În lingvistică, termenul prozodie (cf. prosodie < prosodia < greaca veche prosōidía „cântec pentru a acompania lira; variație de înălțime a vocii”Bussmann 1998, p. 962.) denumește, în limba franceză și în cele care au preluat sensul dat termenului în aceasta (de exemplu româna), ramura foneticii și a fonologiei ce studiază așa-numitele unități suprasegmentale sau prozodice ale limbii. Acestea sunt în principal accentul, tonul, intonația, jonctura, pauza, ritmul, tempoul și debitul.
În lingvistica de limbă engleză, termenul „prozodie” are mai mulți corespondenți: prosody denumește ansamblul unităților suprasegmentale, iar disciplina care le studiază este numită cu termenii prosodics („prozodică”), suprasegmental phonetics („fonetică suprasegmentală”), sau prosodic phonology („fonologie prozodică”)Crystal 2008, p. 393..
În Antichitate, termenul „prozodie” avea sensul de „pronunțare regulată a cuvintelor, care respectă accentul și cantitatea (durata) sunetelor, constituind baza metricii; organizare vocalică și consonantică a unui text”Bidu-Vrănceanu et al. 1997, p. 394.. Cuvântul a fost preluat de poetică drept termen ce denumește partea ei care studiază versificația și normele ei sub raportul structurii versurilor, al numărului accentelor sau al lungimii silabelor unui versDEX ’09, articolul prozodie..
Unitatea suprasegmentală, generalități
Unitatea suprasegmentală sau prozodică este definită în mai multe feluri. Conform uneia din definiții, spre deosebire de unitățile segmentale ale lanțului vorbirii, adică fonemul și cele care sunt formate din foneme (morfemul, lexemul etc.), unitățile suprasegmentale sunt entități de altă natură fonică, asociate unităților segmentaleA. Jászó, 2007, p. 17.. Ele nu constituie segmentele fonice, dar le caracterizeazăBidu-Vrănceanu et al. 1997, p. 496..
Conform altei definiții, o unitate suprasegmentală este un fenomen fonic ce afectează un segment mai mare decât un sunet (din punct de vedere fonetic)Crystal 2008, p. 466., respectiv un fonem (din punct de vedere fonologic)Bussmann 1998, p. 962.Dubois 2002, p. 458.. Astfel de fenomene nu se pot sesiza pe sunete izolate, fie pentru că se manifestă pe un întreg segment mai mare, fie pentru că se bazează pe caracteristici raportate una la alta ale sunetelorKálmán și Trón 2007, p. 93.. În primul caz se vorbește despre unități suprasegmentale extensive (de exemplu intonația), în al doilea – despre unități intensive (de exemplu accentul).
În afară de accent și de intonație, alte unități suprasegmentale mai sunt tonul, jonctura, pauza, ritmul și tempoul (debitul).
Unele trăsături au un statut ambiguu sau controversat. Astfel, cantitatea (durata) sunetului este tratată ca o trăsătură a sunetelor ca entități segmentaleBidu-Vrănceanu et al. 1997, p. 88; Bussmann 1998, p. 974; Dubois 2002, p.303; Crystal 2008, p. 399., dar apare și ca una din unitățile suprasegmentale.
Deși este o componentă a accentului, unii autori iau în seamă aparte intensitatea sunetuluiCrystal 2008, p. 393–394.. Altă componentă a accentului, înălțimea sunetului, este și ea considerată aparte de uniiBussmann 1998, p. 1151.. Alții tratează înălțimea sunetului fără a o disocia de ton, pe care îl opun accentului ca o alternativă a acestuia în limbile numite tonale, în care accentul are numai un rol marginalEifring și Theil 2005, cap. 4, p. 18..
După unele păreri, pot fi considerate suprasegmentale și trăsături ca nazalitatea, în limbi în care o consoană nazală nazalizează vocala precedentă sau următoare, ori gradul de deschidere a vocalelor (apertura), în limbile în care armonia vocalică are un rol important.
Dintre elementele numite suprasegmentale, unele pot să nu fie astfel de unități, ci elemente numite paralingvistice, atunci când sunt caracteristice unor feluri de a vorbi personale. Astfel sunt tonul, ritmul sau pauzele. Tot un element paralingvistic poate fi și timbrul sunetelorBidu-Vrănceanu et al. 1997, p. 350., pe care unii autori îl amintesc printre unitățile suprasegmentaleDe exemplu A. Jászó 2007 (p. 17)..
Unitățile suprasegmentale pot fi tratate din punct de vedere fonetic (bunăoară caracteristicile lor acustice), dar și fonologic, în măsura în care și aceste unități îndeplinesc funcția de diferențiere a unor sensuri. Prin analogie cu fonemele ca obiect de studiu al fonologiei, unitățile suprasegmentale sunt numite de unii „prozodeme” în această perspectivăA. Jászó 2007, pp. 74, 115..
Unitățile suprasegmentale sunt legate nu numai de cele segmentale, ci există interdependență și între ele. Astfel, intonația este legată de înălțimea sunetelor, fiind dată de variația acesteia de la un sunet la altulA. Jászó 2007, p. 141.. Pe de altă parte, intonația este legată de pauză și de accent. Înaintea unei pauze care separă două segmente ce constituie unități sintactice, intonația este la un anumit nivel de înălțime. De pildă, în fraza franceză Il n’est pas parti, parce qu’il avait peur „N-a plecat, pentru că îi era frică”, intonația atinge înățimea maximă pe i din parti, vocală accentuată, cuvântul fiind urmat de pauzăKalmbach 2013, § 9.6..
Unități suprasegmentale
Accentul
Accentul este o unitate suprasegmentală intensivă prin care o silabă iese în evidență față de alte silabe. Astfel iese în evidență o silabă față de celelalte silabe ale unui cuvânt polisilabic și poate ieși în evidență cuvântul cu accent față de celelalte cuvinte din sintagmă, o sintagmă în propoziție, sau o propoziție în frazăBidu-Vrănceanu et al. 1997, p. 13.. Componentele principale ale accentului sunt intensitatea sunetului în cauză și tonul (nivelul de înălțime) acestuia, iar drept componentă secundară – cantitatea (durata) saBussmann 1998, p. 1127..
După rolul funcțional mai mult sau puțin important al unuia sau altuia din componentele principale, unii lingviști disting limbi cu accent de intensitate (de exemplu engleza) și limbi cu accent tonic (ex. norvegiana sau chineza)De exemplu Dubois 2002 (p. 3).. Alții opun limbile cu accent de intensitate, pe care le numesc simplu limbi cu accent, limbilor tonale, cum este chineza, în care tonul are rolul funcțional preponderent. În același timp, aceștia includ printre limbile numite cu accent pe acelea în care și tonul are un oarecare rol funcțional pe lângă intensitate, cum este norvegianaDe exemplu Eifring și Theil 2005 (cap. 4, p. 18)..
Tonul
Tonul este o unitate suprasegmentală cu difiniție și statut controversate. Pentru unii autori, este nivelul înălțimii sunetului sau variația acesteia în nucleul silabei, având o funcție semantică la nivelul cuvântului, precum și variația înălțimii sunetelor la nivelul segmentelor mai mari decât cuvântul, adică sintagma, propoziția și fraza, numind unitatea „intonație”, indiferent de segmentul de care este legatăCf. Bussmann 1998, p. 591, fără numirea autorilor în cauză.. Alții numesc ton nivelul înălțimii sunetului sau variația acesteia limitate la silaba unui cuvântBussmann 1998, p. 1204.. În limbile numite tonale (de exemplu chineza), tonurile au o funcție fonologică preponderentă, fiind numite toneme din acest punct de vedere. Tonul este prezent, de obicei fiind numit înălțimea sunetului, și drept componentă a accentului numit de intensitate. În unele limbi este numai un corolar al intensității sunetului, fără valoare funcțională (ex. în engleză), în altele are funcție fonologică în mod limitat față de intensitate, de pildă în norvegianăEifring și Theil 2005, cap. 4, p. 18..
Intonația
Intonația este o unitate suprasegmentală extensivă care constă în variația înălțimii sunetelor într-un segment din fluxul vorbirii, dându-i acestuia o anumită linie melodică. Poate avea o funcție gramaticală, de exemplu în distingerea tipurilor de propoziții după scopul comunicării (declarativ, interogativ sau exclamativ) și/sau poate exprima starea afectivă a emițătorului, atitudinea ori intențiile comunicative ale acestuia. După direcția sa, intonația poate fi în principal ascendentă, descendentă sau uniformăBidu-Vrănceanu et al. 1997, p. 259.. Unii lingviști includ în noțiunea de intonație și ceea ce alții limitează la segmentul silabă sub numele de „ton”.
Jonctura
Jonctura este o graniță între două segmente din lanțul vorbirii: silabe, morfeme, cuvinte, sintagme, propoziții sau fraze. Cea din interiorul unui cuvânt se numește jonctură internă, iar cea dintre două cuvinte – jonctură externăBidu-Vrănceanu et al. 1997, p. 267..
Din alt punct de vedere, unul din tipurile de jonctură este cea efectivă. În aceasta se include și pauza. Una din joncturile efective se realizează prin ocluziune glotală, de exemplu, în engleză, între o silabă care se termină cu vocală înaintea uneia cu vocală inițială, ex. co-operate „a coopera”Crystal 2008, p. 213.. Alteori, jonctura internă dintre două silabe sau cea externă este marcată de o grupare de consoane care nu poate exista în interiorul unei silabe, în română, bp, mh, nm, sz etc. Există, de exemplu, jonctură externă efectivă în sintagma merg repede, din cauza vecinătății consoanelor rgr. Tot jonctură externă se produce între un cuvânt cu aceeași consoană finală ca cea inițială a cuvântului următor, grup care în interior de cuvânt s-ar pronunța ca o singură consoană, ex. Good day! [ɡʊddeɪ] „Zi bună!” vs. sudden [sʌdən] „brusc”Bussmann 1998, p. 611..
Opus tipului precedent este jonctura virtuală. Externă, este o jonctură între cuvinte ce formează o sintagmă confundabilă în formă orală cu altă sintagmă, ex. l’essence [l#esãs] „benzina” vs. les sens [le#sãs] „simțurile”, a name [ə#neɪm] „un nume” vs. an aim [ən#eɪm] „o țintă”. Jonctura virtuală poate fi și internă, de exemplu între un morfem rădăcină care există și în calitate de cuvânt, și un morfem afix, știindu-se despre ele că sunt morfeme aparte, ex. farouchement [faruʃ#mã] „în mod sălbatic” (< farouche „sălbatic” + sufix formator de adverbe)Dubois 2002, pp. 361–362..
Pauza
Pauza este o întrerupere în fluxul articulat al vorbirii, făcând parte integrantă din el. Sunt mai multe tipuri de pauză, stabilite din mai multe puncte de vedere. Dintr-unul din acestea, pauza poate fi dorită de vorbitor sau nedorită. Este nedorită în primul rând pauza provocată de inspirație ca parte a respirațieiA. Jászó 2007, pp. 143–144.. Alta de acest fel este pauza de ezitare, când vorbitorul nu știe ce să spună sau cum să spună ceea ce vrea să spună. Unii autori disting pauza de ezitare tăcută de pauza de ezitare umplută, în care vorbitorul emite secvențe sonore nearticulate, precum ăăăCrystal 2008, p. 355..
Pauza dorită de vorbitor poate avea o motivație pragmatică, de exemplu cea folosită de un orator pentru a realiza un efect asupra auditoriului.
Pauza are și diferite funcții lingvistice, delimitând segmente de diferite mărimi: sintagme, propoziții, fraze, grupuri de fraze (corespunzătoare în scris paragrafului). Este cu atât mai lungă, cu cât delimitează segmente mai mari, cea mai lungă fiind între grupurile de fraze. Aceste pauze sunt în general redate în scris prin semnele de punctuație, iar grupurile de fraze care constituie o unitate de sens – prin alineate.
Sunt importante funcțiile sintactice ale pauzei. În cadrul frazei delimitează propozițiile numite izolate, unele tipuri de propoziții fiind facultativ izolate, altele în mod obligatoriu. Exemple: propoziția incidentă: Veți veni voi înșivă la Berlin la vară – așa sper (Titu Maiorescu)Bidu-Vrănceanu et al. 1997, pp. 357–358.; unele propoziții subordonate, mai ales antepuse regentei: În afară că este inginer, altceva nu știu despre elBărbuță 2000, p. 307.; subordonata atributivă sau circumstanțială intercalată în regentă: La Finlande, où il y a beaucoup de lacs, est un pays idéal pour la pêche „Finlanda, unde sunt multe lacuri, este o țară ideală pentru pescuit”.