„Șarpele” este o nuvelă fantastică scrisă de Mircea Eliade și publicată pentru prima oară în anul 1937 de către Editura Naționala S. Ciornei din București. Nuvela relatează o practică magică autohtonă prin care un tânăr misterios cu numele Andronic (simbol al bărbăției) cheamă reptilele și le face să-i asculte poruncile, operațiune cu substrat erotic care tulbură femeile dintr-un grup de excursioniști de la o mănăstire.Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 494. Autorul o considera ca fiind cea mai bună scriere fantastică a sa.Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, pp. 224, 275.

Specia literară a scrierii este disputată de critici. Astfel, „Șarpele” este considerat de unii critici ca roman (așa cum fusese subintitulat în prima ediție publicată), în timp ce alții îl consideră nuvelă.Angelo Mitchievici, „Siropuri, pomezi și alifii – despre frizeria cinematografiei”, în România literară, anul XLV, nr. 42, 18–24 octombrie 2013, p. 19. ()

Rezumat

thumb|300 px|Mănăstirea Căldărușani aflată pe malul lacului omonim, locul unde se petrece acțiunea nuvelei. Într-o după-amiază toridă de primăvară (prin luna mai), soții Solomon (Jorj și Aglaia) organizează o petrecere cu mai mulți invitați la casa lor din Fierbinți, un sat aflat la 30 km de București. Scopul nemărturisit al petrecerii este de a-i găsi Dorinei, sora mai mică a Aglaiei ce tocmai își finalizase studiile universitare, un viitor soț cu o situație materială bună. Logodnicul potențial este căpitanul Manuilă, care a venit însoțit de un prieten, inginerul agronom Stamate. Ceilalți invitați sunt rude ale familiei Solomon: Liza și soțul ei, Stere, și mai tinerii Vladimir și Riri.

Grupul pleacă după masa de seară la Mănăstirea Căldărușani aflată pe malul unui lac și în apropierea unei păduri. Una din cele două mașini este oprită pe drum, aproape de marginea pădurii, de tânărul Sergiu Andronic, care afirmă că a adormit în pădure și s-a rătăcit de grupul său, rugându-i pe excursioniști să-l ia cu ei la mănăstire. El este acceptat curând ca membru al grupului și devine un fel de ghid neoficial. Tânărul le povestește o întâmplare misterioasă petrecută pe lac cu vreo doi ani în urmă, în care un prieten s-a înecat după ce barca lor a fost trasă la fund de parcă ar fi fost fermecată. Mergând spre pădure, Andronic îi atrage într-un joc cu gajuri în care o parte dintre personaje trăiesc tentațiile erotice reprimate în timpul zilei, dar amplificate de misterul nopții.

Reîntorși la arhondaric, femeile pregătesc masa, în timp ce bărbații coboară în pivnița mănăstirii pentru a cumpăra vin. Andronic povestește acolo istoria nemaiștiută de nimeni a morții fecioarei Arghira, fiica bătrânului boier Moruzi care fusese răpită și închisă în pivniță cu mai mult de un secol în urmă, până ce a murit. „Eu cunosc toate zidurile astea, ca și cum aș fi stat aici de la începutul începuturilor... (...) Mie nu mi se pare că am trăit odată, demult, o altă viață. Eu simt că am trăit aici, încontinuu, de la începutul mănăstirii...”, li se confesează el.Mircea Eliade, „Șarpele”, în vol. La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 193.

După ospăț, Andronic îi anunță tulburat pe meseni că un șarpe se află prin apropiere și se oferă să-l alunge. El cheamă șarpele și rostește o vrajă străveche prin care îi poruncește să plece spre insula din mijlocul lacului care străjuiește mănăstirea. Vilegiaturiștii sunt cufundați într-o somno­lență hipnotică, iar femeile din grup (plus adolescentul Vladimir) trăiesc halucinații cu substrat erotic care continuă apoi, după culcare, în vise extatice în care Andronic apare ca un om-șarpe, născut din identificarea bărbatului cu reptila.

Dorina află din visul ei că Andronic este bărbat numai de la apusul până la răsăritul soarelui, iar el a ales-o ca să-i fie mireasă. Trezindu-se din somn, ea pornește în plină noapte către lac și vâslește până la insula din mijlocul său. Dorina și Andronic se întâlnesc acolo și asistă la răsăritul soarelui, adormind îmbrățișați ca doi iubiți.

Structură Nuvela este împărțită în 15 capitole numerotate cu cifre arabe și fără titluri.

Personaje Sergiu Andronic — sportiv tânăr și pasionat, elev aviator, dezinvolt și misterios Jorj Solomon — proprietarul casei din Fierbinți Aglaia (Aglo) Solomon — soția lui Jorj, o femeie plictisită de căsnicia sa Dorina — sora mai mică a Aglaiei, proaspăt absolventă de facultate Stere — funcționar superior, o persoană cu preocupări prozaice Liza — soția lui Stere, mai tânără cu nouă ani decât soțul ei, femeie sentimentală și nefericită în căsnicie. A locuit timp de doi ani la Paris. Manuilă — căpitan, un bărbat cult, dar timid Stamate — inginer agronom în vârstă de 33 de ani, prieten al căpitanului Manuilă Riri Săveanu — verișoara lui Jorj Solomon și prietenă a Aglaiei Vladimir Săveanu — fratele Ririei, în vârstă de 19 ani, student la Facultatea de Litere doamna Zamfirescu, soțul, cumnatul și fiica ei — cunoștințe bucureștene ale familiei Solomon aflate în excursie la mănăstire un călugăr pivnicer

Scrierea și publicarea nuvelei Surse de inspirație Potrivit criticii literare, Mircea Eliade s-ar fi inspirat în scrierea acestei nuvele de o întâmplare reală petrecută cu câțiva ani în urmă pe lacul Snagov, la care a asistat prozatorul Ioan Alexandru Brătescu-Voinești.Mariana Ionescu, „Postfață” la vol. I. Al. Brătescu-Voinești, Întuneric și lumină, Editura Minerva, București, 1987, p. 253. Povestitorul ar fi mărturisit public că a asistat la fermecarea unui șarpe acvatic de către localnicul Nicolae Pescaru în timp ce se afla într-o luntre la pescuit pe acel lac; pescarul i-a mărturisit ulterior că a învățat vraja de la un unchiaș bătrân care o știa și el de la alți unchieși din vechime. Brătescu-Voinești a scris o povestire intitulată „Minunea” pe care a publicat-o în „Adevărul literar și artistic” (anul IX, nr. 377, 26 februarie 1928), iar apoi în volumul Firimituri (Ed. Cartea Românească, București, 1929).

Întâmplarea este relatată și de Mihail Sadoveanu în povestirea „Vrăjitorul de șerpi” din volumul Împărăția apelor (1928); celebrul romancier a afirmat că a auzit-o într-o ședință a Academiei Române de prin anul 1927, fiind povestită chiar de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. De asemenea, pornind de la această întâmplare, Ion Pillat a scris poezia „Vrăjitorul de șerpi” pe care a publicat-o pentru prima dată în volumul Caetul verde (Ed. Cartea Românească, București, 1932), ce cuprindea versuri scrise în perioada 1928–1932.

„Șarpele” conține unele fapte și date biografice inspirate din copilăria și adolescența lui Mircea Eliade. Astfel, autorul și-a petrecut o parte din copilărie, la fel ca și personajul Liza, în casa bătrânească (anterior han) a bunicilor de la capătul bulevardului Pache Protopopescu, unde se afla și o grădină cu duzi.Lect. univ. dr. Maria Alexe, „Arhitectura Bucureștiului. Aspecte identitare în proza lui Mircea Eliade”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Philologica, Tom 1, Alba Iulia, 2007, pp. 45–46. El avea o mătușă care a murit de tuberculoză, la fel ca Leana, mătușa Lizei, iar cărțile acesteia au fost arse ca să nu se răspândească microbii. Cartea Le Mystère de Jesus (1924) de P.I. Couchoud, pe care o citea căpitanul Manuilă, a fost citită și de Eliade care a publicat în anul 1926 o recenzie în revista Pasul vremii.Mircea Eliade, „Cărți noi despre Isus”, în Pasul vremii, anul I, nr. 1, 15 aprilie 1926, pp. 31–32. De asemenea, Mircea Eliade a venit de mai multe ori în anii 1920–1930 la Fierbinți, unde locuia o soră de-a lui căsătorită cu un judecător de la Judecătoria plășii Fierbinți.Adrian Bucurescu, „Turismul de câmpie”, în The Epoch Times România, 17 iunie 2013.

Scrierea nuvelei Cercetarea corespondenței lui Mircea Eliade din anii 1932–1939 evidențiază că scriitorul se plângea permanent prietenilor și apropiaților că avea o situație financiară îngrijorătoare.Nicolae Florescu, „Mircea Eliade – între literatură și știință”, în Tribuna, anul XXVI, nr. 8, 25 februarie 1982, p. 8. Dificultățile financiare l-au constrâns, potrivit mărturisirilor sale, să încheie înțelegeri cu unii editori pentru a preda cărți la anumite termene în schimbul unor sume de bani cu care să-și acopere cheltuielile de existență. Astfel, el îi scria în 14 ianuarie 1936 lui Nicolae Argintescu-Amza că salariul obținut nu-i permitea să ducă un trai decent, că o ducea foarte greu și că doar romanele pe care le scria îl ajutau să iasă din nevoi: „Aici lucrurile merg din ce în ce mai greu. Se câștigă anevoie chiar un minimum de trai decent. Dacă n-aș avea din când în când câte un roman, aș trăi la mahala, fără cărți și chiar fără tutun”. Situația s-a agravat în cursul anului 1936, iar, pentru a ieși din nevoi, Eliade a scris în toamna anului 1936 nuvela „Domnișoara Christina”, pe care editorul a denumit-o roman. Banii obținuți i-au ajuns doar câteva luni, iar grija pentru siguranța zilei de mâine a revenit la începutul anului 1937, după cum îi mărturisea scriitorul aceluiași corespondent într-o epistolă din 20 februarie 1937: „Astă toamnă, sub presiunea chiriei, am scris o lungă nuvelă – pe care editorul a numit-o roman – «Domnișoara Cristina» [...]. Vine acum primăvara, cu o altă chirie. Va trebui să mă închid în casă și să scriu ceva. Altfel nu se poate.”.

Nuvela „Șarpele” a fost scrisă de Mircea Eliade în primăvara anului 1937, pe parcursul a paisprezece nopți, fără vreun plan, manuscrisul fiind trimis zilnic pentru a fi cules la tipografie. Scriitorul lucra în același timp și la editarea operelor lui B.P. Hasdeu în două volume, ce urmau a fi publicate de Editura Fundațiilor Regale.Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, p. 325. Lucrul concomitent la două cărți se datora faptului că Eliade avea nevoie de bani pentru o călătorie în străinătate și a semnat un contract cu Editura Naționala S. Ciornei pentru scrierea unui roman.Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, p. 324. Editorul Ciornei îi oferise suma de 30.000 lei cu condiția ca opera literară să poată fi publicată și lansată de „Ziua Cărții”, adică pe la sfârșitul lunii mai, când urmau a fi publicate și cele două volume ale operelor lui Hasdeu.Mircea Eliade, „Fragment autobiografic”, în revista Caete de dor, Paris, nr. 7, 1953, reprodus în Memorii (1907–1960), ediția a II-a revăzută și indice de Mircea Handoca, Editura Humanitas, București, 1997, p. 531. Scriitorul trebuia să-și împartă astfel timpul între cursul de metafizică de la universitate, corectarea ediției Hasdeu și scrierea nuvelei. Manuscrisul nuvelei trebuia predat în două săptămâni pentru a putea fi tipărit și publicat la timp.

Mircea Eliade scria în memoriile sale că a elaborat această nuvelă fără a consulta nicio sursă literară: „«Șarpele» este singura mea carte scrisă fără plan, fără să știu cum se va desfășura acțiunea și fără să-i cunosc sfârșitul. Este, fără îndoială, produsul pur al imaginației. N-am utilizat nimic din tot ce știam, și mai ales aș fi putut ști, în legătură cu simbolismul sau mitologia șarpelui”. Subiectul nuvelei îl reprezenta un popas de o noapte la o mănăstire a unui grup de bucureșteni, fără înclinații către fantastic, și întâlnirea cu un necunoscut care îi avertizează că în imediata lor apropiere se află un șarpe. Scriitorul nu cunoștea inițial modul în care avea să decurgă acțiunea și nici sfârșitul, pe care le-a imaginat pe parcursul celor paisprezece nopți. În zori, când termina lucrul, făcea câteva însemnări vagi care să-i folosească în nopțile următoare.