Izabela Sadoveanu-Evan (, prenumele său a fost scris și Isabella sau Izabella, iar numele de familie a fost și Sadoveanu-Andrei; născută Izabela Morțun, pseudonime I.Z.S.D. și Iz. Sd.; "Virginia Woolf în cultura română - bibliografie", in the National Library of Romania Revista Bibliotecii Naționale, Nr. 2/2003, p.36-37 n. 24 februarie 1870 – d. 6 august 1941) a fost o critică literară română, jurnalistă de opinie, poetă și militantă feministă. Ea și-a petrecut tinerețea ei ca susținătoare a socialismului și s-a raliat politicii de stânga pentru restul vieții ei, în primul rând ca reprezentantă a cercurilor poporaniste și prietenă personală al criticului cultural Garabet Ibrăileanu. Sub îndrumarea lui Ibrăileanu, Sadoveanu a scris pentru revista Viața Românească, unde a încercat să împace naționalismul și tradiționalismul etnic cu estetismul. În calitate de critic literar, ea a promovat recunoașterea simbolismului ca un fenomen cultural independent și a comentat progresele moderne în literatura engleză.
Sadoveanu a reprezentat mișcarea feministă românească la congresele Alianței Internaționale a Femeilor, dar a adoptat o abordare graduală a dreptului la vot al femeilor și, în perioada interbelică, a devenit interesată de crearea de legături între feminism și eugenism. Prin activitățile ei ca profesoară și activistă, ea a susținut reforma educației și s-a calificat pentru a propaga metoda de educație Montessori. La sfârșitul vieții, ea a adăugat anti-fascismul feminist pe lista ei de valori politice și sociale.
Verișoara politicianului socialist Vasile Morțun, Izabela a fost cumnata romancierului și personajului politic Mihail Sadoveanu. Ea a mai fost înrudită cu diverse familii de importanță în istoria politică a României.
Biografie
Copilărie și tinerețe Izabela Morțun provine din regiunea istorică a Moldovei: locul ei de naștere este considerat drept Săucești, județul Bacău, dar este posibil să se fi născut în regiunea Herța. Părinții ei au fost Gheorghe Grigore și Eleonora Morțun, unchiul și mătușa socialistului Vasile Morțun. În virtutea nașterii, Izabela era înrudită cu mai multe familii de intelectuali și boieri moldoveni de frunte: propria ei familie, Morțun, a fost aliată prin căsătorie cu familiile Racoviță, Movilă și chiar cu vechea dinastie Bogdan-Mușat. De asemenea, printre rudele ei s-au numărat și familia Arbore, ai cărei membri includ socialiștii Zamfir și Ecaterina Arbore.
Izabela a fost adoptată, la scurt timp după naștere, de familia Andrei și se spune că ar fi fost un copil nefericit și nedorit. A avut o soră vitregă, Adela, pe care a descris-o mai târziu drept una dintre frumusețile Moldovei.
Viitoarea autoare a urmat școala primară în orașul Bacău, înainte de a fi trimisă la o școală de fete cu regim de internat din Iași. În timp ce era înscrisă la acest institut de limbă franceză, cunoscut și sub numele de Școala Dodun des Perrières, Izabela Andrei a cunoscut-o și s-a împrietenit cu Constanța Marino-Moscu, care a devenit și ea, la rândul său, scriitoare. În acei ani, Izabela a fost pentru prima dată atrasă în militantismul socialist, participând la cercul cultural de stânga al lui Ioan și Sofia Nădejde și citind pe larg pe diverse subiecte. Ea avea să devină o prietenă apropiată și o colaboratoare a Sofiei, pe care o descrie drept „frumoasă [...], simplă ca un copil, plină de bun simț parcă o țărancă sănătoasă la trup și la spirit, pasională și excesivă, ca oricare. un adevărat caracter feminin, în toate manifestările ei.” Cunoscându-se cu poetul-romancier Nicolae Beldiceanu, ea a frecventat și propria societate literară a lui Beldiceanu, întâlnindu-se cu celebrul povestitor Ion Creangă.Debutul ei a urmat în 1890, când opera ei lirică a fost tipărită în revista Școala Nouă. Ea se afla pe atunci în orașul Bacău, profesoară suplinitoare la școala de zi pentru fete.
În scurt timp, Izabela Morțun și-a făcut drum spre București, capitala României. Încă socialistă activă, a fost prezentă la cel de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Social Democrat Român și a cunoscut, prin relațiile ei socialiste, câteva figuri importante ale scenei literare românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea: Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță. O altă figură de acest gen a fost veteranul socialist Constantin Dobrogeanu-Gherea, despre care mai târziu a scris: „Nu am mai întâlnit niciodată un om care să poată răspândi atâta seninătate și împăcare în jurul lui”.
Tânăra a urmat cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București, unde a fost colegă cu mai mulți scriitori bărbați, printre care Ioan Alexandru Brătescu-Voinești și O. Carp (Gheorghe Proca). În 1892, Carp s-a căsătorit cu sora vitregă a Izabelei Morțun, Adela Andrei.
Debutul în Poporanism Sadoveanu a acumulat pregătirea necesară pentru a deveni profesoară, iar mai târziu a ocupat un post de profesor la Brăila. În 1898, s-a căsătorit cu ofițerul Alexandru Sadoveanu (născut în 1866), un frate mai mare al scriitorului debutant Mihail Sadoveanu. Aceasta l-a urmat la Focșani, unde a predat la Școala de Fete cu regim de internat, iar în cele din urmă la București, unde a lucrat ca învățătoare la Școala Centrală de Fete.
De-a lungul următorului deceniu, asemenea cumnatului ei Mihail Sadoveanu, s-a afiliat la nou-înființata Viața Românească, ce devenise purtătorul de cuvânt al unei ideologii naționaliste de stânga de origine română, poporanismul. Ea a devenit o discipolă a teoreticianului poporanist și redactor-șef Garabet Ibrăileanu, în special în ceea ce privește abordarea raționalistă a lui Ibrăileanu asupra fenomenelor literare. Ea l-a descris mai târziu ca fiind „un tânăr frumos, faimos ca fiind foarte bine citit și cultivat, dar terifiant de timid”.
Având ca reper anul 1906, Sadoveanu deja contribuia și la Revista Idealistă, revista neoclasicistă a lui Mihail G. Holban, unde discuta despre „Romantismul în literatură” și la cunoscuta revistă Noua Revistă Română. În aceeași perioadă este implicată într-un scandal minor axat pe cumnatul ei și mediul poporanist. În acel an, vechea sa prietenă Constanța Marino-Moscu l-a informat pe Ibrăileanu că Mariana Vidrașcu, un roman serie publicat în Viața Românească de Mihail Sadoveanu, a fost plagiat din propriul manuscris, pe care mai devreme îl încredințase Izabelei și pe care Izabela l-a transmis rudei sale. În timp ce soții Sadoveanu au refuzat să își facă publice propria versiune a evenimentelor, Ibrăileanu a apreciat dovezile ca fiind favorabile lui Marino-Moscu și a îngropat scandalul întrerupând seria. Fragmente din romanul lui Sadoveanu au fost republicate de revista Manuscriptum abia în 1970, iar plagiatul în sine a fost dovedit în 1988.
În primul deceniu al secolului XX, Izabela Sadoveanu a devenit una dintre socialiștii care s-au apropiat de Partidul Național Liberal (PNL). Debutul ei drept critic literar a avut loc cu puțin înainte de anul 1908, când a fost pentru scurt timp editorialist literar la ziarul PNL Voința Națională.
Impresii literare și studii asupra Simbolismului În 1908, Editura Minerva a publicat un volum de eseuri critice ale Izabelei Sadoveanu, Impresii literare.Cartea a atras atenția criticilor și a fost revizuită în presa națională. În Luceafărul, un tribut al românilor din Austro-Ungaria, colegul scriitor Ion Duma a pus în contrast Impresii literare cu o altă operă de critică „impresionistă”, cea a jurnalistului tradiționalist Ilarie Chendi: în timp ce textul lui Sadoveanu cerea didacticism și moralitate în literatură, Chendi, disident al Sămănătorul, scria în favoarea artei de din dragostea față de aceasta. După cum a remarcat Duma, declarațiile lui Sadoveanu îi aclamau pe scriitori pentru misiunea lor morală, chiar defavoarea artei, lăudând în egală măsură pe Sofia Nădejde și pe romancierul Constantin Sandu-Aldea pentru simțul lor de „milă [...] pentru cei mai puțin norocoși”.Același recenzent a mai susținut că lui Sadoveanu, „un personaj feminin”, îi lipsea înțelegerea tradiționaliștilor extrovertiți și „combativi” precum Constantin Sandu-Aldea și Octavian Goga, poet al revistei Luceafărul. Un alt cronicar al Luceafărului, academicianul Gheorghe Bogdan-Duică, a afirmat dimpotrivă că Sadoveanu era „mai degrabă războinicul”, dar a descris Impresii literare ca fiind o lucrare inconsecventă: „Da și nu; nici aici, nici acolo; asta, aia și cealaltă. Și totuși, poartă o notă care ar trebui semnalată.” Din punctul său de vedere tradiționalist, Bogdan-Duică a susținut că Sadoveanu a greșit ajungând dincolo de „impresii” pentru a se considera critic profesionist și pentru a susține „primatul simțurilor” în artă. : „Doamna Sadoveanu-Evan are o filozofie, deși este femeie.” Rezumând ecourile contribuțiilor lui Sadoveanu din 2002, editorul și istoricul literar Cornelia Ștefănescu a susținut: „[ea] a stârnit polemici amare și negare mai mult decât aprecieri, chiar dacă N. Iorga și G. Ibrăileanu, obiectiv sau nu, aveau o privire privilegiată asupra ei”.
Sadoveanu a alternat idealul estetic cu meditații asupra specificului național în artă. Potrivit istoricului literar George Călinescu, volumul i-a cimentat trecerea de la socialism la poporanism, ilustrată de citate precum: „Suntem români, iar operele noastre de artă și produsele minții trebuie să poarte pecetea originalității națiunii noastre”. Tradiționalistă, a remarcat Duma cu satisfacție, evidențiind faptul că Sadoveanu s-a despărțit de socialism pentru a recupera „crezul naționalismului artistic”: „Peste tot dorește să scoată în evidență spiritul românesc, firea românească: cerul românesc, pământul, râurile, pădurile, păsările și insecte, o lumină românească.”Bogdan-Duică a concluzionat că senzualismul nu a interferat cu agenda didactică a cărții, întrucât Sadoveanu a contribuit în continuare la popularizarea scriitorilor inspirați din „viața națională”, de la Mihail Sadoveanu, Carp și Ioan Alexandru Brătescu-Voinești până la Ștefan Octavian Iosif și Elena Farago.
Tot în 1908, prin articolele sale din Viața Românească, Sadoveanu și-a îndreptat atenția asupra impactului simbolismului și a mișcării simboliste românești anti-tradiționaliste. Așa cum susținea ea însăși zeci de ani mai târziu: „Eu am fost singura care a exprimat părerea că [...] avem de-a face cu o mișcare inovatoare, la fel cum am fost prima din istorie care a schițat Simbolismul în articole pentru Viața Românească” . Potrivit diverșilor critici ai operelor sale, citați de istoricul literar Paul Cernat, ea a fost într-adevăr prima româncă care s-a interesat de mișcare și, prin urmare, a deschis un canal de comunicare între poporaniști și simboliștii români. Această evaluare este parțial contrazisă de cercetătorul Angelo Mitchievici, care revizuiește mai devreme astfel de eseuri scrise de Alexandru Bibescu și Elena Bacaloglu.
Considerată de Călinescu că ar fi fost „o femeie foarte educată”, Sadoveanu a susținut în mod repetat ideea că criticii profesioniști trebuie să fie culți la un nivel excepțional. Ea a reacționat împotriva izolaționismului cultural, descriind în detaliu meritele traducerii reciproce în extinderea culturii scrise. Cornelia Ștefănescu își găsește eseurile caracterizate prin subtilitate și simțul detaliilor, de exemplu, descriindu-l pe criticul romantic Charles Augustin Sainte-Beuve, a cărui proverbială urâțenie, susținea Sadoveanu, a modelat indirect literatura franceză a secolului al XIX-lea.
Studiile la Geneva și introducerea în feminism