Ostpolitik (în germană: „politica răsăriteană”) se referă la reorientarea politicii externe a Republicii Federale Germania în timpul mandatului de cancelar al lui Willy Brandt, care a înlocuit „doctrina Hallstein” a guvernului condus de Konrad Adenauer.Ostpolitik Contextul acestei noi politici a fost destinderea americano-sovietică din anii 1970. Termenul de Ostpolitik este folosit și pentru a desemna încercarea de detensionare a relațiilor Bisericii Catolice cu Uniunea Sovietică și cu blocul comunist din timpul pontificatului lui Paul al VI-lea.Roland Cerny-Werner, Vatikanische Ostpolitik und die DDR, Göttingen 2011.
În relațiile germano-germane Inițiată de Willy Brandt, în calitate de ministru de externe, și continuată în mandatul său de cancelar federal al Germaniei (de Vest), Ostpolitik-ul avea ca obiectiv destinderea relațiilor cu statele din blocul comunist, recunoașterea Republicii Democrate Germane ca stat suveran și extinderea relațiilor comerciale cu celelalte țări comuniste. În acest sens, RFG-ul a încheiat în 1970 un tratat cu Uniunea Sovietică, prin care cele două țări se angajau să renunțe la folosirea forței în relațiile lor, și unul cu Polonia, prin care Germania de Vest recunoștea pierderile teritoriale din 1945, la est de Linia Odra-Neisse. Următorul cancelar al Germaniei de Vest, Helmut Schmidt, a continuat această linie politică.Ostpolitik - West German foreign policy
După ce, în 1970, RFG-ul a încheiat un tratat cu URSS-ul, acceptând noile frontiere ale Berlinului, în 1971 a încheiat un alt tratat, care ușura vizitele vest-germanilor din Berlinul de Vest în cel de Est.
Ostpolitik-ul a pus bazele pentru Reunificarea Germaniei, din 1990. +
În relația Bisericii Catolice cu blocul comunist thumb|Biserica romano-catolică din Orșova, una din puținele biserici catolice construite în timpul regimului comunist, consacrată în 1976. Figura centrală a Ostpolitik-ului inițiat de papa Paul al VI-lea a fost secretarul de stat Agostino Casaroli. Acesta a negociat înțelegeri cu regimurile comuniste din Iugoslavia și Republica Populară Ungară.Gabriel Adriányi, Die Ostpolitik des Vatikans 1958-1978 gegenüber Ungarn, Herne 2003. În încercarea de a îmbunătăți situația creștinilor, în general, și a catolicilor, în special, din spatele Cortinei de Fier, Paul al VI-lea i-a primit la Vatican pe ministrul sovietic de externe, Andrei Gromâko, și pe șeful Sovietului Suprem al URSS-ului în 1966 și 1967, Nikolai Podgornâi. În acest context a avut loc și primirea lui Nicolae Ceaușescu la Paul al VI-lea în anul 1973.Ovidiu Bozgan, Cronica unui eșec previzibil. România și Sfântul Scaun în epoca pontificatului lui Paul al VI-lea, București 2004, pag. 266. Intermediarul între Casaroli și autoritățile comuniste de la București a fost ambasadorul Cornel Burtică. Ambasadorul Burtică s-a exprimat în favoarea reglementării chestiunii Bisericii Române Unite cu Roma, care fusese interzisă de autoritățile comuniste în anul 1948. Refuzul repunerii în legalitate a acesteia de autoritățile române a constituit principalul impediment în calea apropierii dintre Biserica Catolică și Republica Socialistă România.O. Bozgan, Cronica, pag. 433 și urm.: Scrisoarea papei Ioan Paul al II-lea adresată lui Nicolae Ceaușescu, 29 iunie 1979.Cristian Vasile, Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, București 2004, pag. 310. În data de 8 decembrie 1984, cardinalul Casaroli l-a consacrat episcop pe Ioan Robu, devenit ulterior arhiepiscop romano-catolic de București.
Situația Bisericii din Polonia, Ungaria și România s-a îmbunătățit într-o oarecare măsură în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea.
Coreea de Sud Un concept similar este Nordpolitik sau politica Sunshine, care este principala politică a Partidului Democrat din Coreea de Sud față de statul comunist Coreea de Nord.
Note
Categorie:Istoria Germaniei Categorie:Relațiile externe ale Germaniei Categorie:Războiul Rece