Hadj Mohammed Amin al-Husseini (în arabă: محمد أمين الحسيني, n.1895Philip Mattar, scriind despre nesiguranța datei nașterii lui al-Husseini, notează că a scris și 1895 și 1896 în documentele oficiale din perioada anilor 1921-1934. Mattar sugerează că aceasă inadvertență s-a datorat faptului că ambii ani din secolul 19 corespund anului 1313 din calendarul islamic. Mattar nu a găsit dovezi documentare în favoarea afirmației de mai târziu a lui Husseini, că s-ar fi născut în 1897 Laurens argumentează că 1897 este probabil anul nașterii sale, sugerând că Husseini a fost determinat de circumstanțe să facă să se creadă că ar fi mai în vârstă, susținând ani diferiți pentru nașterea sa, care se întind de la 1893 la 1897., Ierusalim – d. 4 iulie 1974, Beirut) a fost un politician și lider religios musulman arab palestinian, care a funcționat ca Muftiu al Ierusalimului în perioada mandatului britanic asupra Palestinei. În octombrie 1937 a fugit din Palestina de teama reacției autorităților britanice la Marea Revoltă Arabă din anii 1936-1939 la conducerea căreia a luat parte activă și s-a întors din exil în martie 1948. Inițial, adept al Siriei Mari, din care Palestina ar fi făcut parte ca „Siria de Sud”, Amin al-Husseini s-a impus în anii 1930 ca lider al mișcării naționale palestiniene. El s-a opus cu înverșunare sionismului și evreilor ca națiune egală în drepturi în Orientul Apropiat. De pe această poziție el a fost principalul responsabil pentru atacurile și măcelurile organizate de arabi musulmani împotriva colectivității evreiești în Palestina. Amin al_Husseini a deținut între anii 1921-1937 funcția de președinte al Consiliului Suprem Islamic din Palestina, iar începând din 1936 pe cea de presedinte al Înaltului Comitet Arab din Palestina, învestitură pe care a continuat să o păstreze și în exil, dupa scoaterea în afara legii a acestui comitet de către autoritățile britanice. În exil el a colaborat cu regimul pro-nazist din Irak sub conducerea lui Rashid Ali al-Kailani, după căderea căruia s-a refugiat în Italia fascistă și apoi, vreme de patru ani, în Germania nazistă, unde a cooperat cu liderii și cu politica nazistă, instigând la genocidul împotriva evreilor și luând parte la înființarea unor unități de voluntari musulmani în cadrul Waffen SS, pe teritoriul fostului Regat al Iugoslaviei, în Bosnia și în Sandžak. Himmler i-a conferit gradul de Gruppen SS. Revenind în Palestina în martie 1948 a condus iarăși, ca președinte al Înaltului Comitet Arab, strategia națională palestiniană în cursul Războiului Arabo-Israelian din 1948-1949 în cursul căruia o parte însemnată din arabii palestinieni s-au refugiat în zone neangrenate în lupte. El însuși a patronat, sub auspicii egiptene, un guvern palestinian efemer (1949-1959) și fără puteri reale la Gaza, apoi la Cairo, împotrivindu-se cu înverșunare autorității exercitate de regii Iordaniei la Ierusalim și în Cisiordania.
După înființarea în 1964 la Ierusalim a Organizației de Eliberare a Palestinei, și-a încetat activitatea ca președinte al Înaltului Comitet Arab. În ultimii ani ai vietii petrecuți la Beirut, și-a scris memoriile.
Biografie Anii de copilărie și tinerețe 1895-1920 Amin al Husseini s-a născut, probabil, în 1895, la Ierusalim, ca fiu al muftiului musulmanilor din oraș, Taher al-Husseini și al soției acestuia, Zeinab. Familia al-Husseini era una din principalele familii de notabili arabi din Ierusalim, latifundiari înstăriți, din rândurile cărora s-au ridicat 13 primari ai orașului între anii 1864-1920. După tradiția familiei, ea s-ar trage din însuși profetul Mahomed. Unul din reprezentanții de seamă ai familei a fost Kamal al-Husseini, frate vitreg al lui Amin, care a îndeplinit, între 1908-1921 funcția de mare muftiu al Ierusalimului. Altul a fost Musa Khatem al-Husseini care a condus Comitetul Executiv Arab, corpul politic suprem al arabilor din Palestina până în anul 1936. Amin al-Husseini a învățat la Ierusalim la o școală elementară tradițională islamică „kuttub”, apoi la o școală otomană (rüșdiye) și la una catolică și pentru scurtă vreme, la școala evreiască Alliance a Alianței israelite universale, de sub direcția lui Albert Antebbi. Între materiile învățate s-a numărat și limba turcă, pe atunci, limba oficială a țării. Apoi a plecat să studieze dreptul islamic la Universitatea Al-Azhar din Cairo, unde l-a avut drept mentor pe Rashid Rida, care ulterior avea să fie cunoscut ca unul din părinții spirituali ai mișcării Frăția musulmană. Husseini a fost profund influențat de învățătura lui Rida, care vedea în cultura occidentală o amenințare pentru islam, chema la o viață epurată de influențe europene și promova panarabismul și integrarea religiei islamice cu lupta politică și națională arabă. În paralel cu studiile religioase, al-Husseini a frecventat și cursurile Facultății de științe umane, unde a pus bazele unui cerc de studenți arabi palestinieni, musulmani și creștini, al cărui obiectiv era denunțarea publică a „pericolului sionist”. A întrerupt studiile la Cairo după doi ani. La împlinirea vârstei de 18 ani, în 1913, al Husseini a îndeplinit, alături de mama sa, porunca islamică a pelerinajului la Mecca, devenind Hadj (hagiu) În anul următor, 1914, a plecat la Istanbul, unde s-a înscris la cursuri de administrație în cadrul Academiei militare. În anii Primului Război Mondial (1914-1918) al-Husseini a servit în armata otomană. În anul 1916 a fost numit aghiotantul guvernatorului Izmirului, iar apoi a servit ca ofițer de artilerie în regiunea Mării Negre. Nu a participat la vreo bătălie importantă și, în amintirile sale, s-a plâns de conflictele pe care le-a avut cu comandantul corpului militar turc care, după afirmațiile sale, îi defavoriza pe soldații arabi. În noiembrie 1916, după ce s-a îmbolnăvit de dizenterie a fost trimis la vatră si s-a întors la Ierusalim. În 1917-1918 a ajutat, în colaborare cu un agent britanic, ar fi recrutat două mii de voluntari arabi în sprijinul [Revoltei Arabe conduse de Hussein ibn Ali și familia sa hashemită din Hedjaz contra stăpânirii otomane D.Pipes -Greater Syria:The History of an Ambition Oxford University Press 1990 p.64 S-ar putea ca aceasta i-a adus simpatie în rândurile cercurilor oficiale britanice, care l-a ajutat la obținerea mai târziu a funcției de Muftiu al Ierusalimului. 200px|miniatura|dreapta|Amin al-Husseini în tinerețe După cucerirea Palestinei și a Siriei de către puterile Antantei, în anul 1919 Amin al-Husseini a activat la Damasc în suita lui Jibril Haddad, ofițer de origine libaneză, însărcinat cu securitatea generală din partea regimului înscăunat de emirul Feisal ibn Hussein în Siria.ref name=Pi2>D.Pipes -Greater Syria:The History of an Ambition Oxford University Press 1990 p.65</ref> În vara aceluiaș an al-Husseini a organizat o delegație a arabilor din Palestina la Congresul Național Sirian întrunit la Damasc , apoi in februarie 1920 la un congres pan-sirian tot la Damasc care avea drept scop obținerea independenței Siriei Mari (Sham) sub sceptrul lui Feisal. Întors la Ierusalim, Amin al-Husseini a fost ales președinte al „Clubului Arab” (Al Nadi al Arabi), asociație care reunea tineri din familiile notabililor arabi și care își propunea să promoveze integrarea Palestinei ca „Siria de Sud” în regatul sirian al lui Feissal și să combată aplicarea Declarației Balfour. A scris în acea vreme articole în publicația arabă locală „Suriya al Djanubiya” (Siria de sud).
Palestina a rămas în cele din urmă separată, sub mandatul britanic, care și-a luat obligația întemeierii pe teritoriul ei a unui Cămin național pentru poporul evreu. În aceste împrejurări, alături de Aref al-Aref, al-Husseini s-a aflat printre principalii responsabili pentru actele de violență din aprilie 1920, provocate împotriva evreilor de către locuitori arabi ațâțați care se întorceau de la ceremoniile sărbătorii musulmane Nabi Musa. Când autoritățile britanice au emis împotriva sa și a lui Aref un mandat de arest, ei s-au refugiat pe malul de est al Iordanului (Transiordania), fiind găzduiți de un trib de beduini. Judecați în contumacie, au fost condamnați la 10 ani închisoare. Dar, în august 1920, în cursul unei vizite la As Salt, printr-un gest destinat să-și îmbunătățească imaginea în rândurile arabilor palestinieni, Înaltul Comisar britanic al Palestinei, Sir Herbert Samuel i-a grațiat pe amândoi. La început al-Husseini a refuzat grațierea, pentru a nu putea fi interpretată ca un gest de recunoaștere a vinei dar, deoarece tocmai murise muftiul Kamal al-Husseini, a acceptat-o, totuși, pentru a se întoarce la Ierusalim.
Mare Muftiu al Ierusalimului 1922-1937. Anii 1921-1929 În anul 1921, anul în care Palestina a intrat sub regimul administrației civile britanice condus de Înaltul Comisar Sir Herbert Samuel, a decedat Marele muftiu al Ierusalimului, fratele vitreg al lui Amin, Kamal al-Husseini. La alegerile pentru ocuparea funcției au participat patru candidați din rândurile clericilor și fruntașilor musulmani din Ierusalim. Hadj Amin al-Husseini era cel mai tânăr dintre ei și pregătirea sa teologică era limitată, deoarece el nu dus până la capăt studiile sale la Universitatea religioasă Al Azhar. În alegeri el s-a plasat doar pe locul al patrulea din cei patru. După legea otomană muftiul trebuia ales dintre primii trei candidați. Familia al-Husseini a exercitat presiuni serioase, între altele, prin trimiterea de petiții, pentru numirea lui Amin. Autoritățile britanice, la rândul lor, doreau sa restabilească echilibrul între familia al Husseini și familia Nashashibi, al cărei membru, Raghib al-Nashashibi, fusese numit primar al Ierusalimului în locul lui Musa Khatem al Husseini. Funcționari ai guvernământului britanic și un număr de notabili arabi au convins pe șeicul Hussam Djarallah să-și retragă candidatura, pentru ca al-Husseini să se poata număra printre primii trei candidați. Aceasta a netezit calea spre numirea lui Amin al-Husseini în înalta funcție. Autoritatea mandatară și-a dat consimțământul la aceasta după mai multe întâlniri de împăciuire între al-Husseini și Herbert Samuel și alți functionari britanici. În aceste întâlniri a fost promisă cooperarea dintre conducerea musulmană și administrația britanică. În aprilie 1921 Amin al-Husseini a rostit la sărbătoarea Nabi Musa din acel an un discurs moderat, iar festivitățile sărbătorii s-au desfășurat în liniște, spre deosebire de anul precedent când s-au acompaniat de tulburări violente. În urma acestor contacte și evenimente, la intervenția consilierului politic Ernest Richmond, Amin al Husseini a obținut în anul 1922 titlul de Muftiu al Ierusalimului, chiar dacă inițial, nu pe cel de Mare Muftiu, asa cum se intitulase predecesorul său, în plus - numirea nu a fost publicată în Buletinul oficial al guvernului mandatar. Ulterior s-a folosit și în cazul său titlul de Mare Muftiu.
Ascensiunea lui Amin al-Husseini spre vârful piramidei politice palestiniene a fost desăvârșită prin alegerea sa, cu sprijinul britanicilor, ca președinte al Consiliului Suprem Islamic. Consiliul a recrutat resurse din întreaga lume arabă și musulmană pentru lucrări de renovare ale sanctuarului islamic de pe Muntele Templului - Haram ash-Sharif, care include Moscheea Al Aqsa și Cupola Stâncii. Cu solduri ce i-au rămas, al-Husseini a construit în anul 1929 Hotelul „Palace” de pe strada Mamilla, astăzi strada Agron din Ierusalim. Pentru constructia hotelului el l-a angajat pe antreprenorul evreu Baruch Katinka. Acesta i-a construit și casa particulară din cartierul Sheikh Jarrah, pe care al-Husseini a dat-o în chirie prietenului său, istoricul George Antonius (viitorul Hotel „Shepherd”).
De la Tulburările din anul 1929 la izbucnirea Revoltei din 1936