Imperiul German (în germană: Deutsches Kaiserreich) a fost un stat național creat la 18 ianuarie 1871 și desființat la 9 noiembrie 1918, odată cu abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea.
În istoriografia germană se folosește termenul mai precis de „Al Doilea Reich” pentru Imperiul German, considerând Sfântul Imperiu Roman ca primul Reich, iar Germania nazistă ca al treilea Reich. Primul care a folosit această enumerare a fost Arthur Moeller van Den Bruck, care, în 1923, făcea apologia unui al treilea imperiu german idealizat. Ideile sale au fost preluate de propaganda nazistă. După „războiul cel mare” (cunoscut mai apoi ca Primul Război Mondial), denumirea Drittes Reich (tradus din germană ca „Al Treilea Imperiu”, dar de cele mai multe ori desemnat ca Al Treilea Reich) a devenit numele folosit în toate situațiile pentru Germania nazistă, fiind folosit chiar și de naziștii lui Adolf Hitler.
„Imperiul German” (Deutsches Reich) era numele oficial al statului atât în perioada de domnie a kaiserilor (1871-1918), cât și în timpul republicii de la Weimar și a Germaniei naziste, de aceea următoarele trei articole ale seriei istoriei Germaniei acoperă denumirea oficială de Deutsches Reich.
Sub masca idealismului, naționalismul german s-a îndepărtat rapid de caracterul său liberal de la 1848, pentru a ajunge la autoritara Realpolitik a prim-ministrului Prusiei Otto von Bismarck. Bismarck dorea să înfăptuiască unificarea germanilor într-un stat conservator dominat de Prusia. Scopul său a fost atins prin trei succese militare:
La început s-a aliat cu Austria pentru a învinge Danemarca într-un război scurt (Al doilea război pentru Schleswig) din 1864, reușind să cucerească astfel Schleswig-Holstein. În 1866, cu participarea Italiei, el a făcut să izbucnească războiul austro-prusac. Austriecii au fost învinși în bătălia de la Königgrätz. Bismarck a reușit să excludă vechii rivali austrieci de la formarea Confederației Germane Nordice, confederație compusă din statele germane care sprijiniseră Prusia în război. Această Confederație Germană avea să fie precursorul Imperiului din 1871. În sfârșit, Franța a fost învinsă în războiul franco-prusac (1870–1871). Confederația a fost transformată în Imperiu prin proclamarea regelui Prusiei Wilhelm I ca împărat german într-o ceremonie din Palatul Versailles, un gest de umilire a Franței.
Bismarck a pregătit personal în linii mari Constituția Confederației Germane de Nord din 1866 să devină Constituția Imperiului German din 1871. Germania se bucura de câteva caracteristici democratice: cea mai importantă era Reichstagul (Parlamentul), care, spre deosebire de Parlamentul Prusiei, avea membrii aleși prin sufragiu direct și egal al tuturor cetățenilor germani de sex masculin. Totuși, legile, pentru a fi aprobate, aveau nevoie și de aprobarea Bundesrat (Camera federală a deputaților statelor), adunare în care Prusia avea o influență majoră. În acest fel, Prusia exercita o influență hotărâtoare în amândouă camerele. Puterea executivă era apanajul kaizerului, care numea cancelarul federal, primul fiind Otto von Bismarck. Cancelarul era răspunzător numai în fața Împăratului și îndeplinea fără comentarii toate indicațiile suveranului. În mod oficial, cancelarul ocupa singura funcție executivă în stat. În practică însă, secretarii de stat, (birocrații de frunte ai statului, care se ocupau de unele domenii precum finanțele, afacerile externe sau apărarea), funcționau ca miniștri neoficiali ai portofoliilor respective. Cu excepția perioadelor 1872-1873 și 1892-1894, cancelarul a fost și primul-ministru al Prusiei. Reichstagul avea puterea să aprobe, să modifice sau să respingă legi, dar nu avea dreptul la inițiativă legislativă, putere care aparținea exclusiv cancelarului.
Forțele militare ale statelor mai mici au fost trecute sub controlul Prusiei, în timp ce armatele regatelor mai mari precum Bavaria și Saxonia au fost organizate conform principiilor prusace, urmând ca pe timp de război să fie controlate de guvernul federal. Deși imperiul era din multe puncte de vedere un stat autoritarist, a fost permisă dezvoltarea partidelor politice. thumb|left|300px|Proclamarea Imperiului german la Versailles (cu Bismarck în alb, în centru). Pictură de Anton von Werner
Evoluția Imperiului German autoritarist poate fi comparată în anumite limite cu dezvoltarea Italiei și Japoniei. La fel ca și Bismarck în Germania, Contele Camillo Benso di Cavour în Italia a folosit diplomația și războiul pentru a-și atinge obiectivele: s-a aliat cu Franța mai înainte de a ataca Imperiul Austriac, asigurând unificarea Italiei ca regat condus de dinastia Piemonteză până în 1861, (cu excepția Statului Papal și a Veneției aflată sub stăpânire austriacă). Cavour, ostil acțiunilor revoluționarilor liberali republicani precum Giuseppe Garibaldi și Giuseppe Mazzini, a conceput reunificarea Italiei pe coordonate conservatoare. În mod similar cu Italia lui Cavour, Japonia a avut un parcurs conservator spre modernizare, de la căderea Șogunatului Tokugawa și de la Restaurația Meiji până în 1918. În Japonia a fost înființată în 1882 o comisie care să studieze diferitele structuri guvernamentale din toată lumea. Această comisie a fost impresionată în mod special de Germania lui Bismarck, ducând la conceperea unei Constituții în 1889, care asigura premierului nipon o poziție similară cu cea a cancelarului german, responsabil alături de colaboratorii săi doar în fața Împăratului.
Unificarea Germaniei a presupus absorbția întregului Regat al Prusiei în noul imperiu. Provinciile prusace Prusia Răsăriteană, Prusia Apuseană și Posen au fost incorporate în noul stat național. Prusia Răsăriteană și cea Apuseană aveau minorități poloneze importante, în vreme ce Posenul era locuit în principal de polonezi. În timpul revoluției de la 1848, Parlamentul de la Frankfurt nu găsise o soluție practică pentru incorporarea polonezilor rămăși fără un stat reprezentativ după împărțirile Poloniei din secolul al XVIII-lea. Noul Imperiu German era alarmat de proporția populației poloneze din provinciile răsăritene, care se schimba în continuu datorită natalității mai ridicate a polonezilor și migrației etnicilor germani către regiunile mai puternic industrializate din vest. Guvernul nu putea pune bază pe loialitatea cetățenilor de origine etnică poloneză, de vreme ce aceștia se opuneau asimilării. Începând cu anul 1873, guvernul a încercat să impună limba germană ca singură limbă folosită în imperiu în speranța înfrângerii opoziției polonezilor. Rezultatul a fost exact contrar celui așteptat, și anume creșterea rezistenței la germanizare.
Un factor important în anatomia socială a acestor guvernări a fost păstrarea unei importante puteri politice de către marii proprietari funciari, junkerii, datorită lipsei unor mișcări importante revoluționare ale țărănimii în alianță cu proletariatul urban.
Statele constituente ale Imperiului german thumb|Imperiul german, 1871–1918
thumb|Prusia (cu verde) în Imperiul german, 1871–1918 Regate (“Königreiche”) Bavaria (“Bayern”), capitala – München Prusia (“Preußen”), capitala – Berlin Saxonia (“Sachsen”), capitala – Dresden Württemberg, capitala – Stuttgart
Mari Ducate (“Großherzogtümer”) Baden, capitala – Karlsruhe Hessa-Darmstadt ("Hessen", neoficial "Hessen-Darmstadt"), capitala – Darmstadt Mecklenburg-Schwerin, capitala – Schwerin Mecklenburg-Strelitz, capitala – Strelitz Oldenburg, capitala – Oldenburg Saxonia-Weimar-Eisenach (“Sachsen-Weimar-Eisenach”), capitala – Weimar
Ducate (“Herzogtümer”) Anhalt, capitala – Dessau Braunschweig, capitala – Braunschweig Saxonia-Altenburg (“Sachsen-Altenburg”), capitala – Altenburg Saxonia-Coburg-Gotha (“Sachsen-Coburg und Gotha”), capitala – Coburg Saxonia-Meiningen (“Sachsen-Meiningen”), capitala – Meiningen
Principate (“Fürstentümer”) Lippe, capitala – Detmold Reuss-Gera sau Linia Tânără Reuss (“Reuß jüngere Linie”), capitala – Gera Reuss-Greiz sau Linia Bătrână Reuss (“Reuß ältere Linie”), capitala – Greiz Schaumburg-Lippe, capitala – Bückeburg Schwarzburg-Rudolstadt, capitala – Rudolstadt Schwarzburg-Sondershausen, capitala – Sondershausen Waldeck-Pyrmont, capitala – Arolsen
Orașe independente, libere (“Freie Hansestädte”) Bremen Hamburg Lübeck
Altele: Teritoriul Imperial al Alsaciei și Lorenei (“Reichsland Elsaß-Lothringen”) Teritoriu total: 540,857.54 km²
Modernizarea conservatoare
Politica internă a lui Bismarck a avut un rol important în formarea culturii politice a Kaiserreich-ului. După unificarea din 1871, guvernarea semiparlamentară germană a impus o reformă politică și economică de sus în jos, reformă relativ fără asperități, ceea ce a condus Germania către statutul de forță industrială de primă mărime a timpului.
Nu numai că fabricanții germani au câștigat piața internă excluzându-i pe cei britanici, dar, pe la mijlocul anilor 1880, capitaliștii britanici apăruți în urma Revoluției Industriale au fost nevoiți să facă față competiției cu cei germani și pe piețele externe. Industrializarea a progresat în mod spectaculos în Germania și Statele Unite ale Americii, permițându-le acestor state să cucerească primele locuri mondiale înaintea Angliei și Franței. Întreprinderile textile și metalurgice germane, de exemplu, până la începutul războiului franco-prusac, au reușit să depășească pe cele britanice în eficiență tehnică și organizare, cucerind chiar și piața insulară.
După unificarea oficială din 1871, Bismarck și-a orientat eforturile către desăvârșirea unității naționale sub umbrela prusacă. Atât conservatorismul catolic, conceptualizat de schimbarea reacționară a politicii Sfântului Scaun în timpul pontificatului Papei Pius al IX-lea, concretizată prin dogma Infailibilității Papale, ca și radicalismul clasei muncitoare, materializat prin apariția Partidului Social Democratic din Germania, au ajuns să fie îngrijorate de dezorganizarea diferitelor segmente ale populației datorată schimbării rapide de la economie bazată pe agricultură la una capitalist-industrială modernă, în condițiile unei tutele reacționare. Cum reprimarea completă atât a catolicilor cât și a socialiștilor a eșuat, politica lui Bismarck numită a "morcovului și bățului" a reușit să potolească ambele grupuri radicale.
Obiectivele lui Bismarck pot fi rezumate la trei direcții principale: Kulturkampf, reforma socială și unificarea națională.
Kulturkampf – După încorporarea statelor catolice din sud și a teritoriilor poloneze din est, catolicismul, reprezentat de Partidul de Centru Catolic, părea principala amenințare a naționalismului prusac aristocratico-militarist al lui Bismarck, deoarece catolicii erau considerați ca fiind loiali mai întâi Papei și mai apoi statului. Catolicii din sud, (țărani, artizani, meșteșugari organizați în bresle, clerici și aristocrați ai micilor state), proveniți din rândurile unei societăți agrare, mai puțin dezvoltate decât statele protestante din nord, au avut la început probleme în competiția cu eficiența industrială și piețele deschise de Zollverein. După 1878, lupta împotriva socialiștilor avea să unească forțele catolicilor și ale lui Bismarck, ducând la sfârșitul Kulturkampf, ceea ce avea să aducă la o și mai mare nesupunere catolică decât cea care existase mai înainte și care a întărit catolicismul în Germania în loc să-l slăbească.
Reforma socială – Pentru a stăpâni clasa muncitoare și pentru a slăbi influența grupurilor socialiste, crearea de către Bismarck a unui stat cu sistem de ajutor social gratuit a atras clasa muncitoare de partea naționalismului german. Sistemul asigurărilor sociale inițiat de Bismarck – asigurările de sănătate în 1883, asigurările de accidente în 1884, asigurările de invaliditate și de pensie în 1889 – au fost cele mai avansate din lume la vremea respectivă și continuă să existe și în ziua de azi în Germania.