thumb|270px|Pagină din Cazania lui Varlaam, Iași, 1643. Text transcris: Stihuri în stema domniei MoldoveiDeși vedzi căndva sămn groaznic, să nu te miri cănd să aratâ putearnic. Că putearnicul putearia-l închipuiaște, și slăvitul podoaba-l schizmeaște. Cap de buâr și la domnii Moldovenești, ca putearia aceii hieri să o socotești, De unde mari domni spre laudâ ș-au făcut cale, de-acolo și Vasilie vodă au ceput lucrurile sale. Cu învățături ce în țara sa temeliuiaște, nemuritoriu nume pre lume știe zideaște. Paleografia româno-chirilică este știința auxiliară a istoriei care se ocupă cu citirea, studierea și transcrierea corectă a documentelor (hrisoave, ispisoace, testamente, etc.) și a manuscriselor scrise în limba română cu alfabetul chirilic. Pe lângă citirea și transcrierea textelor vechi, paleografia româno-chirilică analizează și sistemele grafice speciale, abrevierile, slovele-cifre, precum și hârtia, și ustensilele grafice folosite.
La 8 februarie 1860, Ion Ghica, ministru al Treburilor Interne, a hotărât folosirea exclusivă a alfabetului latin în cancelariile Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești. După ce s-a oficializat scrierea cu alfabet latin, din 1860 a început transcrierea vechilor texte din alfabetul chirilic român. Știința paleografică a stabilit norme și principii de transcriere a textelor transmise în vechea grafie și de redarea lor după normele ortografice moderne. Biserica ortodoxă a păstrat scrierea româno-chirilică pentru încă o perioadă de timp și abia la sinodul din 1881 a luat decizia de a trece la redarea limbii române prin alfabetul latin.
Spre deosebire de alte paleografii, aplicate la limbile slave (sârbă, bulgară, rusă) în cazul acesta alfabetul chirilic a fost folosit pentru o limbă neslavă, și anume o limbă romanică, care are un fonetism și o structură diferită. De aici a rezultat dificultatea redării valorii fonetice a textelor elaborate în limba română cu alfabet chirilic până la mijlocul secolului al XIX-lea. Studiile de paleografie româno-chirilică au pus în evidență importanța semnelor diacritice atât în întocmirea actelor vechi de cancelarie cât și pentru tipăriturile de folosință bisericească. Aceste propedii sau accente precum: spiritul lin și aspru, accentul grav și ascuțit au pătruns în uz din alfabetul grecesc prin intermediul scrisului slav.
Note
Lectură suplimentară Emil Vîrtosu, Paleografia româno-chirilică, 346 pagini, Editura Științifică și Enciclopedică, 1968 Alexandru Gafton, Introducere în paleografia româno-chirilică. Manual universitar, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2001; 2003 Demir Dragnev, Ion Gumenâi, Paleografia slavo-română și româno-chirilică, 146 p., Chișinău, Editura Civitas, 2003, ISBN 9975-912-28-1