Acest articol se referă la istoria românilor, ca grup etno-lingvistic (românofonii). Pentru istoria teritoriului României de astăzi, vedeți Istoria României. În articol se realizează doar o sinteză a fiecărei perioade istorice; detalii în articolele separate (vedeți legăturile în infocaseta alăturată). Prin istoria românilor se înțelege, în mod convențional, istoria poporului (grupului etnic) român, de la formarea acestuia până în prezent.

Originea românilor

thumb|250px|left|Harta castrelor romane antice de la Dunăre și a "brazdelor" (valuri de pământ, precedate de un șanț defensiv reprezentat prin linia subțire) din Evul Mediu timpuriu, după Alexandru Xenopol, Nicolae Iorga și Constantin C. Giurescu. thumb|250px|left|Vatra străromână, după Jireček, Petrović, Popp, Pușcariu și Rosetti, redesenată după Mircea Cociu, Spațiul etnic românesc, ed. Militară, București 1993, ISBN 973-32-0367-X.

Originea românilor ca grup etno-lingvistic (românofonii) este un subiect de dezbatere istoriografică. Singura opinie apropiată de consens la ora actuală, este că ei descind din populațiile de limbă romanică din bazinul Dunării de Jos, formate la nord de Linia Jireček (devreme ce la sud de aceasta, domnea elenismul). Totuși și această opinie este contestată de cercetători ca Nicolae Iorga, Theodor Capidan, P. P. Panaitescu sau Constantin Papanace, care neagă realitatea Liniei Jireček și privesc drept zonă de formare a Poporului român întreaga Peninsulă Balcanică și spațiul nord-dunărean până la poalele nordice ale Carpaților și țărmurile Nistrului. Raritatea izvoarelor istorice cu privire la teritoriul respectiv in mileniul I, contextul tulbure al perioadei migrațiilor și contextul politic al secolelor XIX și XX când s-au înmulțit studiile despre acest subiect, au condus la teorii opuse privind formarea poporului român. Dezbaterea privește cu precădere localizarea și dimensiunile teritoriului de etnogeneză : la nord sau la sud de Dunăre, sau pe ambele maluri ale fluviului, și pe o întindere mai mare decât statele actuale (cuprinzând România și state vecine) sau în mici teritorii izolate, și, în acest caz, unde anume.

S-au postulat istoriografic mai ales în ultimele 2-3 secole origini : exclusiv nord-dunărene, din populația Daciei Traiane, complet romanizată în momentul retragerii Aureliene, în această ipoteză grupurile romanice sud-dunărene provenind din migrații pornite din Dacia ; exclusiv sud-dunărene, din populația Moesiei, în această ipoteză grupurile romanice nord-dunărene provenind din migrații pornite în Evul Mediu timpuriu din Serbia, Bulgaria sau Macedonia spre teritoriul actual al României ; atât nord-dunărene cât și sud-dunărene, din populația romanică de pe ambele maluri ale fluviului, diferența între dialectele nord-dunărene și cele sud-dunărene explicându-se în această ipoteză nu prin migrații, ci prin continuarea procesului de romanizare la sud de Dunăre și după secolul al III-lea, acest proces fiind urmat de unul de elenizare parțială după secolul al V-lea, pe când la nord de Dunăre, se producea cu precădere un proces de slavizare.

Dincolo de problemele științifice reale, care merg până la controversele fundamentale dintre istoricii școlilor de la Viena și de la Toronto, multe studii au fost motivate de controversa politică privind întâietatea istorică a românilor în teritoriile nord-dunărene revendicate, apoi obținute de România (îndeosebi în Transilvania, între români și maghiari), sau existența lor, anterior slavilor, în teritoriile sud-dunărene aparținând astăzi statelor slave balcanice.

Prima mențiune certă a populațiilor romanice orientale se găsește în cronicile lui Theofilact din Simocatta, datând din anul 587 (episodul cu expresia Torna, torna, fratre!).

La mijlocul secolului al IX-lea, pe teritoriul României de azi este menționat poporul V.n.nd.r. (N.nd.r.), un neam numeros, creștin, provenind din Rum. Primele mențiuni despre români sub exonimul de vlahi (blachi) apar în cronicile bizantine din secolul al X-lea, stela din Gothland fiind un argument destul de puternic pentru prezența lor la nord de Dunăre în secolul al XI-lea. Secolul al XII-lea aduce atestări ale exonimului și la nord și la sud de fluviu.

Endonimul de români (cf. roman) este atestat pentru prima dată de scrisoarea lui Neacșu la începutul secolului al XVI-lea dar este general acceptat ca el a fost întotdeauna folosit uzual de aceștia ca element al limbajului comun. Există speculații cum că numele ducelui Ramunc al vlahilor menționat din Cântecul Nibelungilor și-ar avea originiea în endonimul român.

Formarea poporului român Poporul român s-a format așadar pe un teritoriu vast care se întindea la nordul și la sudul Dunării, înglobând fostele provincii romane Dacia și Moesia. Prima sinteză a fost aceea dintre daci și romani și stă la baza formării poporului român. A doua sinteză se produce diferit la nordul și la sudul Dunării, în decursul mai multor secole, între populația daco-romană și populațiile slave venite între secolele V-VII. Consecințele așezării slavilor la Dunărea de jos sunt importante. Are loc separarea latinității din peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. La sud de Dunăre, majoritatea populației romanice este înconjurată de slavi și asimilată în cele din urmă, iar cea rămasă, devenită minoritară, păstrează la sudul munților Balcani o limbă cu influențe slave mai mici și apropape total lipsită de împrumuturi lexicale maghiare. La nord de Dunăre, populația romanică asimilează elementele slave și, odată cu ele, un important lexic slav, la care se adaugă ulterior și lexicul maghiar (gând, oraș, hotar, marfă, vamă, viclean...). Rezultatul celor două sinteze diferite a dus la formarea poporului român la nord și sud de Dunăre și în Dobrogea, precum și a poporului aromân/meglenoromân la sudul munților Balcani. Acest proces se presupune (în baza unor indicatori lingvistici, între care rotacismul unora dintre cuvintele romanice) s-a încheiat în linii mari în secolele al VIII-lea și al IX-lea.

Nicolae Iorga, în baza izvoarelor istorice studiate o viață, concluzionează în „Istoria românilor”, publicată parțial postum, că poporul român s-a format „între Carpații Beschizi și Peloponez - și de la Marea Adriatică la Marea Neagră”. Această constatare este făcută și de Petre P. Panaitescu, Silviu Dragomir și alții, cu formula etnografică „românii sunt urmașii traco-ilirilor romanizați”. Preotul Dumitru Stăniloae observă că romanizarea - subiectul unor dezbateri vaste - s-a realizat în primul rând prin creștinarea traco-ilirilor, proces care determina romanizarea și deschidea calea către o latinizare adevărată și pentru cei din apropierea comunităților creștine.

Un rol important în formarea poporului român l-a avut și religia creștină. Printre primele vestigii creștine autohtone din România (secolele IV-V) se remarcă urmele arheologice de la Mihălășeni, județul Botoșani, care conțin rămășițele lăcașului de cult creștin, mormintele creștine și inventarul de factură creștină din mormintele necropolei. Temelia lăcașului de cult era din lespezi de râu și formau un dreptunghi cu laturile de 8 și 7 metri. Vestigii arheologice asemănătoare au fost descoperite și la Nicolina - Iași, datate în aceeași epocă. Octavian-Liviu Șovan, Zorile creștinismului în nord-estul Moldovei-repere arheologice, Revista Forum cultural, Anul V, nr.4, decembrie 2005 (19)

Istoricul Lucien Musset a scris că latinitatea Europei centrale din Suabia până în Transilvania ar trebui să fie privită ca un întreg; părțile occidentale au fost germanizate, cele din mijloc maghiarizate și numai cele din est și sud (România) și-au menținut latinitateaLucien Musset. — Les invasions. Le second assaut contre l'Europe chrétienne (VIIe-XI siècles), Presses Univ. France, 1965, p.195

Statele medievale românești

thumb|200px|right|Frontul Antiotoman - principalele bătălii În secolul al XIII-lea au fost create câteva mici formațiuni prestatale românești, urmând ca abia în secolul XIV să se formeze voievodatele Moldovei și Țării Românești, ce aveau să lupte contra Imperiului Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria au devenit provincii turcești. Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană.

Cucerirea ungară a Transilvaniei a început spre mijlocul secolului X, fiind încheiată în secolul XII. Un aport important în procesul ocupării Transilvaniei l-au avut secuii. În secolul XII, Transilvania se incearca organizarea unui Principat (in 1111 este atestat in izvoare Mercurius Princeps Ultra Silvanus supus Regatului Ungar, dar organizarea definitiva este cea de Voievodat ( in 1176 este atestat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius Voievod. Începând cu secolul XII și în secolul XIII regii Ungariei au colonizat în Transilvania germani, evocați în izvoare sub numele hospites și cunoscuți sub denumirea generică de sași.

În anul 1600, Mihai Viteazul a reușit să stăpînească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei principate.

La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit parte a Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfângerea turcilor. Austriecii, la rândul lor, și-au extins rapid imperiul: În 1718 o importantă parte a Țării Românești, numită Oltenia, a fost incorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit mai târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului (numită Basarabia) a fost ocupată în 1812 de Rusia.

Renașterea națională a României thumb|left|România înainte de 1878

Ca în majoritatea țărilor europene, anul 1848 a adus revoluția în Moldova, Țara Românească și Transilvania. Țelurile revoluționarilor - independența completă pentru primele două și emanciparea națională pentru cel de-al treilea principat - au rămas neîndeplinite, dar au fost bazele evoluțiilor următoare. De asemenea, revolta a ajutat populația celor trei principate să-și recunoască unitatea limbii și intereselor lor.

Delegații Adunărilor Ad-hoc au profitat de susținerea lui Napoleon al III-lea și de fragilitatea puterii otomane si ambiguitatea din textul Convenției de la Paris din 1858, alegându-l în 1859 pe Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Principatelor Țării Românești și Moldovei, iar apoi al Principatelor Unite.

Războiul de independență (1877-1878)

thumb|left|România 1878-1913 În 1866 prințul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura sprijinul german pentru obținerea independenței. În 1877 Carol a condus forțele armate române într-un război de independență plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.

Participarea României la războiul din 1877-1878 și cucerirea independenței de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificație morală pentru că a ridicat conștiința națiunii române libere și a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puțin important a însemnat eliberarea altor populații balcanice de sub dominația otomană, contribuind decisiv la evoluția acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului național.

Regatul României

thumb|left|România interbelică (1918-1940) Noul stat, aflat la confluența Imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus, cu vecini slavi pe trei părți, aspira la vest, în principal la Franța, pentru modelele sale culturale, educaționale și administrative. În 1913, în cadrul celui de-al Doilea Război Balcanic, România a anexat Cadrilaterul, aflat până atunci în posesia Bulgariei.