Țara de dincolo de negură este o colecție de povestiri vânătorești scrise de Mihail Sadoveanu,Const. Șăineanu, „Țara de dincolo de negură, de Mihail Sadoveanu”, în vol. Noui recenzii (1926–1929), Editura Adevĕrul, București, 1930, p. 169. care a fost publicată pentru prima oară în volum în anul 1926 de către Editura Cartea Românească din București. Unele ediții ulterioare ale colecției au fost completate cu câteva povestiri ce provin din volumul Istorisiri de vânătoare (1937).

Cartea a fost considerată un „memorial cinegetic”, fiind comparată cu Povestirile unui vânător (1852) de Ivan Turgheniev.Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărții, Editura Eminescu, București, 1976. Critica literară a elogiat descrierile poetice ale naturii de o deosebită sensibilitate și evocarea unei comuniuni indestructibile între om și natură.Garabet Ibrăileanu, „Recenzii: M. Sadoveanu, «Țara de dincolo de negură»”, în Viața Romînească, Iași, anul XVIII, nr. 10, octombrie 1926, pp. 125–127; reprodus în vol. Studii literare, Editura Cartea Românească, București, 1930, apoi în Studii literare, vol. 2, Editura Minerva, București, 1979, pp. 67–70.

Rezumat

Colecția de povestiri Țara de dincolo de negură a fost scrisă în scopul de a reaminti o serie de întâmplări adevărate trăite de Mihail Sadoveanu și de tovarășii săi în expedițiile lor de vânătoare; prozatorul constată cu regret că întâmplările petrecute în „Țara dincolo de negură” din bălțile Dunării și personajele cunoscute atunci au început să fie uitate de prietenul său George Topîrceanu și încearcă astfel să salveze acele amintiri chiar dacă trecerea timpului face ca poveștile să fie un pic înflorite.

Cea dintâi poveste vânătorească a fost auzită de autor în copilărie, pe când nu împlinise încă vârsta de 10 ani; într-o după-amiază de toamnă târzie, moș Ilie, un bătrân slujitor al familiei, îi povestește copilului cum a întâlnit în codru un inorog fioros, aprinzându-i imaginația. Scriitorul consemnează apoi prima sa experiență cinegetică, ce a avut loc la 27 martie 1894 în lunca Siretului, precum și ucenicia sa alături de moș Nechita Pușcașu.

Majoritatea povestirilor prezintă diferite expediții vânătorești ale autorului:Const. Șăineanu, „Țara de dincolo de negură, de Mihail Sadoveanu”, în vol. Noui recenzii (1926–1929), Editura Adevĕrul, București, 1930, p. 170. o vânătoare de sitari întreruptă de ninsoare în pădurea Bârnova sau de ploaie în pădurea Boroșești, o vânătoare de lupi și de vulpi pe ploaie torențială în pădurea Brăești, o vânătoare de lupi pe ninsoare în râpa Cucoara din Poiana cu Schit, vânători de rațe și gâște sălbatice în bălțile de la vărsarea Jijiei în Prut, o vânătoare de gâște sălbatice în stufurile și bălțile de pe ostrovul Dranova, o vânătoare de iepuri pe dealurile de la Zahorna, o vânătoare de vulpi în văile Racovei, o vânătoare de prepelițe pe dealul Popricanilor sau o vânătoare de ierunci în munții Stânișoarei. Unele povestiri sunt amuzante precum descrierea încercărilor nereușite ale lui Tiberiu Voișel de a împușca un iepure după ce se lăudase anterior că nu ratează nici un foc, în timp ce altele sunt duioase, în special cele referitoare la câinii de vânătoare (basset-ul Kiki al morarului Neculai Bițoban, bătrânul brac Tom al cuconului Nicu Fantazie sau tânărul și speriosul prepelicar Cezar al lui Sadoveanu).

Scriitorul nu descrie însă doar propriile sale întâmplări, ci relatează și povestirile auzite de la alți vânători precum găsirea unor zimbri retrași în prăpastiile din munții Călimani și ezitarea unui vânător de a împușca un cocoș de munte în codrii pustii ai Rarăului. Alteori, el imaginează povești misterioase petrecute în vremuri imemorabile precum apărarea unui țarc de oi de către niște vânători preistorici migrați de la miazănoapte în luncile Siretului (în „Vânători de lupi, în veacuri vechi”) sau ultima expediție pe munte a unui bătrân vânător (în „Când a căzut moș Calistru, pe Deleleu”).

Structură Țara de dincolo de negură cuprindea în ediția originală din 1926 o dedicație intitulată „Mirajul” (adresată poetului George Topîrceanu) și 18 capitole numerotate cu cifre romane.

Mirajul I. Maică-mea era mare farmazoană II. Ucenicie, într-o breaslă veche III. Poveștile de vânătoare sunt de la Dumnezeu IV. Vânători de lupi, în veacuri vechi V. April, – o clipă VI. Tovarășul meu Voișel e vrednic vânător, ca mulți alții VII. Sitarii, când prietinii mei se ceartă VIII. Ploaie, în păduri depărtate IX. Lupii de la Cucoara urmează un război neistovit X. Pasaj de rațe, sara XI. Gâște sălbatice, – adică numere incomensurabile XII. Oameni din bălți, lângă ostrovul lui Caliniuc XIII. Când a căzut moș Calistru, pe Deleleu XIV. Caprele lui Sfântu-Antonie XV. Vânt dinspre Căliman XVI. În singurătățile Rarăului a cântat cucoșul sălbatic XVII. Kiki dă examen în fața onoratei comisii XVIII. Tom a fost odată tânăr, ca și Kiki

Capitolele sunt independente unul de altul, dar legate intim prin același subiect: vânători diverse organizate în bălți, în păduri și la munte, prilej pentru autor de a descrie o natură luxuriantă și plină de viață și de a înfățișa tipuri caracteristice de vânători, inclusiv unele figuri mărețe.Const. Șăineanu, „Țara de dincolo de negură, de Mihail Sadoveanu”, în vol. Noui recenzii (1926–1929), Editura Adevĕrul, București, 1930, pp. 169–170.

Preocupările vânătorești ale lui Sadoveanu

Mihail Sadoveanu a fost un vânător precoce, participând la prima sa expediție cinegetică pe când avea vârsta de 12 ani, după cum mărturisea mai târziu în volumul memorialistic Anii de ucenicie (1944).Mihail Sadoveanu, Anii de ucenicie, în vol. Opere, vol, 16, ESPLA, București, 1959, p. 394. El a tradus în colaborare cu N.N. Beldiceanu volumul Povestiri vânătorești (1852) de Ivan Turgheniev; traducerea lor a fost publicată în 1901 de către Tipografia M. Saidman din Fălticeni, fiind semnată cu pseudonimul Ilie Pușcașu. Edițiile ulterioare ale traducerii au purtat titlul Povestirile unui vânător. Prozatorul a scris o prefață la ediția revizuită publicată în 1909 de către Institutul de Arte Grafice și Editură Minerva din București. În prefața traducerii el mărturisea că vânătoarea a fost o lungă perioadă pasiunea sa dominantă și își justifica entuziasmul juvenil pentru aceste povestiri ale lui Ivan Turgheniev atât prin subiectul său vânătoresc, cât și prin asemănarea între țăranii lui Turgheniev și țăranii moldoveni, a căror viață și soartă l-au preocupat încă de la începuturile sale literare.C. Giuglea, „Cărți și reviste”, în revista Carpații, Cluj, anul XV, nr. 7–8, iulie–august 1947, p. 152.

Unul dintre tovarășii de vânătoare preferați ai lui Sadoveanu a fost poetul ieșean George Topîrceanu, căruia i-a fost dedicat cuvântul înainte de la volumul Țara de dincolo de negură și pe care romancierul îl considera în capitolul „Sitarii, când prietinii mei se ceartă” al aceleiași cărți „un sprinten și ager poet, foarte cunoscut prin umor, prin avânt și imaginație. Frânturi din versurile lui îndrăznețe zboară de pe toate buzele. În chestiile de vânătoare însă e spiritul cel mai realist cu putință, strângând totul în cleștele unei logici înfricoșate”.Mihail Sadoveanu, Țara de dincolo de negură, în vol. Țara de dincolo de negură. Hanu Ancuței, Editura Art, București, 2011, p. 69. Topîrceanu i-a întors complimentul într-un răspuns publicat în volumul Scrisori fără adresă (1930) în care îi evidenția rezistența la oboseală, agerimea auzului și a văzului (simțuri foarte importante pentru un vânător), agilitatea mișcărilor ce contrasta cu masivitatea sa corporală și siguranța împușcăturilor, afirmând că Sadoveanu era singurul tovarăș de vânătoare cu care se împacă într-un mod desăvârșit.George Topîrceanu, „Țara de dincolo de negură”, în vol. Scrisori fără adresă, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1930, pp. 135–158.

Referindu-se la vânătoare și pescuit, Mihail Sadoveanu le considera îndeletniciri primitive care întăreau relația simbiotică între om și natură: „Pasiunea vânatului și a pescuitului ne vine de departe și de demult – așa de departe și așa de demult încât, cugetând, simt un aspru fior. Vine dintr-o epocă obscură și eroică, când tot ce au astăzi oamenii era numai o intenție în ochii, în mintea și-n brațul primilor luptători.”.Mihail Sadoveanu, Împărăția apelor, în vol. Povestiri, Editura pentru Literatură, București, 1968, p. 311. Ulterior, oamenii s-au îndepărtat de natură și de acele îndeletniciri, dar instinctul străvechi a rămas în interiorul oamenilor.

Vânătoarea și pescuitul au devenit în zilele noastre sporturi capabile să relaxeze omul modern în zilele libere de la sfârșit de săptămână; aceste îndeletniciri sunt mult mai plăcute și mai sănătoase deoarece se desfășoară în mijlocul naturii, spre deosebire de plimbările mondene de pe străzile poluate ale orașelor sau de jocurile de societate realizate în atmosfera îmbâcsită de fum de țigară din cluburile orășenești. Într-o prefață intitulată „Despre această țară și despre vânat și pescuit” datată 1 octombrie 1936 și care făcea parte din volumul Istorisiri de vânătoare (Ed. Cugetarea, București, 1937), prozatorul scria astfel: „Fără îndoială că vânatul și pescuitul sunt cele mai vechi sporturi, cu observația că s-au născut sub presiunea necesității și n­-au devenit divertisment decât cu timpul. Pescuitul primitivilor era agerime; vânatul – forță și rezistență. Omul de azi nu mai întrebuințează aceste însușiri ca să­-și agonisească hrana. Cu pește de undiță și cu mămăligă de râșniță nu te îngrași, cum foarte potrivit observă dictonul popular. Pământul și animalele domestice răspund îndestulător nevoilor lui de harnă; munca se cheltuiește în alte direcții, în domenii diverse cu meșteșuguri nouă; vânatul și pescuitul au rămas o patimă, cum spun țăranii noștri.”Mihail Sadoveanu, Țara de dincolo de negură, în vol. Țara de dincolo de negură. Hanu Ancuței, Editura Art, București, 2011, p. 31.

Publicare Prima ediție Mihail Sadoveanu a publicat în anii 1924 și 1925 câteva povestiri vânătorești în revista săptămânală Lumea, pe care o fondase în noiembrie 1924 împreună cu Tudor Arghezi și George Topîrceanu. Povestirile au fost adunate într-un volum intitulat Țara de dincolo de negură, care a fost tipărit în 1926 de către Editura Cartea Românească din București.

În cuvântul înainte dedicat poetului George Topîrceanu, Mihail Sadoveanu îl dojenește pe acesta că a uitat de moș Procor (pescar lipovean evocat în povestirea „Oameni din bălți, lângă ostrovul lui Caliniuc”), precum și de alte persoane pe care le-au întâlnit mai demult cu prilejul expedițiilor cinegetice din „Țara de dincolo de negură” aflată în bălțile din Delta Dunării.Mihail Sadoveanu, Țara de dincolo de negură, în vol. Țara de dincolo de negură. Hanu Ancuței, Editura Art, București, 2011, p. 35. Poetul a scris un răspuns intitulat „Țara de dincolo de negură” pe care l-a publicat în volumul de proză umoristică și pesimistă Scrisori fără adresă (1930);Simona Vasilache, „Prin anticariate: Andrisant ubicuu”, în România literară, anul XXXIX, nr. 29, 27 iulie – 2 august 2007, p. 30. () acel fragment de proză scurtă rememorează o vânătoare petrecută la începutul primăverii în „împărăția trestiilor dintre zăvoaiele Prutului și matca cea înșelătoare a Jijiei”, la care a luat parte împreună cu Sadoveanu, evocând cu acest prilej figura lui moș Gheorghe Barnea, pescar ce apare și în povestirea „Pasaj de rațe, sara” din volumul sadovenian. Topîrceanu afirmă că a notat chiar a doua zi amintirile de la acea vânătoare, care l-ar fi inspirat pe care Sadoveanu în scrierea volumului „Țara de dincolo de negură”.