miniatura|Fotografia lui Carl Schmitt. Carl Schmitt (de fapt Karl Schmitt, cunoscut uneori și sub numele Carl Schmitt-Dorotic) (n. 11 iulie 1888, Plettenberg, Westfalia, Germania - d. 7 aprilie 1985, Plettenberg, Renania de Nord-Westfalia, Germania) a fost un jurist și expert în filozofie politică german, unul dintre cei mai influenți dar și controversați oameni de știință și gânditori ai secolului al XX-lea din domeniul Teoriei Statului și Dreptului, Dreptului Constituțional, Filosofiei Dreptului și Filosofiei Politice.
Tinerețea thumb|right|350px|Clasa de liceu a lui Carl Schmitt în 1904 Fiu al administratorului unei mici societăți de asigurări medicale, dintr-o familie catolică din regiunea Sauerland, Westfalia, Carl Schmitt și-a făcut studiile gimnaziale la Attendorn unde era înscris la internatul catolic. După trecerea examenului de absolvire Abitur (echivalentul bacalaureatului), Carl Schmitt intenționa să studieze filologia dar, la îndemnul unchiului său, și-a schimbat hotărârea și s-a îndreptat spre studiul științelor juridice. Începând din 1907 el a urmat cursurile universităților din Berlin, München și Strasbourg. În 1910 și-a trecut examenul de doctorat Biographisch-Bibliographische Kirchenlexikon, Bautz Verlag sub îndrumarea profesorului Fritz van Calker susținând teza „Despre vinovății și forme de vinovăție" (). În 1915 și-a trecut examenul de asesor, iar un an mai târziu își obține docența cu lucrarea „Valoarea statului și importanța individului" (), examen care îl confirma ca specialist în drept de stat, drept administrativ, drept internațional și teoria statului, dându-i posibilitatea să ocupe funcții oficiale sau catedre universitare în aceste domenii.
În timpul războiului s-a înrolat, ca voluntar, într-un regiment de infanterie bavarez. În același an s-a căsătorit cu Pawla Dorotic, o presupusă contesă din Serbia, pe care o întâlnise la Görlitz, unde aceasta era angajată ca dansatoare. Ulterior s-a dovedit că Pawla nu era o contesă ci o impostoare.Wolfgang Hariolf Spindler - Im Dickicht dunkler Seelentiefe - Die Tagespost, 26.01.2004. Căsătoria a fost anulată în 1924 de un tribunal din Bonn. După un an Carl Schmitt s-a reînsurat cu Duska Todorovic, o altă sârboaică, cu care a avut o fiică, Anima. Deoarece prima sa căsătorie nu fusese anulată și de către biserica catolică, Schmitt a fost excomunicat până la moartea primei sale soții, în 1950.
După primul război el a lucrat pentru două firme de avocatură, una dintre ele fiind condusă de Paul Hugo am Zehnhoff, care a devenit ulterior ministru de justiție al Germaniei în perioada 1919 – 1927.
Atras încă din anii de liceu de literatură, Carl Schmitt s-a decis să-și încerce întâi talentele de scriitor. A colaborat la diferite reviste ca Der Spiegel, Die Buribunken, Schattenrisse și altele, proiectând chiar un ciclu de poezii, și a elaborat un studiu despre Theodor Däubler, un cunoscut poet contemporan. S-a împrietenit cu Hugo Ball (un scriitor care ulterior s-a raliat mișcării dadaiste din Zürich) și cu Franz Blei. A devenit un admirator al poetului Konrad Weiß, un exponent al catolicismului politic. Cu câțiva ani mai târziu s-a împrietenit cu scriitorul Ernst Jünger și cu pictorul Richard Seewald.
Activitatea juridică timpurie În același timp, Carl Schmitt s-a îndreptat către o carieră didactică. După ce a publicat două noi lucrări: „Romantismul Politic" () în 1919 și „Dictatura - De la începuturile conceptului modern de suveranitate până la lupta de clasă proletară" (). În 1921, el a fost angajat ca profesor la Școala Superioară de Comerț din München. În perioada 1921 - 1933 a predat succesiv la Universitățile din Greifswald, Bonn, Berlin - (Școala Superioară de Comerț) și Köln, pentru ca în cele din urmă să ia o catedră la Universitatea Friedrich Wilhelm din Berlin, (transformată în 1948 în Universitatea Humboldt) unde a fost profesor din 1933 până în 1945.
În scurt timp, Carl Schmitt s-a afirmat nu numai în cercurile juridice, dar în cadrul general al intelectualității germane. Publicațiile sale, în general mici broșuri, nu aveau limbajul sec al juriștilor ci erau opere literare, în care abundau imagini poetice, și care cuprindeau numeroase ilustrații.Christian Linder - Freund oder Feind - Lettre International, Heft 68, 2005. Multe din frazele de început ale lucrărilor sale au devenit aforisme, precum: Conceptul de stat impune existența conceptului de politică sau Suveran este cel care ia deciziile în situațiile de excepție. Lucrări sale au generat multiple reacții și au dus la o corespondență de interes deosebit cu alte personalități ale intelectualității germane, corespondență care s-a păstrat și a fost publicată postum.
În special în perioada când era profesor la Bonn, Schmitt a ținut legăturile cu organizațiile catolice și a fost un colaborator al revistei Hochland, publicate de Carl Muth, una din personalitățile reprezentative ale existențialismului catolic german. De asemenea a publicat două lucrări importante "Politische Theologie" ("Teologie politică") în 1922 și "Römischer Katholizismus und politische Form" ("Catolicismul roman și formă politică") în 1923, care au fost aprobate de autoritățile ecleziastice.
Perioada Republicii de la Weimar Publicistică și activitate didactică
În 1924 a apărut prima lucrare explicit politică a lui Carl Schmitt "Die geistesgeschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus" ("Starea spirituală a parlamentarismului contemporan") urmată, în 1928, de "Verfassungslehre" ("Drept constituțional") în care analizează critic prevederile constituției Republicii de la Weimar.
Anul publicării celei de a doua lucrări a coincis cu transferul său la Școala Superioară de Comerț din Berlin. Deși această școală avea un statut inferior Universității din Bonn, unde predase până atunci, mutarea la Berlin îi dădea lui Schmitt posibilitatea de a avea contacte directe cu personalitățile politice care conduceau Germania. Aici s-a opus conceptelor dominante în acea vreme referitoare la inviolabilitatea constituției, arătând că era necesară corectarea deficiențelor constituției existente. Pe de altă parte, constatând situația politică tulbure din Germania și imposibilitatea parlamentului german de a guverna în mod coerent, el a militat pentru conceptul unui stat puternic și împotriva parlamentarismului și a pluralismului politic. Acest stat trebuia să se bazeze pe o economie liberă și să limiteze intervențiile statului la minimum, retrăgându-se din domeniile care nu trebuiau să constituie preocupări ale statului. Aceste principii au fost expuse într-o conferință intitulată "Starker Staat und gesunde Wirtschaft" ("Un stat puternic și o economie sănătoasă"). Multe din tezele lui Carl Schmitt au fost preluate după câțiva ani de susținătorii ordoliberalismului care a condus în cele din urmă la economia de piață. De altfel, Schmitt era în contact cu principalii precursori ai acestei doctrine economice, în special cu Alexander Rüstow.
El a continuat să publice lucrări din domeniul dreptului constituțional dintre care cele mai importate sunt: "Der Begriff des Politischen" ("Conceptul de politică") - 1928, "Der Hüter der Verfassung" ("Garantul constituției") - 1931 și "Legalität und Legitimität" ("Legalitate și legitimate") - 1933. Aceste lucrări au dat naștere unor aprige controverse. Ca exemplu se poate cita discuția generată de întrebarea dacă Președintele Republicii sau Curtea Constituțională erau garantul constituției.Hans Kelsen - Schmitt und "der Hüter der Verfassung" - Weimar, 1931 (Tagungsbericht);Hans C. Mayer - Wer soll Hüter der europäischen Verfassung sein? - In: Archiv des öffentlichen Rechts (AöR) 129 (2004), Heft 3, pp. 411-435;Dan Diner/Michael Stolleis (editori) - Hans Kelsen and Carl Schmitt: a Juxtaposition - 1999
Carl Schmitt și social-democrația
Deși unii critici ai săi consideră că aceste poziții erau nedemocratice, problema raportului dintre președinți, guverne și parlamente face și în prezent obiectul unor vii discuții, fără ca adversarii unor republici parlamentare să fie considerați antidemocrați. De fapt, teoriile lui Schmitt se opuneau mai mult conceptelor social-democrate și liberale, majoritatea guvernelor Germaniei de după primul război fiind coaliții din care făceau parte social-democrații și liberalii.
Critica lui Carl Schmitt a instituțiilor “burgheze” a fost apreciată pozitiv de generația tânără a juriștilor socialiști, printre care Ernst Fraenkel, Otto Kirchheimer și Franz L. Neumann.Otto Kirchheimer, Nathan Leites -Bemerkungen zu Carl Schmitts "Legalität und Legimität" - în: Archiw für Sozialwissenschaft und Sozialpolitik 68/1933;Volker Neumann - Verfassungstheorie politischer Antipoden: Otto Kirchheimer und Carl Schmitt - În Kritische Justiz 14/1981, 31 ff;Riccardo Bavaj - Otto Kirchheimers Parlamentarismuskritik in der Weimarer Republik. Ein Fall von "Linksschmittianismus" - Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, LV, 1, Januar 2007, pp. 33-51Michael Wildt - Ernst Fraenkel und Carl Schmitt: Eine ungleiche Beziehung - În: Daniela Münkel, Jutta Schwarzkopf (editori) - Geschichte als Experiment - În: Festschrift für Adelheid von Saldern, 2004 (PDF);Volker Neumann - Kompromiß oder Entscheidung? Zur Rezeption der Theorie Carl Schmitts in den Weimarer Arbeiten von Franz L. Neumann - În Joachim Perels (editor) Recht, Demokratie und Kapitalsmus, 1984Alfons Söllner - Linke Schüler der Konservativen Revolution? Zur politischen Theorie von Neumann, Kirchheimer und Marcuse am Ende der Weimarer Republik - În: Leviathan, 1983, 2. Jg., p. 214 Dintre reacțiile lor se poate aminti:
Ernst Fraenkel s-a declarat cu totul de acord cu părerea lui Schmitt că procedura parlamentară a votului de neîncredere avea un efect destructiv Ernst Fraenkel - Verfassungsreform und Sozialdemokratie - Die Gesellschaft, IX, 1932, p.297. La 3 septembrie 1932, Franz L. Neuman i-a scris lui Carl Schmitt o scrisoare euforică, la 3 septembrie 1932, în care își afirma acordul cu privire la tezele emise în cartea "Legalität und Legitimität" care tocmai apăruse.Rainer Erd - Reform und Resignation 1985. Otto Kirchheimer a elogiat și el acest volum, scriind: "Dacă, într-o altă epocă, cineva ar încerca să definească continuitatea spirituală din vremurile noastre, atunci cartea lui Carl Schmitt despre Legalitate și Legitimitate le va furniza un material care se evidențiază atât prin analiza bazelor teoriei statului cât și prin raționalitatea concluziilor trase." Otto Kirchheimer - Verfassungsreaktion 1932 - Die Gesellschaft, IX, 1932, p. 415 În articolele sale Fraenkel, care făcea frecvente referiri la lucrările lui Schmitt, arăta că cerința de a se trece la o republică prezidențială, pe care el însuși nu îndrăznise să o susțină, rezulta ca o consecință logică a analizei situației existente. El scria: "Dacă parlamentul este incapabil să-și ducă la bun sfârșit sarcinile care îi revin, este necesar ca un alt organ al statului să-i preia acele funcții care sunt necesare pentru ca aparatul de stat să poată rămâne funcțional în perioade de criză. Atâta vreme cât există o majoritate formată din partide, care sunt în fond inamice ale statului și care sunt dezbinate în parlament, președintele, indiferent cine este, nu poate face altceva decât să evite deciziile destructive ale unui asemenea parlament. Carl Schmitt avea fără îndoială dreptate când afirma, încă cu doi ani în urmă, că constituția în vigoare dă unui parlament, care poate forma o majoritate și care este capabil să acționeze, toate drepturile și mijloacele pentru a acționa în calitate de factor determinant în transpunerea în practică a voinței statului. Dacă parlamentul nu este capabil să își îndeplinească rolul, atunci nici nu are dreptul să ceară ca toate celelalte organe de răspundere ale statului să devină la fel de ineficiente." Această afirmație arată că Fraenkel și-a însușit în întregime poziția prin care Carl Schmitt căuta să influențeze acțiunea ultimelor guverne din perioada de sfârșit a republicii de la Weimar.