Revoluția Americană cuprinde o serie de evenimente de natură politică, economică, militară, organizatorică și legislativă petrecute în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai exact între 1763 și 1791, care au culminat cu apariția unui stat independent și suveran în America de Nord, Statele Unite ale Americii.
Revoluția Americană a fost unul din evenimentele majore al epocii moderne, care s-a desfășurat sub forma unor serii de revolte și transformări ale modului de gândire al coloniștilor, apoi sub forma unui război, numit Războiul de independență al Statelor Unite ale Americii, care a avut loc între cele Cele 13 colonii britanice din America de Nord și țara lor de origine, Marea Britanie, urmat de organizări economice, structurale, politice, statale și legislative unice și novatoare în istoria modernă.
Revoluția Americană a avut trei consecințe importante: cucerirea independenței celor 13 colonii față de Marea Britanie, recunoscută oficial prin Tratatul de la Versailles (1783), formarea unui stat federal continuu deschis expansiunii și formarea unui sistem de guvernare al acestei țări bazat pe Constituția Statelor Unite din 1787, care punea bazele unei republici federale numită Statele Unite ale Americii, în care conducerea este bazată pe suveranitatea poporului și separarea tripartită a puterilor în stat (legislativă, executivă și judiciară).
Era revoluționară a început în 1763, când pericolul militar exercitat de Franța se terminase și Marea Britanie a introdus o serie de taxe fǎrǎ reprezentare în Parlament care au fost considerate ilegale de către coloniști . După o serie de proteste, dintre care cele mai proeminente au fost cele din Boston, britanicii au trimis trupe militare de intervenție. Ca rezultat, coloniștii americani au mobilizat trupele lor de miliție până în punctul critic în care luptele au izbucnit (1775). Deși loialiștii reprezentau aproximativ 15 - 20 % din întreaga populație de 2,2 milioane a coloniilor, iar patrioții controlau circa 80 - 90 % din teritoriul celor 13 colonii, britanicii nu au putut controla mai mult decât câteva din orașele de pe coasta Atlanticului. Punctul cel mai de seamă al Revoluției americane a fost, fără îndoială, Declarația de Independență, care a condus la crearea de către cele 13 colonii a Statelor Unite ale Americii. Ulterior, americanii au creat o alianță cu Franța, în 1778, care a determinat o echilibrare a forțelor militare terestre și navale. Două armate majore britanice au fost capturate la Saratoga în 1777 și Yorktown din 1781, conducând la pacea încheiată în 1783 la Paris prin recunoașterea Statelor Unite ale Americii ca națiune independentă și suverană mărginită la nord de Canada britanică, la sud de Florida spaniolă și la vest de fluviul Mississippi.Cogliano (2000)
Epoca revoluției americane s-a încheiat în 1791, după consolidarea Statelor Unite, adoptarea Constituției acestora în 1787, aderarea tuturor celor treisprezece state la entitatea statală nou creată (1787 - 1790), crearea instituției prezidențiale, alegerea lui George Washington ca întâiul președinte al țării în 1789, începerea creșterea Uniunii prin aderarea Republicii Vermont ca cel de-al patrusprezecelea stat al său la 4 martie 1791 și amendarea / corectarea / îmbunătățirea Constituției cu primele zece amendamente cunoscute sub numele generic de The United States Bill of Rights (1789 - 1791).
Revoluția a cuprins o serie de mișcări deosebite pe plan ideatic, intelectual, politic, conceptual și legislativ, care se întâmplaseră în societatea americană timpurie, așa cum a fost ideea modernă de republicanism, care a fost larg îmbrățișată de populația coloniilor. În unele dintre viitoarele state, discuții politice aprinse despre democrație au consolidat ideile care au fost ulterior aplicate în legislație și practică pentru crearea a ceea ce a devenit Statele Unite. Masiva "mutare" spre republicanism și spre continua creștere a rolului democrației au creat o tranziție treptată spre un alt fel de ordonare ierarhică socială și au format bazele solide ale eticii și valorilor politicii americane de mai târziu.Wood (1992); Greene & Pole (1994) ch 70
Revoluția americană a fost, cronologic, a doua mare revoluție a epocii moderne, după Revoluția engleză și urmată apoi de Revoluția franceză.
Cauzele revoluției Drumul spre revoluție a fost construit încet de-a lungul timpului. Multe evenimente au alimentat dorința tot mai mare a celor treisprezece colonii pentru independențǎ.
Războiul de Șapte Ani dintre Marea Britanie și Franța s-a încheiat cu victoria britanicilor profund îndatorați. Aceștia au trebuit să recurgă la obținerea veniturilor provenite din colonii. După înfrângerea francezilor, coloniile au devenit tot mai mai puțin dependente de Marea Britanie.
Vistieria britanică avea nevoie de bani. Deficitul bugetar britanic crescuse anual de la 77 milioane lire sterline în 1755 la 129 milioane lire sterline în 1764. Întreținerea corpului militar în colonii se ridică la 220 000 lire anual. George Grenville, cumnatul lui William Pitt, a preluat misiunea de a echilibra bugetul britanic după ce a fost numit premier în 1763. A cercetat modalitățile de a obține venituri din America, constatând eficiența activitǎților contrabandiștilor americani, taxele vamale încasate coborând la 1800 de lire anual.Wood, The Radicalism of the American Revolution (1992)
Legea Zahǎrului La propunerea sa, Parlamentul britanic a adoptat în aprilie 1764 Legea Venitului American (American Revenue Act, cunoscut ca și Sugar Act), comercianții coloniali fiind obligați să plătească o taxă de șase pence pe galon la importul de melasă străinǎ. Din cauza corupției, au anulat în mare parte impozitele și subcotat taxa pentru ca produsul englez sǎ fie mai ieftin decât cel francez. Se privilegia importul de zahăr din Antilele Britanice și era prohibit importul zahărului din Antilele Franceze. Se aplicau noi taxe pe produsele textile străine, pe cafea, indigo, vinurile de Madeira importate, fiind sporite taxele vamale la toate produsele străine reîncărcate în Anglia. Se interzicea importul de rom și de vinuri franceze în colonii. Se prevedea ca legea să aducă 45 000 de lire anual bugetului, iar negustorilor și industriașilor britanici, noi beneficii.Englishmen paid on average twenty-five shillings annually in taxes whereas Americans paid only si Legea Zahărului a fost completată cu o serie de dispoziții: înființarea unei curți a Viceamiralității la Halifax, jurisdicția extinzându-se asupra tuturor coloniilor americane. Se anula dreptul de care se bucurau împricinații de a urmări în justiție un caz de sechestrare abuzivă și nejustificată a vasului sau a mărfurilor, introducerea mandatelor de asistență, înregistrarea tuturor vaselor și a documentelor vamale și dreptul pentru comandanții fregatelor britanice de a îndeplini funcția de ofițeri vamali. Coloniile s-au opus prin proteste documentate. Prin "The Currency Act " se interzicea emiterea monedei-hârtie cu drept de circulație pentru că exista pericol de inflație, ceea ce a dus la depresiune economică și prăbușirea unor firme, ruinând mii de mici creditori.
Massachusetts s-a adresat Parlamentului, susținând că industria și comerțul englez își avea debușeul pe piață americană, iar o America sărăcită nu va mai fi capabilă să cumpere produse britanice. În cele din urmă, produsele britanice au fost boicotate. Negustorii din Boston au decis să nu mai folosească manșete și dantele britanice, iar meșterii nu mai purtau îmbrăcăminte din piele englezească.James A. Henretta, ed. (2011). Documents for America's History, Volume 1: To 1877. Bedford/St. Martin's. p. 110.
Spre sfârșitul anului 1765, mișcarea de boicot s-a extins în toate orașele. Măsurile de întărire a controlului a cauzat inconveniențe în aprovizionarea coloniilor, vasele ce transportau produse fiind obligate să aibă acte eliberate de oficiul vamal. De astfel, ofițerii vamali nu mai răspundeau de daunele pricinuite. James Otis remarcă că legea zahărului i-a determinat pe oamenii din colonii să se gândească serios, iar la Boston, o adunare publică anticipa că legea zahărului avea să ducă la deposedarea coloniilor de toate drepturile. Legislativa din Massachusetts a adoptat propunerea lui James Otis și a autorizat înființarea unui Comitet de corespondență care să ia legătură cu celelalte colonii în privința unor acțiuni de protest în iunie 1764. Otis publică „Apărarea și demonstrarea drepturilor coloniilor britanice”, inspirat dupǎ John Locke. Vorbea despre contractul dintre guvernanți și guvernați. Al doilea element important expus de protestatari era că legile nu se puteau emite la Londra fără ca în Parlamentul Britanic să fie și reprezentanți ai coloniilor.
Legea Timbrului și Legea Cartiruirii
La 22 martie 1765, a fost adoptată Legea Timbrului (Stamp Act) ce prevedea taxe periodice pe fiecare pagină de pamflete și almanahuri, de acte legale, pe polițe de asigurare, pe cărți de joc, iar timbrele aveau să fie plătite în lire sterline. Venitul din timbre avea să aducă Marii Britanii 60 000 de lire. La New York a avut loc un protest împotriva legii timbrului britanic pentru a critica politica Metropolei.Walter Isaacson (2004). Benjamin Franklin: An American Life. Simon and Schuster. pp. 229–30.
Pe 24 martie 1765, Parlamentul britanic a adoptat Legea Cartiruirii (Quartering Act), prin care autoritățile civile coloniale erau obligate să asigure cantonamente și provizii pentru trupele britanice. Furia s-a revărsat printr-un torent de vorbe, verbale și tipărite. Au apărut numeroase pamflete în Anglia și în colonii despre teza lui Grenville.
În vara 1765, la Boston, s-a format organizația “Fii Libertății”, din care făceau parte cei nouă loiali: John Avery, Thomas Crafts, John Smith, Henry Welles, Thomas Chase, Stephen Cleverly, Henry Bass, Benjamin Edes și George Trott, ce erau de profesie meșteșugari și negustori. John Adams, Samuel Adams și John Otis, liderii radicali din Adunarea Legislativă, îi contactau în taină. Pe 14 august, două mii de oameni, adunați, au spânzurat două efigii pe un arbore din Newbury Street ce avea sǎ fie denumit arborele libertății, ce îi reprezentau pe negustorul Andrew Oliver, distribuitorul de timbre pentru Massachusetts, și pe lordul John Stuart Bute . Mulțimea, condusă de Ebenezar Mackintosh, un pantofar de profesie, s-a îndreptat spre locuința lui Oliver și au devastat-o. Andrew Oliver a scăpat cu viață pentru că a fost înștiințat și a promis că va demisiona din funcția de distribuitor de timbre. Fii Libertății s-au răfuit și cu Thomas Hutchinson, viceguvernatorul și cumnatul lui Andrew Oliver. Hutchinson a ordonat ridicarea efigiilor spânzurate de pe arbore . Pe 26 august, seara, mulțimea condusă de Mackintosh, s-a împărțit în două coloane, una spre judecătorie, cealaltă spre locuința inspectorului vămilor. Reunite, au năvălit asupra casei lui Hutchinson, devastând-o. În noiembrie, generalul Thomas Gage, comandantul suprem al forțelor britanice din America, a oferit trupe regulate pentru menținerea ordinii. Guvernatorul coloniei, Francis Bernard, a refuzat susținând că prezența trupelor putea stârni furie . Ulterior, efigiile luo George Grenville și a lui John Huske au fost spânzurate de același arbore al libertății. Până la urmă, Andrew Oliver refuză să preia timbrele expediate din Anglia, iar guvernatorul, consiliul și curtea supremă, precum și inspectorul șef vamal au refuzat să ordone distribuie și să aplice timbrul. Pe 18 decembrie, locuitorii orașului au reluat protestele, începând să devasteze clădiri.