miniatura|Standardul Regal al României, 1922–1947.

Monarhia constituțională a fost, oficial, forma de guvernământ a României între 1881 (anul încoronării ca Rege a Principelui Carol I, aflat pe Tron din 1866) și 1947. De facto, existența monarhiei în România este mult mai veche, fiindcă titlul istoric de Domn (voievod) al Țărilor Românești poate fi asimilat cu acela de prinț (principe) sau rege, iar prima constituție românească este considerată a fi Regulamentul Organic. Între 1881 și 1947, țara a fost condusă de patru suverani coborâtori din familia de Hohenzollern-Sigmaringen, o ramură cu veche tradiție a Familiei Imperiale germane. Începând cu Regele Ferdinand I „Întregitorul”, suveranii ce au urcat pe Tronul României au devenit o familie regală distinctă de cea germană, luând naștere Familia Regală a României. Monarhia a fost înlăturată neconstituțional, cu forța, prin lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, în contextul politic al ocupării militare a țării de către Uniunea Sovietică. Pentru prima dată, ocupația militară a adus la putere treptat, cu acceptul Aliaților vestici, Partidul Comunist Român (prin guvernul Petru Groza, instalat forțat la 6 martie 1945).

Contextul intern al venirii la tron a lui Carol I

Pe fondul instabilității interne care s-a instalat odată cu abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, abdicare de care a fost responsabilă „monstruoasa coaliție”, a apărut ideea (mai veche de altfel) aducerii unui prinț străin. Sensul politic unei astfel de acțiuni era de a contracara poziția externă potrivnică formării statului român unitar, existentă în rândul imperiilor istorice vecine care erau obișnuite să domine spațiul românesc. Prin punerea în fruntea României a unui reprezentant din dinastiile recunoscute în Europa, se făcea pe placul unora dintre acești puternici potrivnici. Agitația internă a fost urmată și de una externă – unele puteri străine ridicau întrebarea dacă unirea celor două principate române ar mai putea fi recunoscută în continuare. Rusia chiar sprijinea zgomotos tendințele separatiste, organizând manifestații la Iași, la care a participat chiar mitropolitul Moldovei. În consecință, pentru a depăși cât mai repede aceste momente de nesiguranța politică statală, românii au urmat exemplul grecesc și au propus aducerea unui principe străin. În acest sens i s-au făcut propuneri prințului de Flandra, mezinul regelui Leopold I al Belgiei. Acesta însă a refuzat, neavând garanția marilor puteri, astfel că după mai multe discuții interpartinice, s-a hotărât aducerea în țară a prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Astfel, marile puteri ar fi fost puse în fața faptului împlinit, iar unitatea națională ar fi fost păstrată. Totuși, din precauție, planul a fost păstrat secret, până ce noul domn a fost adus în țară, cu sprijinul Franței, simpatizantă a unui stat unitar român, după care a început procesul anevoios de recunoaștere internațională a domniei lui Carol I.

Carol de Hohenzollern-Sigmaringen– viața sa înainte de domnie thumb|left|190px|Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen Principele Carol s-a născut la 7 aprilie 1839 fiind al doilea fiu al prințului Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen si al prințesei Josefina de Baden și a avut o copilărie liniștită petrecută pe domeniul familiei de la Sigmaringen. Apoi petrece cu frații săi mai tineri un timp mai îndelungat în Dresda, într-un institut de educație militară. Din 1857 până în 1866 a fost ofițer în Berlin, făcând parte la început din garda de artilerie, iar mai târziu în regimentul al doilea de dragoni. Și-a întrerupt serviciul de două ori călătorind în sudul Franței, Spania și în Africa de nord. A doua oară a stat in Bonn un semestru întreg ca să studieze. A mai făcut călătorii mai scurte în Anglia, Portugalia, Paris, în zona Rinului și în Elveția. În 1862 preia comanda diviziei XIV din Düsseldorf, unde s-a întors ca guvernator al provinciilor renane și al Wesfaliei, după ce a primit a fi primul–ministru al Prusiei de la 1859 la 1862 la rugămintea prietenului său, prințul regent Wilhelm. Carol nu se simțea bine in atmosfera reacționară a societății berlineze. Anii aceștia care au părut a fi pustii și grei au avut o mare însemnătate pentru viața sa de mai apoi. A legat relații intime cu familia regală a Prusiei, totuși nu a avut niciodată legături de prietenie cu Bismarck, conducătorul politic al Prusiei (cancelarul i-a purtat chiar dușmănie principelui pentru că pe vremea războiului franco–prusac acesta a simpatizat cu Franța). Prin 1863 se părea că viitorul său se va decide înspre Franța, Napoleon poftindu-l să stea la el și era cât pe ce să-i aranjeze o căsătorie cu o rudă, dar pentru că regele Wilhelm nu și-a dat acordul, aceasta nu s-a mai realizat. În timpul războiului, în 1864, a fost ofițer de ordonanță al prințului moștenitor, ceea ce i-a permis să urmărească și să participe direct la toate evenimentele conflagrației. De la 8 februarie până la 15 mai a stat în Schleswig-Holstein, a făcut cu statul major toate drumurile și a participat la lupte.

Primirea propunerii de a fi principele României și primele sale impresii despre țară

Anul 1865 îl găsește pe Carol plin de griji și plictisit de viața lipsită de evenimente din Berlin, dar soarta îi pregătea o mare schimbare. Se poate spune că starea de spirit în care se găsea prințul în momentul întâlnirii cu I. C. Brătianu, reprezentantul statului român, l-a ajutat în luarea unei decizii care i-a schimbat definitiv viața. Se spune că în timpul discuției cu Brătianu, prințul a deschis un atlas geografic și a observat că dacă trasezi o linie din Anglia pană în India aceasta trece prin România, care va fi deci o țară foarte importantă a Europei. Altă istorioară care a circulat la acel moment era legată de o discuție pe care Carol a avut-o cu Otto von Bismarck, acesta sfătuindu-l să nu accepte propunerea făcând și o presupunere, că el va fi alungat de pe tron după 3-4 ani. Totuși, Carol care avea atunci 27 de ani, a acceptat propunerea de a ocupa tronul României, fără nici o garanție de la marile puteri, în afară de Franța lui Napoleon al III-lea. Principele avea un puternic aliat la curtea lui Napoleon al III-lea în persoana Hortensiei Cornu, o apropiată a acestuia, care-l recomandase împăratului, acesta având o atitudine favorabilă față de acest proiect. Deși Napoleon al III-lea îl recunoaște pe Carol (cu care era de altfel înrudit prin bunica sa Ștefania, copil de suflet al lui Napoleon Bonaparte) în postura sa de principe al României, el nu i-a acordat însă întregul său sprijin, dar l-a pus în gardă față de Rusia și Anglia care se opuneau acestei numiri. Din Prusia, Bismarck s-a arătat total ostil proiectului. Este greu de stabilit în aceste condiții care au fost motivele care au împins o fire precaută, cumpătată și dominată de rigoarea caracteristică spiritului german să ia o astfel de decizie, prin care destinul sau va fi legat iremediabil de cel al unei țări pe care nu o cunoștea încă. Dintr-o măsură de precauție Carol a călătorit incognito, pe pașaport numindu-se Karl Hettingen. Drumul spre România nu a fost lipsit însă de peripeții, prințul fiind recunoscut în gara din Salzburg, cu toate că purta ochelari, de doi ofițeri, foști colegi de-ai săi, unul dintre ei chiar strigându-l pe nume. Carol și-a păstrat sângele rece, nu a răspuns, ci s-a amestecat printre oamenii din gară, urcând apoi degrabă în tren. Primele impresii ale prințului la intrarea in țară nu au fost chiar bune. El a călătorit de la intrarea în țară până la București într-o căruță (spre a nu atrage atenția) și a putut astfel observa orașele și satele prin care au trecut. El a fost mirat de numărul mic al orașelor întâlnite și de lipsa de organizare care le guverna, fiind obișnuit cu frumoasele orașe de pe valea Rinului. S-a bucurat văzând cu câtă căldură îl primeau țăranii, care recunoscându-l se înclinau, iar boierii ieșeau afară din conacele lor și-l salutau. În timpul acestei călătorii și-a dat seama că va trebui să aducă multe schimbări și că-l așteaptă o sarcină grea, situația din țară nefiind deloc roz. Tot pe parcursul acestei călătorii, principele și-a promis să nu plece din țară până nu va introduce drumul de fier (a fost impulsionat probabil și de o întâmplare deloc plăcută - ruperea unei roți de la căruță). La 10 mai 1866 ajunge în București, unde este primit cu pâine și sare. Carol jură credință constituției și ține un discurs scurt, dar foarte emoționant, sărutând chiar pământul românesc.

Căsătoria cu principesa Elisabeta de Wied thumb|right|Regele Carol și Regina Elisabeta ai României Primii trei ani de guvernare au fost foarte grei, fiind dominați de o puternica instabilitate guvernamentală datorată faptului ca în tot acest timp au reînceput luptele între partidele politice, fiecare formațiune politica încercând să-l câștige pe Carol de partea sa. La 25 august 1869 Principele le comunică reprezentanților națiunii dorința sa de a-și vizita familia pe care nu o văzuse de trei ani. Acesta era și cel mai bun prilej de a-și căuta o nevastă consolidându-și în acest mod și poziția sa care devenise destul de fragilă. După niște încercări nereușite, la sfatul principelui Friedrich Wilhelm de Prusia, fostul sau coleg de la școala de cadeți din Stuttgart, ruda și bunul său prieten, a acceptat să-i facă o ofertă de căsătorie principesei Elisabeta de Wied și a aranjat o întrevedere la Köln cu principesa și cu mama acesteia. La Baden-Baden s-a întâlnit și cu Napoleon III care a fost încântat de acest proiect. Cei doi s-au întâlnit apoi la Köln, Carol cerându-i mâna chiar în acea zi. Elisabeta a acceptat, logodna făcându-se in mare grabă pe 15 octombrie la Neuwied, unde s-a organizat un mare bal. A doua zi Carol a plecat deja spre România. Pe 15 noiembrie, după ce a fost obținută aprobarea regelui Prusiei, s-a desfășurat ceremonia căsătoriei în Neuwied, la care a participat familia lui Carol precum și membrii familiei principesei de Wied și alți membri ai familiei princiare prusace (au participat și trimișii suveranului francez și a celui rus, precum și reprezentanții guvernului român). În drum spre țara cuplul princiar e întâmpinat în Austria de arhiducele Karl-Ludovic și de soția sa. În Budapesta ei primesc omagiile guvernului maghiar și îi fac o vizită împărătesei Sisi la castelul ei din Gödölö. Până în țară vor călători pe Dunăre în vaporul Frantz-Joseph. Au debarcat la Giurgiu – capul de linie al noii căi ferate care de foarte puțin timp lega orașul de capitală. Trenul a intrat în gara Filaret din București în salve de tun și dăngănit de clopot. Cei doi au fost așteptați de toata clasa politică și de toată înalta societate a București-ului. De la Gară au mers la Patriarhie pentru o binecuvântare în confesiunea ortodoxa.

Elisabeta de Wied – viața ei dinainte de a fi principesa României.