uniunii Sovietice s-a bazat pe sistemul politic al unui singur partid, cel al comuniștilor, (noul nume al bolșevicilor din martie 1918). Până în cele din urmă, până la sfârșitul deceniului al nouălea al secolului trecut, cum slăbiciunea structurilor economice și politice a devenit acută, s-au petrecut schimbări în economie și clasa conducătoare a țării, care nu au fost salvate de aceste modificări, ci i-au grăbit URSS-ului dezintegrarea.

Istoria Federației Ruse este scurtă, începând cu momentul prăbușirii Uniunii Sovietice la sfârșitul anului 1991. Rusia a continuat să existe ca stat pentru mai mult de o mie de ani, în timpul secolului al XX-lea fiind chiar inima Uniunii Sovietice. Din momentul în care și-a câștigat independența, Rusia a pretins a fi succesorul de drept al URSS-ului pe scena internațională. Totuși, Rusia a pierdut statutul de superputere și face eforturi mari pentru a abandona sistemul politic și economic socialist și al proprietății de stat asupra mijloacelor de producție. Rusia face eforturi, deseori dureroase, pentru edificarea unei economii capitaliste de piață. Se poate afirma, fără mari șanse de a greși, că Rusia de azi continuă să aibă legături economice și culturale cu predecesoarele sale, Imperiul Țarist și cu Uniunea Sovietică.

Istoria timpurie thumb|250px|Ipoteza Kurgan: sudul Rusiei văzut ca urheimat al popoarelor indo-europene.

Slavii estici timpurii

Strămoșii rușilor au fost triburile slave, ale căror tărâmuri natale sunt considerate de unii oameni de știință ca fiind zonă împădurită a mlaștinilor Pripet. Mutându-se în teritoriile eliberate prin migrație de triburile germanice, slavii răsăriteni au ocupat pământurile dintre Munții Carpați și râul Don. În acest teritoriu au ajuns sub influența creștinismului bizantin. În timp ce Imperiul Bizantin trecea printr-un tot mai accentuat declin economic și politic, cultura sa continua să influențeze Rusia în timpul secolelor ei de maturizare. Cu timpul, slavii au intrat în contact cu numeroase grupuri etnice care trăiau alături de ei în câmpiile Europei răsăritene (Rusia, Ucraina, Belarus), cum ar fi sciții, sarmații și cimerienii (de origine tracă) dar și cu nou-veniții varegi (vikingi) de origine germanică, și pe care le-au asimilat, din această sinteză etno-lingvistică rezultând poporul rus modern.

Hazaria

Hazarii erau un popor turcic care au stăpânit zona stepei bazinului inferior al râului Volga, între Marea Caspică și Marea Neagră, între secolele al VII-lea și al XIII-lea. În secolul al VIII-lea, hazarii au trecut la religia iudaică. Capitala lor era Itil, în apropierea orașului Astrahan din zilele noastre.

Fiind cunoscuți pentru legile, toleranța și cosmopolitismul lor, hazarii au fost principalii intermediari între zona Baltică și imperiul Abasid islamic cu centrul la Bagdad. În secolele al VIII-lea și al IX-lea, multe triburi slave plăteau tribut hazarilor. Toleranța acestora din urmă a început să scadă în cele din urmă, când Oleg, un războinic vareg, a atacat din Novgorod spre sud orașul Kiev pentru a-i alunga pe hazari. Oleg a fost fondatorul Rusiei Kievene în jurul anului 880.

Rusia Kieveană

Vikingii scandinavi numiți "varegi" de către bizantini, au combinat pirateria cu negustoria și au început să străbată căile navigabile dinspre Marea Baltică către Marea Neagră și Marea Caspică. Slavii așezați de-a lungul acestor râuri îi angajau deseori pe varegi să-i apere. Conform primelor cronici kievene, un vareg numit Rurik a devenit prinț al Novgorodului pe la anul 860, mai înainte ca succesorii să se mute către sud și să-și extindă autoritatea asupra Kievului. Până la sfârșitul secolului al IX-lea, prinții varegi și-au extins autoritatea asupra unei zone vaste care a început să fie cunoscută sub numele de Rusia.

Numele "Rusia", (ca și finlandezul Ruotsi și estonul Rootsi), este considerate de unii cercetători ca fiind înrudit cu numele regiunii Roslagen (o zonă de coastă a Suediei), pentru ca alții să-l considere ca având rădăcini slave sau persane. (Vezi și: Etimologia cuvântului rus și a derivatelui lui).

Rusia Kieveană, primul stat al slavilor răsăriteni, a apărut în secolul al IX-lea de-a lungul râului Nipru ca o federație de principate cu interese comune în comerțul de blănuri, sclavi și ceară dintre Scandinavia și Imperiul Bizantin, de-a lungul râului Nipru. Până la sfârșitul secolul al X-lea, minoritatea varegă a fost asimilată de majoritatea slavă.

Printre realizările de durată ale Rusiei Kievene s-a numărat convertirea la creștinismul ortodox în varianta slavă, care avea să definească cultura rusă pentru următoarea mie de ani. Convertirea la creștinism s-a făcut în 988, printr-un act public de botez al locuitorilor Kievului, în timpul domniei lui prințului Vladimir I. Câțiva ani mai târziu, a fost introdus primul cod de legi, Pravila rusă. Încă de la început, principii kieveni au urmat exemplul bizantin și au ținut biserica sub controlul lor strict, chiar și în ceea ce privește veniturile acesteia, astfel statul rus și biserica sa națională au rămas tot timpul strâns legate.thumb|275px|Rusia Kieveană în secolul al XI-lea.

Până în secolul al XI-lea, în special în timpul domniei lui Iaroslav cel Înțelept, în Rusia Kieveană a avut loc un proces de dezvoltare economică și culturală, în deosebi în domeniile arhitecturii și literaturii, cu rezultate net superioare celor din vestul Europei. În comparație cu limbile popoarelor creștine din apusul Europei, limba rusă a fost foarte puțin influențată de limba greacă și de limba latină în care erau scrise primele lucrări teologice creștine. Acest fapt s-a datorat alegerii de la început ca limbă de desfășurare a liturghiei a limbii slavone în locul celei grecești sau latinești.

Triburile nomade turcice cumane (polovoții, kipciakii) au cucerit regiunile stepelor sudice dintre granițele Rusiei Kievene și de-a lungul coastei Marii Negre și au fondat un stat – Deșt-e-Kipciak. Respingerea atacurilor nomazilor, în special cele îndreptate împotriva Kievului, care se afla doar la o zi distanță călare de sălașurile lor din stepe, a fost o povară foarte grea pentru rușii kieveni.

În cele din urmă, Rusia Kieveană s-a destrămat ca stat datorită luptelor armate dintre membrii familiei princiare care stăpâneau în devălmășie țara. Dominația Kievului a pălit din ce în ce mai mult, în folosul Novgorodului aflat la nord, a cnezatului Vladimir-Suzdal în nord-est și a principatului Halici-Volînia în sud-vest. Resturile Rusiei Kievene au fost cucerite de Hoarda de Aur a mongolilor în secolul al XIII-lea. Kievul a fost distrus. Principatul Halici-Volînia a fost până la urmă absorbit în Uniunea statală polono-lituaniană. Cnezatul Vladimir-Suzdal, aflat sub suzeranitatea mongolilor, și Novgorodul independent aveau să devină baza pentru formarea națiunii moderne ruse.

Bulgaria de pe Volga

Bulgaria de pe Volga a fost un stat ne-slav aflat pe cursul mijlociu al râului Volga. După invazia mongolilor, a devenit parte a Hoardei de Aur. Ciuvașii și tătarii de la Kazan sunt descendenții bulgarilor de pe Volga. Până în secolul al X-lea, bulgarii de pe Volga au fost convertiți la islam, ceea ce i-a făcut independenți de Hazaria. În secolul al XVI-lea, Rusia a cucerit pământurile bulgarilor în timpul țarului Ivan cel Groaznic.

Invazia mongolă

Invazia mongolilor a accentuat fragmentarea Rusiei Kievene. În 1223, Rusia Kieveană a trebuit să facă față campaniei militare hotărâtoare a mongolilor, fiind învinsă cu desăvârșire în bătălia de la râul Kalka. În 1240, mongolii au prădat orașul Kiev și și-au continuat atacul către vest în Polonia și Ungaria. Până în acel moment, mongolii cuceriseră aproape toate principatele rusești, doar Novgorodul rămânând independent.

Impactul invaziei mongolilor asupra teritoriilor rusești a fost inegal. Aproape jumate din populația teritoriului a fost pierdută în timpul invaziei. Cultura citadină a fost complet distrusă. Orașe precum Kievul nu și-au mai revenit niciodată după devastările atacului inițial. În timp ce Novgorodul continua să prospere, orașul Moscova, aflat sub suzeranitate mongolă, a început să înflorească din 1328. Deși armatele rusești au reușit să învingă Hoarda de Aur în bătălia de la Kulikovo în 1380, mongolii au continuat să domine teritoriile locuite de ruși și să pretindă de la prinții ruși tribut până pe la anul 1480.

Hoarda de Aur

Capitala Hoardei de Aur a fost orașul Sarai pe râul Volga, în apropierea orașului Volgograd. Cnejii (prinții) din sudul și estul Rusiei erau obligați să plătească tribut mongolilor, numiți de obicei tătarii Hoardei de Aur. În schimb, cnejii primeau hrisoave prin care erau împuterniciți să acționeze ca înlocuitori ai hanului. Prinții primeau o libertate considerabilă în ceea ce privește guvernarea teritoriilor aflate sub controlul lor. Unul dintre acești prinți, Alexandr Nevski, cneaz al Vladimirului, a câștigat un rol deosebit de important printre semenii săi în secolul al XIII-lea în urma victoriilor răsunătoare împotriva cavalerilor teutoni, suedezilor și lituanienilor. În ochii cnezilor și bisericii ortodoxe, occidentalii păreau o amenințare mult mai mare la adresa stilului de viață rusesc decât mongolii. Nevski a obținut protecția mongolilor și ajutorul acestora în lupta împotriva invadatorilor din vest, care, sperând să se folosească de prăbușirea puterii rușilor după invazia nomazilor, încercau să cucerească noi teritorii în răsărit. În ciuda acestui fapt, urmașii lui Nevski s-au răzvrătit împotriva dominației tătare, deoarece invaziile mongolilor în principatele rusești au continuat pe tot timpul existenței Hoardei de Aur, provocând uriașe devastări.