Koala

Koala (Phascolarctos cinereus) numit și ursul cu pungă sau eronat ursul koala este un mamifer marsupial erbivor arboricol endemic din Australia. Este singurul reprezentant existent al familiei Phascolarctidae și este înrudită cu vombatul. KoalaSubstantivul koala, în limba română, este defectiv de plural. „Micul dicționar academic - ed. II” (2010), „Dicționarul ortografic al limbii române” (2002), „Dicționarul de neologisme” (1986), „Marele dicționar de neologisme” (2000), „Dicționarul de cuvinte recente - ed. II” (1997) îl listează a fi de genul feminin. se găsește în zonele de coastă ale regiunilor continentale din estul și sudul Australiei: Queensland, Noua Galie de Sud, Victoria și Australia de Sud. Este ușor de recunoscut după corpul său robust, lipsit de coadă, urechile rotunjite și pufoase și nasul mare în formă de lingură. Koala are o lungime a corpului de 60–85 cm și o greutate de 4–15 kg. Culoarea blănii variază de la cenușiu-argintie la brun-ciocolatie. Populațiile nordice de koala sunt reprezentate de indivizi de obicei mai mici și mai deschiși la culoare decât cei din sud. Este posibil că aceste populații să fie subspecii distincte, dar acest lucru este discutabil.

Koala trăiește de obicei în pădurile de eucalipt, iar frunzele acestor copaci reprezintă o mare parte din hrana lor. Hrana are un conținut scăzut de nutrienți. Ele sunt animale sedentare și dorm 20 de ore pe zi. Nu sunt sociale, și singurele relații sunt între mamă și pui, ce depind de aceasta. Masculii adulți comunică cu pufnituri sonore care intimidează rivalii și atrag femelele. Masculii își marchează prezența cu niște glande odorizante pe piept. Koala este un mamifer aplacentar (fără placentă). Din această cauză embrionul, peste o anumită vârstă, nu mai poate fi hrănit în uter din cauza lipsei organului care efectuează hrănirea, adică a placentei și este născut. Ajuns în afara organismului matern, embrionul se târăște până în marsupiul mamei, unde stă între șase și zece luni și unde este hrănit cu lapte. Puii de koala sunt numiți în engleză „joey”, și sunt înțărcați până la vârsta de un an. Urșii cu pungă nu au mulți prădători și paraziți, dar sunt amenințați de numeroși agenți patogeni, cum ar fi bacteriile din familia Chlamydiaceae și retrovirusul Koala. Pe lângă asta, mai sunt amenințați și de incendiile de pădure și de secetă.

Au apărut în legendele și picturile rupestre ale aborigenilor de mii de ani. Prima întâlnire cunoscută dintre un european și o koala a avut loc în 1798, și o imagine a animalului a fost publicată în 1810 de către naturalistul . Botanistul a scris în 1814 prima descriere științifică detaliată a animalului, descriere care a rămas nepublicată pentru 180 de ani. Artistul popular John Gould a ilustrat și a descris koala, făcând specia cunoscută publicului englez. Mai multe detalii despre biologia koalei au fost descoperite în secolul XIX de către diferiți zoologi britanici. Datorită aparenței distinctive, este considerat un simbol al Australiei. Koala este listată la „vulnerabil” de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii. Guvernul Australian consideră „vulnerabile” populațiile din Queensland și New South Wales. Koala a fost vânată intens în secolul XX pentru blană, și omorârea lor la scară mare în Queensland a produs o nemulțumire publică care a dus la o mișcare pentru a proteja specia. S-au înființat sanctuare și exemplarele a căror habitat a fost distrus au fost mutate în zone mai bune. Acum, cea mai mare amenințare la adresa lor este distrugerea habitatului, provocată de agricultură și urbanizare.

Etimologie Cuvântul koala provine de la cuvântul dharug gula. Deși vocala „u” a fost scrisă original în ortografia engleză ca „oo” (în scrieri precum coola sau koolah), a fost schimbată în „oa”, posibil din greșeală. Se spune greșit că acest cuvânt înseamnă „care nu bea”. Din cauza asemănării koalei cu un urs, era des numit, eronat, urs koala, în particular de către primii locuitori ai continentului. Au mai fost folosite și alte nume, ca ursul maimuță, ursul nativ, și ursul de copac. Numele indigene includ cullawine, koolawong, colah, karbor, colo, coolbun, boorabee, burroor, bangaroo, pucawan, banjorah, și burrenbong; majoritatea din acestea însemnând „fără băutură”. Numele generic, Phascolarctos, e derivat din cuvintele grecești phaskolos „sac” și arktos „urs”. Numele specific, cinereus, înseamnă „cenușiu” în latină.

Taxonomie și evoluție

Koalei i s-a dat numele de gen „Phascolarctos” în 1816 de către zoologul francez Henri Marie Ducrotay de Blainville, care nu a vrut să-i dea numele specific (a doua parte a numelui) până la cercetări ulterioare. În 1819, zoologul german Georg August Goldfuss i-a dat numele binomial Lipurus cinereus. Pentru că Phascolarctos a fost publicat primul, și conform regulilor, are prioritate ca nume oficial al genului.Jackson, pp. 58–59. Naturalistul francez Anselme Gaëtan Desmarest a propus numele Phascolartos fuscus în 1820, sugerând că versiunea maro era o specie diferită de cea gri. Alte nume sugerate de zoologi europeni sunt Marodactylus cinereus (Goldfuss, 1820), P. flindersii (René Primevère Lesson, 1827) și P. koala (John Edward Gray, 1827).Moyal, p. 45.

Koala este clasificată laolaltă cu vombatul (familia Vombatidae) și câteva familii dispărute (incluzând tapirii marsupiali, leii marsupiali și vombații giganți) în subordinul Vombatiformes în ordinul Diprotodontia. Vombatiformes este un grup pereche unei clade care include macropodele (cangurii și wallaby) și posumii. Strămoșii vombatiformelor trăiau, cel mai probabil, în copaci. Linia koala a fost, probabil, prima care s-a despărțit, acum 40 de milioane de ani, în timpul Eocenului.

Koala din zilele noastre este singurul reprezentant existent al familiei Phascolarctidae, care cuprindea odată câteva genuri și specii. În timpul Oligocenului și Miocenului, koala trăiau în păduri tropicale și aveau diete mai largi. Unele specii, ca Nimiokoala greystanesi (acum dispărută) și unele specii din genul Perikoala erau cam de aceeași mărime ca și Koala modernă, în timp ce altele, ca unele specii din genul Litokoala, erau mai mari cu o jumătate sau chiar două treimi. La fel ca specia de acum, Koala preistorice aveau structuri auditive bine dezvoltate, ceea ce sugerează că metoda de comunicare prin pufnete la distanță mare a fost folosită încă de atunci. În timpul Miocenului, clima Australiei a devenit mai uscată, ducând la dispariția pădurilor tropicale și răspândirea pădurilor rare de eucalipt. Genul Phascolarctos s-a desprins din genul Litokoala în Miocenul târziu și și-a făcut adaptări speciale care i-au permis să treacă pe o dietă compusă exclusiv din eucalipt: deplasarea palatului în sus; molari și premolari mai mari; o fosă pterigoidă mai mică; și o bară mai mare între molari și incisivi.Tyndale-Biscoe, p. 226.

În timpul Pliocenului și Pleistocenului, când Australia a suferit schimbări în climat și vegetație, speciile de koala au crescut în dimensiune. Koala actuală ar fi putut apărea ca o formă pitică a koalei uriașe (P. stirtoni). Reducerea în mărime a unor mamifere mari era un fenomen comun la scară mondială în timpul Pleistocenului târziu. În general, se crede că unele mamifere australiene mai mici, cum sunt wallabii, au rezultat din acest proces. Un studiu din 2008 a pus această ipoteză sub semnul întrebării, notând că P. cinereus și P. stirtoni erau simpatrice în timpul Pleistocenului mijlociu și târziu, și poate chiar din Pliocen. Cele mai vechi fosile de koala datează din Pleistocenul mijlociu.

Genetică și specii În general, sunt recunoscute trei subspecii diferite: koala de Queensland (P. cinereus adustus Thomas 1923), koala de New South Wales (P. c. cinereus Goldfuss 1817) și koala victoriană (P. c. victor, Troughton 1835). Aceste subspecii diferă prin culoarea și grosimea blănii, mărimea corpului și forma craniului. Koala de Queensland este cea mai mică, cu blană scurtă și argintie și un craniu mai scurt. Koala victoriană este cea mai mică, cu blană deasă și maro și cu un craniu mai lat.Martin and Handasyde, p. 7. Granițele dintre teritoriile acestor subspecii se bazează pe granițele dintre statele Australiei, și statutul lor ca subspecii este disputat. Un studiu genetic din 1999 sugerează că subspeciile reprezintă populații diferite cu flux de gene limitat între ele, și că aceste trei subspecii reprezintă un singur grup evolutiv. Alte studii au arătat că au un nivel ridicat de împerechere între rude și puțină variație genetică. O diversitate genetică așa de scăzută ar fi putut fi o caracteristică a populațiilor de koala din Pleistocenul târziu. S-a arătat că râurile și drumurile limitează fluxul genetic și contribuie la diferențele genetice ale populațiilor din sud-estul Queenslandului. În aprilie 2013, oamenii de știință de la Muzeul Australian și Universitatea de Tehnologie din Queensland au anunțat că au secvențiat complet genomul koalei.

Morfologie

Koala e un animal îndesat, cu un cap mare și coadă neexistentă sau vestigială.Jackson, pp. 1–4. Lungimea corpului său e de 60–85 cm și are o greutate de 4–15 kg, fiind unul din cele mai mari marsupiale arboricole. Koala de Victoria sunt de două ori mai grele decât cei din Queensland. Specia prezintă dimorfism sexual, masculii fiind cu 50 % mai mari decât femelele. Masculii se mai deosebesc de femele prin nasurile lor mai curbate și prin prezența unor glande pe piept, care se observă ca pete lipsite de păr.Martin and Handasyde, p. 55. Ca la majoritatea marsupialelor, masculul koala are penisul bifurcat, iar femela are două vagine laterale și două utere separate. Prepuțul masculului conține bacterii naturale care joacă un rol important în fecundare. Deschizătura marsupiului e strânsă de un sfincter, pentru a preveni căderea puilor afară.

Părul koalei e mai gros și mai lung pe spate, și mai scurt pe burtă. Urechile au blană groasă pe ambele părți; interior și exterior. Blana neagră variază de la gri deschis la maro ciocolatiu. Blana de pe burtă e albicioasă; pe crupă e albă cu picățele, și mai neagră pe spate. Koala are cea mai bună blană izolatoare pe spate al oricărui marsupial și e foarte eficientă împotriva vântului și ploii, pe când blana de pe burtă poate reflecta radiațiile solare. Ghearele curbate și ascuțite ale koalei sunt bine adaptate pentru cățăratul în copaci. Lăbuțele membrelor anterioare au două degete opozabile (primul și al doilea, care sunt opozabile celorlalte trei) care le permit să se prindă de ramurile mici. Pe lăbuțele membrelor posterioare, al doilea și al treilea deget sunt unite, o condiție tipică pentru membrii Diprotodontia, iar ghearele atașate (care sunt încă separate) sunt folosite pentru îngrijire.Martin and Handasyde, p. 5. Ca și la oameni și alte primate, koala au papile dermice pe lăbuțe. Animalul are un schelet robust și un trunchi scurt și muscular cu membre superioare lungi, proporționate care ajută la cățărare și prinderea de ramuri. Alt lucru care ajută koala la cățărare sunt mușchii coapsei care se prind de tibie mai jos decât la alte animale.Moyal, p. 183. Koala are o perniță cartilaginoasă la sfârșitul coloanei vertebrale care îl poate face să se simtă mai confortabil când se așează în bifurcația ramurilor unui copac.