Corbul comun (Corvus corax), de asemenea cunoscut sub numele de Corbul nordic, este o pasăre cântătoare mare, în întregime neagră. Găsit în întreaga emisferă nordică, este cea mai întâlnită dintre toate ciorile. Există cel puțin opt subspecii ale corbului. Este una dintre cele mai mari două ciori, alături de Corbul cu cioc gros, și este probabil cea mai grea pasăre cântătoare. La maturitate corbul comun are între 56 și 69 cm în lungime, cu mase înregistrate variind de la 0,69 la 1,63 kg. Corbul comun, de obicei, trăiește aproximativ de la 10 la 15 ani în sălbăticie, cu toate că unele exemplare au fost înregistrate cu durata de viață de până la 40 de ani. Păsările tinere pot călători în stoluri, dar mai târziu vor avea propriul teritoriu.
Corbul comun a existat cu oamenii de sute de ani, iar în unele zone corbii au fost atât de numeroși încât s-au considerat organisme dăunătoare. O parte din succesul său a fost datorită dietei de omnivor; corbii sunt extrem de flexibili și oportuniști în găsirea surselor de hrană, mâncând insecte, cereale, fructe, animale mici și mâncare putredă sau de la gunoi.
Unele fapte remarcabile de rezolvare a problemelor au fost observate la unele specii, care să conducă la convingerea că este extrem de inteligent. De-a lungul secolelor, a fost un animal din mitologia folclorică, din artă, literatură și în multe culturi indigene, inclusiv în cele din Scandinavia, Irlanda și Țara Galilor, respectiv Bhutan. Pe coasta de nord-vest a Americii de Nord și în Siberia, precum și în nord-estul Asiei, corbul comun a fost venerat ca o figură spirituală sau zeu.
Taxonomie
Corbul comun a fost una dintre numeroasele specii descrise inițial de către Linnaeus în lucrarea sa din secolul 18, Systema Naturae, în care poartă numele original de Corvus corax. Este o specie de genul Corvus, nume derivat din latină pentru „Corb.” Corax / κοραξ este cuvântul grecesc antic pentru „corb” sau cioară.
Numele „Corb” a fost pus la mai multe alte specii (în general mari) din genul Corvus, deși ele nu sunt neapărat strâns legate de Corvus corax. Unele, cum ar fi corbul australian și corbul de pădure, sunt în mod clar mai aproape de ciorile australiene. Corbul original este acum numit Corbul comun sau de Nord.
Cuvântul „Corb” este similar în mai multe limbi germanice vechi; cuvântul din engleza veche pentru corb a fost hræfn; în nordica veche era hrafn și în vechea germană raban. Un vechi cuvânt scoțian, corby sau corbie, asemănător cu Corbeau, din franceză, a fost folosit atât pentru această pasăre, cât și pentru cioara neagră.
Clasificare
Cele mai apropiate rude ale corbului comun sunt corbul cu gât maro (C. ruficollis), cioara bălțată (C. albus) din Africa și corbul chihuahuan (C. cryptoleucus) din sud-vestul Americii de Nord. În timp ce unii specialiști au recunoscut mai mult de 11 subspecii, alții recunosc doar opt:
C. c. corax apare din Europa de Est până la lacul Baikal, la sud de regiunea Caucazului și nordul Iranului. Ea are un cioc relativ scurt, arcuit. Populația din sud-vestul Europei (inclusiv Insulele Baleare, Corsica și Sardinia) are un cioc mai arcuit și aripile mai scurte, iar unii specialiști o recunosc ca o subspecie separată, C. c. hispanus. C. c. varius apare în Islanda și Insulele Feroe. Este mai puțin lucioasă decât C. c. principalis sau corax, este intermediară în mărime, și penele de pe gât sunt albicioase (invizibil de la distanță).
thumb|Subspecia (C. c. varius) în zbor în Seltjarnarnes, Islanda
C. c. subcorax apare din Grecia de Est spre nord-vestul Indiei, Asia Centrală și vestul Chinei, dar nu și în Himalaya. Aceasta este mai mare decât C. c. corax, dar are pene relativ scurte la gât. Penajul său este, în general, negru, deși la gât poate avea un ton maroniu similar cu cel al corbului cu gât maro. Penele de la gâtul său, deși oarecum variabile în culoare, sunt de multe ori aproape albe. C. c. tingitanus apare în Africa de Nord și Insulele Canare. Este cea mai mică dintre subspecii, cu cele mai scurte pene de pe gât și cu un penaj uleios și lucios. Ciocul său este scurt, dar robust, și e foarte încovoiat. Corbii din Insulele Canare sunt mai maronii decât corbii din Africa de Nord, autoritățile determinând pe unii să îi trateze ca subspecii separate, cu acesta din urmă pe numele C. c. tingitanus și celălalt sub numele de C. c. canariensis. C. c. tibetanus apare în Himalaya. Aceasta este cea mai mare din subspeciile lucioase și cu cele mai lungi pene de pe gât. Ciocul este mare, dar mai mic decât al lui C. c. principalis, și penele de pe gât sunt gri. C. c. kamtschaticus apare în nord-estul Asiei. Este de mărime mijlocie, fiind între C. c. principalis și C. c. corax, și are un cioc distinct mare și mai gros. C. c. principalis apare în nordul Americii de Nord și Groenlanda. Are un corp mare și cel mai mare cioc, penajul lui este lucios și penele de pe gât sunt lungi. C. c. sinuatus, corb din vest, apare în partea central-sudică a SUA. Este mai mic și cu un cioc mic față de C. c. principalis. Populațiile din sud-vestul SUA și nord-vestul Mexicului (inclusiv Insulele Revillagigedo) sunt cele mai mici din America de Nord. Ele sunt uneori incluse în C. c. sinuatus, în timp ce alte autorități le recunosc ca o subspecie distinctă, C. c. clarionensis.
Istoria evoluției
Corbul comun a evoluat în Lumea Veche și a traversat strâmtoarea Bering în America de Nord. Studii genetice recente care au examinat ADN-ul corbilor comuni din întreaga lume au stabilit că păsările se împart în cel puțin două clanuri: un clan în California, găsit numai în sud-vestul Statelor Unite, precum și un clan holarctic, găsit în restul emisferei nordice. Păsările din ambele clanuri arată la fel, dar grupurile sunt distincte genetic și au început să se divizeze cu aproximativ două milioane de ani în urmă.
Descoperirile indică faptul că ADN-ul mitocondrial bazat pe corbii comuni din Statele Unite este mai strâns legat de cei din Europa și Asia decât de cei din California și că corbii comuni din californieni sunt mai strâns legați de corbii chihuahuani (C. cryptoleucus) decât de cei din clanul holarctic. Corbii din clanul holarctic sunt mult mai strâns legați de cioara bălțată (C. albus) decât de cei din clanul californian.
O explicație pentru aceste constatări surprinzătoare genetice este că corbii comuni stabiliți în California cu cel puțin două milioane de ani în urmă au devenit separați de rudele lor din Europa și Asia în timpul unei ere glaciare. Cu un milion de ani în urmă, un grup din clanul californian a evoluat într-o specie nouă, corbul chihuahuan. Alți membri ai clanului Holarctic au sosit mai târziu într-o migrație separată din Asia.
Un studiu recent al ADN-ului mitocondrial al corbului a arătat că populația izolată din Insulele Canare este distinctă de alte populații. Studiul nu a inclus niciun specimen din populația Africii de Nord și din preajma sa. Prin urmare, este clar, deși morfologia sa este foarte aproape de populația din Insulele Canare (în măsura în care cele două sunt deseori considerate parte dintr-o subspecie subspecie).
Descriere
thumb|left|În lumina soarelui, penajul devine albastru sau mov.
Un corb comun matur are între 56 și 69 cm în lungime, cu o anvergură de 115–130 cm. Are mase înregistrate în intervalul 0.69 - 1.63 kg, fiind una dintre cele mai grele cântătoare. Păsările din regiuni mai reci, cum ar fi Himalaya și Groenlanda, sunt, în general, mai mari, în timp ce cele din regiunile mai calde sunt mai mici. Ciocul este mare și ușor curbat. Are o coadă alungită, puternică, în cea mai mare parte având un penaj negru și maro închis. Penele de pe gât sunt alungite și ascuțite și penele de pe gât au la bază culoarea maroniu-gri.
În afara dimensiunii sale mai mari, corbul comun diferă de verii săi, ciorile, printr-un cioc mai mare și mai greu și penele de la coadă. Vocabularul său este foarte vast și complex. În zbor, penele produc un sunet scârțâitor care a fost asemănat cu un foșnet de mătase.
Distribuire și habitat
thumb|Un habitat tipic al corbilor. thumb|left|Doi corbi tineri în Islanda
Corbii comuni pot prospera într-un climat variat; într-adevăr, această specie are cea mai mare gamă dintre toți membrii genului său. Aceștia variază din întregul spațiu holarctic până la Arctic și la habitatele temperate din America de Nord și din Eurasia în deșerturile din Africa de Nord și la insulele în Oceanul Pacific. În Insulele Britanice, ei sunt mai des întâlniți în Scoția, Țara Galilor, Anglia de Nord și partea de vest a Irlandei. În Tibet, au fost observați la altitudini de până la 5.000 m și la înălțimi de 6.350 m pe muntele Everest. Populația, uneori cunoscută sub numele de corbii punjab – descrisă ca Corvus corax laurencei (de asemenea scris lawrencii sau laurencii) de Allan Octavian Hume, dar cel mai adesea considerat sinonim cu subcorax –, este limitată la districtul Sindh din Pakistan și regiunile adiacente din nord-vestul Indiei.
Cu excepția cazului în habitatul arctic, acestea stau, în general în habitatul natal întregul an. Păsările tinere se pot dispersa la nivel local.
Cei mai mulți corbi comuni preferă zonele împădurite, cu întinderi mari de terenuri deschise din apropiere, sau regiunile de coastă pentru locurile lor de cuibărit și hrănire. În unele zone cu populație umană densă, cum ar fi California, în Statele Unite, ei profită de cantități abundente de alimente și s-a văzut o creștere a numărului lor.
Comportament
Corbul comun, de obicei, călătorește în perechi, deși păsările tinere călătoresc în stoluri. În general, corbii sunt certăreți, dar au demonstrat că sunt extrem de devotați familiilor lor.
Alimentație
Corbii comuni sunt omnivori și foarte oportuniști. Dietele lor variază considerabil mai ales cu locul sau sezonul. De exemplu, corbii aflați în tundra Arcticului de Nord sau Alaska obțin aproximativ jumătate din energia de care au nevoie mâncând rozătoare foarte mici, iar cealaltă jumătate o obțin prin hrănirea cu potârnichi de zăpadă.
În unele locuri sunt în principal necrofagi, hrănindu-se cu hoituri, precum și cu unii viermi și gândaci. Mâncarea pentru erbivori conține cereale și fructe, inclusiv de pădure. Ei mănâncă și nevertebrate, amfibieni, reptile, mamifere mici și păsări. Corbii mănâncă, de asemenea, porțiunile nedigerate ale fecalelor de animale sau mâncare stricată. Ei depozitează surplusurile de mâncare, mai ales cele cu un conținut ridicat de grăsimi, și învață să le ascundă de alți corbi. De asemenea, fură mâncarea prinsă de alte animale, precum cea a vulpii polare. Sunt asociați cu un alt animal canin, lupul cenușiu, ca cleptoparaziți (mănâncă mâncarea altui animal).
Unii corbi se cuibăresc pe lângă șosele pentru a consuma vertebratele călcate de mașini. Alții își construiesc cuiburile în preajma deșeurilor, pentru a se hrăni cu mâncare stricată aruncată de om. Acest mod de hrănire a apărut de când corbii s-au înmulțit și au ajuns să trăiască în orașe.
Un studiu din 1984-1986 a dovedit faptul că dieta corbilor din regiunea agricolă din Idaho era constituită din cereale, care sunt principala mâncare a potârnichilor, a păsărilor și a mamiferelor mici care, de asemenea, erau mâncate.
240px|left|thumb|Corbi tineri într-un cuib — Hvítserkur, Islanda thumb|Corvus corax
Cuibărire și înmulțire Cuibul corbului este mare și construit fie în vârful unor copaci bătrâni, fie pe stânci cât mai greu accesibile. Este realizat din mai multe straturi de crengi împletite, acoperite cu nămol, apoi cu păr, lână și alte materiale moi. Talentul de constructor, amplitudinea ecologică și inteligența corbului determină o serie de variații în tipologia construirii cuiburilor.