Muay Thai sau Muaythai (în ) denumit uneori box thailandez, „Arta celor opt membre” sau „Știința celor opt membre”, este o artă marțială thailandeză și un sport de luptă full-contact, care utilizează lovituri în picioare, dezechilibrări și diverse tehnici de clinch. Denumirea „Arta celor opt membre” se referă la utilizarea combinată a pumnilor, coatelor, genunchilor și tibiilor. Muay Thai a devenit răspândit la nivel internațional la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, când practicanți occidentalizați din Thailanda au început să concureze în meciuri de kickboxing și reguli mixte, precum și în meciuri după regulile Muay Thai din întreaga lume. Liga profesionistă este guvernată de Asociația de Box Profesionist din Thailanda, sub autoritatea Autorității Sportive din Thailanda.
Muay Thai este înrudit cu alte stiluri de arte marțiale din sfera culturală indiană, precum Musti-yuddha, Muay Chaiya, Muay Boran, Muay Lao, Lethwei, Kun Khmer, Benjang și Tomoi. Un practicant de Muay Thai este cunoscut sub numele de Nak Muay. Practicanții occidentali din Thailanda sunt numiți uneori Nak Muay Farang, ceea ce înseamnă „boxer străin”.
Etimologie Termenul Muay Thai este un termen thailandez. Cuvântul Muay provine din sanscritul mavyati (în sanscrită: मव्यति), care înseamnă „a trage împreună”; cuvântul Thai derivă din Tai, semnificând „vorbitori Tai-Kadai”. Termenul Muay Thai este succesorul termenului Ram Mut Ram Muay (în thailandeză: รำหมัดรำมวย) încă din timpul domniei regelui Rama II (1809–1824), și astfel a intrat în vocabularul global.
Cel mai vechi text în care apare termenul Muay a fost găsit în manuscrisele pe frunze de palmier în limba thailandeză de nord, numite Mungrai Law 1839 BE, redactate în 1296 d.Hr. Pronunția cuvântului Muay exista în rândul thailandezilor încă dinainte de perioada Nanzhao (738–902 d.Hr.), conform lucrării The History of Muay Thai a Institutului de Arte Muay Thai, Departamentul de Educație Fizică, Stadionul Național din Thailanda (DPE).
Termenul istoric Tha Nai Lueak (în thailandeză: ทนายเลือก, pronunție: [tʰá naːj lɯ̂ːak]), însemnând „Nak Muay pentru garda regelui, numele diviziei responsabile de Nak Muay”,Ploinoi, S. "Archaeological Knowledge Tips of Boxing Division by Sombat Plainoi (National artist of Literature) เกร็ดโบราณคดี เรื่อง กรมนักมวย โดย ส.พลายน้อย (ศิลปินแห่งชาติ สาขาวรรณศิลป์) (in Thai)", Warasarn Wattanatham, 8(1968):36.
Kritphet, T., Thai Studies Center, Chulalongkorn University Thailand. (1994). The Development of Gymnastics in Thailand during 2325-2525 BE พัฒนาการของพลศึกษาในประเทศเทศไทยระหว่าง พ.ศ. 2325-2525 (in Thai). Bangkok: Chulalongkorn University. p. 37. a fost adoptat în Legea ierarhiei militare și provinciale 1998 BE încă din 1455, în timpul domniei regelui Borommatrailokkanat, și abrogat în timpul domniei regelui Mongkut (1851–1868).
Istorie miniatura|Statuia pustnicului Sukatanata, considerat întemeietorul artei marțiale Muay Thai, aflată la schitul Khao Samo Khon, provincia Lopburi, Thailanda, așa cum este consemnat în Cronica Yonok.The Fine Arts Department of Thailand. (1961). The Yonok Chronicles : Version by National Library of Thailand compiled by Phraya Prachakitjakonjak (Chaem Bunnag) 1935 AD. Bangkok: Silpa Bannakan. p. 270.
Secolul al VII-lea Originea cea mai timpurie a Muay Thai datează din perioada Haripuñjaya, în anul 657 d.Hr., când un pustnic pe nume Sukatanata a întemeiat o școală de arte liberale și marțiale, incluzând Muay Thai, fapt consemnat ulterior în ordinea cronologică a istoriei oficial compilate de Institutul de Artă al Muay Thai, Departamentul de Educație Fizică, Stadionul Național al Thailandei (DPE).
Începând cu anul 738 d.Hr., în perioada Nanzhao, Muay Thai a fost practicat pornind de la mișcări variate de dans; Fon jerng — jerng însemnând „tactici” sau „finețe” (în thai: ฟ้อนเจิง) — includea arme și luptă cu mâinile goale, reprezentând arta bătăliei masculine, asemănătoare cu Lei tai, ca urmare a contactelor de război de lungă durată cu China. Se spune că aceasta a fost cea mai timpurie etapă a formării poporului thai, iar Muay Thai a fost transmis din generație în generație alături de dansul Fon jerng. Acest dans Fon jerng a devenit, de asemenea, una dintre formele recreative ale dansului clasic thailandez din nordul Thailandei, existând și astăzi.
Secolul al X-lea După ce populația Thailandeză de nord, condusă de regele Lavachakkaraj, care stăpânea orașul Fang (în ) (astăzi în provincia Uttaradit, Thailanda), a întemeiat regatul Singhanavati, cunoscut și sub numele de Yonoknakhon (757–1188), aceștia au continuat să-și extindă teritoriul prin cucerirea și întemeierea unor regate precum Lan Na, Phayao, Haripuñjaya și Lampang. stanga|miniatura|O pictură a regelui Lavachakkaraj în interiorul ubosotului de la Wat Ming Mueang, provincia Chiang Rai, Thailanda. Începând cu anul 947 d.Hr., ei au cucerit diverse grupuri etnice, inclusiv grupurile etnice Khom, siamezii aborigeni (cunoscuți ca Siam-asli, Saimi-mandala,Sirgar, D.C. (1971). "Puranic List of Rivers," Studies in the Geography of Ancient and Medieval India. (2nd ed.). Delhi; Varanasi; Patna: Motilal Banarsidass; Shri Jainendra Press. p. 66. Siamezii Lavo, Xiān sau Siam la acea vreme) și Mon-Khmer din partea superioară a bazinului râului Chao Phraya, folosindu-și abilitățile marțiale (Muay). Poporul Tai s-a deplasat apoi spre sud-vest și a reușit să întemeieze Regatul Sukhothai (1238–1438) sub conducerea regelui Si Inthrathit, descendent al regelui Phrom, care la rândul său era descendent al dinastiei Singhanavati (regele Lavachakkaraj). Acest lucru este menționat în folclor, în Legenda Singhanavati.
Legea cutumiară Mungrai din 1296 e.n. (Mungraiyashastra), unul dintre cele mai vechi manuscrise pe frunze de palmier scrise în limba thai de nord, în timpul domniei regelui Mangrai, care a întemeiat orașul Chiang Mai (1292–1311), menționează de asemenea artele marțiale Tai (Muay) în secțiunea 7, la articolul privind 18 tipuri de certuri, pentru prima dată în Regatul Lan Na.
În folclor, Legenda Regatului Phayao (1094–1338), în versiunea de la Wat Sriboonrueng, menționează artele marțiale Tai (Muay) cunoscute sub numele de jerng tiw khui, în timpul domniei regelui Chueang Maharat (1115–1162).
Secolul al XIII-lea În perioada pre-Ayutthaya (epoca Ayodhya), înainte de 1351, Cronica Regală a Nordului consemnează importarea de boxeri de Muay de către regele Uthong din orașul Sri Phalo (astăzi provincia Chonburi, Thailanda) în oraș-stat Ayodhya. Acest lucru a avut loc în timpul domniei sale, între 1253 și 1289. Tot atunci, a avut loc și un meci de Muay între un boxer siamez și un boxer chinez, spre sfârșitul domniei regelui Suwanracha, care a condus Ayodhya între 1301 și 1310.
Mai mult, siamezii-thailandezi din Ayutthaya (cunoscuți sub numele de Gywan și Siam-Asli) au lansat un atac asupra regatului Thaton în anul 1056 d.Hr. Ei și-au extins teritoriul spre sud și și-au folosit abilitățile marțiale (Muay) pentru a pătrunde adânc în Peninsula Malacca înainte de 1160 d.Hr. Aceste evenimente sunt menționate în mai multe surse istorice, inclusiv cronica birmană Hmannan Yazawin, Analele Malaeze (Sulalatus Salatin) și Istoria Regatului Malaezian Patani (Sejarah Kerajaan Melayu Patani).
În timpul Regatului Sukhothai (1238–1268), Muay Thai era foarte apreciat ca artă și era inclus chiar și în curriculum-ul destinat membrilor familiei regale. Era privit ca un mod de a forma războinici curajoși, cu o condiție fizică de excepție, dar și ca o pregătire pentru conducere și războaie împotriva regatelor vecine.
Regele Si Inthrathit și-a trimis al doilea fiu, prințul Ram Khamhaeng, în vârstă de 13 ani, să studieze Dharma, arte liberale și arte marțiale (Muay) la Școala Samo Khon din orașul Lawapura (astăzi provincia Lopburi, Thailanda), Regatul Lavo. Aici, prințul Ram Khamhaeng a legat o prietenie strânsă cu prințul Ngam Mueang, care avea să devină regele Regatului Phayao în 1258, fapt consemnat în Cronicile Yonok:„Regele Ngam Mueang al Regatului Phayao era fiul celui de-al nouălea rege, regele Ming Mueang. Era descendent al regelui Chom Tham, care la rândul său era fiul regelui Khun Ngearn din Ngoenyang. La vârsta de 14 ani, a primit instruire în principiile vrăjitoriei brahmaniceSupreme Patriarch Paramanuchitchinorot, Phra Thepmoli (Klin), Chao Phraya Phra Khlang (Hon) and Phraya Thamprecha (Bun). (1971). Wannakhadi Mahawetsandon Chadok (Chabap Thet Mahachat 13 Kan) [Literature of The Vessantara Jãtaka (13 Chapters of Mahachati Preaching version] วรรณคดีมหาเวสสันดรชาดก (ฉบับเทศน์มหาชาติ 13 กัณฑ์) (in Thai). พิมพ์เป็นอนุสรณ์ในงานพระราชทานเพลิงศพพระธรรมเจดีย์ (เทียบ ธมฺมธโร ป.ธ.๓) ณ ฌาปนกิจสถานคุรุสภา วัดสระเกศราชวรมหาวิหาร จังหวัดพระนคร วันอาทิตย์ที่ ๒๔ กุมภาพันธ์ พุทธศักราช ๒๕๑๔. Bangkok: Chuan Phim. p. 352. la Școala Thep Isitana, Khao Doi Duan. Apoi și-a continuat pregătirea în arte liberale și marțiale (Muay) cu același maestru care îl instruise și pe regele Ram Khamhaeng în Lawapura. După ce a împlinit 16 ani, a urmat Școala Samo Khon, fondată de un pustnic pe nume Sukatanata. Acolo a devenit camarad cu regele Ram Khamhaeng al Sukhothaiului, deoarece amândoi fuseseră instruiți de același maestru.”
— Cronicile Yonok: versiunea Bibliotecii Naționale a Thailandei (1961).Școala Samo Khon a fost fondată în anul 657 d.Hr., în timpul perioadei Haripuñjaya, de către un pustnic numit Sukatanata (thai: พระฤๅษีสุกกะทันตะ). El preda o varietate de discipline, reunite sub numele Maiya Shastra (ಮೈಶಾಸ್ತ್ರ), care includeau arte marțiale (Muay), mânuirea sabiei, tirul cu arcul și controlul elefanților și cailor. Unul dintre cei mai renumiți absolvenți ai școlii a fost regele Mangrai. Pustnicia lui Sukatanata există și astăzi și poate fi vizitată la Wat Khao Samo Khon, în provincia Lopburi, Thailanda.
Regele Ram Khamhaeng a compus, de asemenea, un manual de strategie militară în timpul domniei sale, în care era menționat și Muay Thai. Ulterior, regele Maha Thammaracha I a fost instruit atât în discipline esențiale, cât și în abilități practice, inclusiv în arte marțiale (Muay), pentru autoapărare cu mâinile goale și pentru folosirea armelor. Muay Thai era predat și în temple, care serveau ca centre de învățare pentru popoarele Tai, urmând îndrumările din manualul de strategie militară al regelui Ram Khamhaeng.
Secolul al XV-lea În anul 1431 d.Hr.,Damrong Rajanubhab. (1907). Phraratchaphongsawadan krung kao chabap luang prasoet akson nit [Cronica Regală a Ayutthayei: versiunea Luang Prasoet Akson Nit]
พระราชพงษาวดารกรุงเก่า ฉบับหลวงประเสริฐอักษรนิติ์ (Phra Ratcha Phongsawadan Krung Kao Chabap Luang Prasoet Akson Nit) – Cronica Regală a Vechii Capitale (Ayutthaya), ediția Luang Prasoet Akson Nit
Bangkok: Rong Pim Thai. pp. 3–4. regele Borommarachathirat II, regele Regatului Ayutthaya, a condus forțele siameze și a inclus grupuri de boxeri siamezi pentru a ataca khmerii care jefuiau Angkor Thom, eveniment cunoscut și sub numele de Căderea Angkorului din 1431. Regele Borommarachathirat II a ridicat o inscripție a lui Khun Sri Chaiya Raj Mongkol Thep pentru monumentul victoriei și comemorarea războinicilor siamezi, în care a fost gravată o listă cu războinicii siamezi și înregistrarea atacului, după ce Angkorul fusese deja cucerit, precum și relatat în A Lost Chronicle of Ayutthaya de Michael Vickery, strofele 9–11.