Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni a fost o acțiune concertată a aliaților occidentali în ultimele luni de lupte pe teatrul de lupte al celei a doua conflagrații mondiale. Invazia a început odată cu forțarea cursului fluviului Rin în martie 1945. Operațiunile au continuat cu dezvoltarea atacurilor multiple, de la Marea Baltică până în nordul Austriei și s-au încheiat cu capitularea germanilor pe 8 mai 1945. În istoriografia militară americană, ansamblul operațiunilor din această perioadă este cunoscută cu numele „Campania Europei Centrale”.
La începutul anului 1945, desfășurarea luptelor erau în avantajul forțelor aliate din Europa. Pe frontul de vest, aliații occidentali obținuseră succese importante în octombrie, în Bătălia de la Aachen, iar în ianuarie respinseseră ofensiva germană din Ardeni. Înfrângerea germanilor în ultima lor ofensivă majoră în Ardeni, a dus la epuizarea resurselor lor, insuficiente pentru asaltul final al aliaților. Pierderile suferite de germani în luptele din Rhineland au slăbit și mai mult Wehrmachttul, lăsând pentru apărarea malului estic al Rinului unități cu efectivele descompletate. Pe 7 martie, aliații au cucerit ultimul pod peste Rin rămas intact, podul Ludendorff de la Remagen, și au stabilit un cap de pod foarte puternic pe malul răsăritean al fluviului. În timpul Operațiunilor Lumberjack și Plunder din februarie-martie 1945, germanii au pierdut aproximativ 400.000 de soldați, dintre care aproximativ 280.000 de prizonieri.
Pe frontul de răsărit, Armata Roșie sovietică, (alături de care luptau și Forțele armate poloneze din est), a cucerit cea mai mare parte a Poloniei și a început înaintarea spre Berlin. Sovieticii (cărora li se alăturaseră și Armata României după 23 august), au atacat prin Ungaria spre Cehoslovacia răsăriteană și s-au oprit temporar pe Linia Oder-Neisse. Înaintarea rapidă a sovieticilor pe frontul de răsărit a distrus numeroase unități germane cu experiență și a limitat puternic capacitatea lui Adolf Hitler de întărire a frontului de pe Rin. În aceste condiții, aliații occidentali și-au finalizat pregătirile pentru atacul final asupra interiorului Germaniei, iar victoria împotriva Reichului a devenit o țintă realizabilă.
Dispunerea forțelor
Forțele aliate La începutul anului 1945, Comandantul Suprem al Forțelor Expediționare Aliate, generalul american Dwight D. Eisenhower, avea sub comanda sa 73 de divizii în nord-estul Europei. Dintre acestea, 49 erau divizii de infanterie, 20 divizii blindate și 4 divizii aeropurtate. Mai departe, 49 dintre aceste divizii erau americane, 12 britanice, 8 franceze, 3 canadiene și una poloneză. În februarie au fost transferate în nord-estul Europei alte șapte divizii americane,, o divizie britanică de infanterie și un corp de infanterie canadiană. Ultimele două au fost transferate de pe frontul din Italia.
În momentul declanșării asaltului împotriva Germaniei, Eisenhower dispunea de 90 de divizii cu efective complete, dintre care 25 de divizii blindate. Forțele aliate de-a lungul Rinului se întindeau pe 724 km, de la vărsarea fluviului în Marea Nordului la frontiera Elveției.
Forțele aliate de pe acest front au fost organizate în trei grupuri de armate. În nord, de la Marea Nordului la 16 km nord de Köln, era plasat Grupul 21 de Armată sub comanda feldmareșalui Sir Bernard Montgomery. În cadrul Grupului 21 de Armată, flancul stâng (partea de nord) era asigurat de Armata I canadiană, (comandată de Harry Crerar), Armata a 2-a britanică (Miles Dempsey) era plasată în centru, iar Armata a 9-a SUA (William Hood Simpson) asigura flancul sudic al Grupului.
Partea din mijloc al frontului aliat, de la pozițiile Armatei a 9-a SUA la aproximativ 22 km sud de Mainz, era ocupată de Grupul de Armată al 12-lea, sub comanda generalului Omar N. Bradley. Bradley comanda două armate americane: Armata I (Courtney Hodges) pe flancul stâng (nord) și Armata a 3-a (George S. Patton) pe flancul drept (sud).
Dispozitivul aliat era completat până la granița elvețiană de Grupul de Armată al 6-lea, comandat de Jacob L. Devers. Flancul nordic era asigurat de Armata a 7-a SUA, iar flancul sudic era ocupat de Armata I franceză (Jean de Lattre de Tassigny).
După cele trei grupuri de armată au reușit să alunge unitățile Wehrmachtului de pe malul vestic al Rinului, Eisenhower a regândit planurile pentru traversarea fluviului și declanșarea atacului în inima teritoriului german. Inițial, Eisenhower gândise să își conducă forțele până pe malul de vest al Rinului și să folosească fluviul ca pe o barieră naturală, care să îi apere sectoarele mai puțin puternice ale frontului să. Atacul principal trebuia dat după traversarea Rinului de unitățile din nord – Grupul de Armată 21 comandat de Montgomery – care trebuiau să atace până întâlneau coloanele Armatei I, care avea să declanșeze un asalt secundar mai la sud. În cazul în care manevra de dublă încercuire avea să fie un succes, întreg bazinul industrial al Rurului urma să fie cucerit, neutralizând astfel o bună parte a capacității industriale a Reichului.
Forțele germane Înaintării aliate trebuia să I se opună Oberbefehlshaber West de sub comanda feldmareșalului Albert Kesselring, care preluase comanda pe 10 martie de la Gerd von Rundstedt. Deși Kesselring se bucura de renumele unui excelent organizator al luptelor de apărare, cucerit în special în timpul luptelor din Italia, el nu a avut în Germania resursele să construiască o linie defensivă puternică. În timpul luptelor de la vest de Rin până în martie 1945, forțele germane de pe frontul de vest fuseseră reduse la doar 26 de divizii organizate în trei grupuri de armată (H, B și G). Pe frontul de vest erau trimise întăriri puține, de vreme ce OKH (Înaltul Comandament al Armatei) a concentrat principalul efort de război pe frontul de est, împotriva sovieticilor. Istoricii militari estimează că germanii au avut în aprilie 1945 214 de divizii implicat în lupta cu Armata Roșie.
Pe 21 martie, cartierul general al Grupului de Armate H a fost transformat în Oberbefehlshaber Nordwest ("Comandamentul de Nord-vest al Armatei ") și a fost pus sub comanda lui Ernst Busch. Fostul comandant al Grupului, Johannes Blaskowitz, a fost trecut la conducerea Comandamentului Armatei „Olanda” (Armata a 25-a), încercuită în Țările de Jos. Busch trebuia să organizeze aripa drepta a defensivei germane, bazându-se în principal pe Aramata I de parașutiști. În centul frontului, pentru apărarea regiunii Ruhr, fusese repartizată Grupul de Armată B (Armata a 15-a infanterie și Aramta a 5-a Panzer). Flancul sudic era apărat de Grupul de Armată G (Armata a 7-a infanterie și Armata I infaterie) de sub comanda lui Paul Hausser.
Planurile lui Eisenhower După cucerirea regiunii Ruhr, Eisenhower plănuia să continue avansarea spre răsărit peste câmpiile din nordul Germaniei până la Berlin. Grupurile de Armate americane a 6-a și a 12-a urmau să organizeze ofensive simultane în sud, care să îi împiedice pe germani să transfere trupe în nord, pentru stoparea atacului aliat principal. Acest al doilea atac le-ar fi asigurat aliaților un anumit grad de flexibilitate în cazul în care operațiunile din nord nu s-ar fi desfășurat conform planurilor.
Spre sfârșitul lunii martie, Eisenhower a avut mai multe motive pentru modificarea acestor planuri. În primul rând, generalul american a primit rapoarte cu privire la reușita stabilirii de către sovietici a unui cap de pod peste Oder, la aproximativ 48 km est de Berlin. În acel moment, forțele aliaților occidentali se aflau la aproximativ 480 km vest de capitala Germană și la peste 320 km de râul Elba, (un obstacol major pe care trebuia încă să îl traverseze). În aceste condiții, părea clar că sovieticii aveau să cucerească Berlinul cu mult timp înainte ca aliații occidentali să ajungă în zonă. Eisenhower și-a concentrat din aceste motive atenția spre atingerea altor obiective. Cele mai importante erau joncțiunea cu forțele sovietice și separarea armatei germane în două, ceea ce ar fi împiedicat organizarea unei defensive unificate. După îndeplinirea acestor obiective, forțele germane separate ar fi fost eliminate mai ușor.
În plus, rămânea de rezolvat problema regiunii Ruhr. Deși în zonă erau concentrate încă efective germane importante și numeroase capacități ale industriei militare, rapoartele serviciilor aliate de informații atrăgeau atenția asupra faptului că numeroase instalații industriale erau mutate spre sud-est, în adâncul teritoriului german. Din acest motiv, importanța ofensivei din sud a crescut în mod semnificativ.
Eisenhower a hotărât să își concentreze eforturile împotriva „Fortăreței Alpine”. Informațiile primite de americani indicau că trupele cele mai loiale ale lui Hitler se pregăteau să organizeze efort final, de durată, în fortăreața naturală a munților Alpi din sudul Germaniei și vestul Austriei. Era de presupus că, dacă ar fi reușit o rezistență de un an sau mai mult, disensiunile dintre Uniunea Sovietică și aliații occidentali le-ar fi oferit germanilor un instrument de negociere care să le permită obținerea unor aranjamente de pace mai favorabile.
În realitate, în momentul în care aliații occidentalii au reușit să traverseze Rinul, Wehrmachtul suferise pierderi atât de grele pe fronturile de est și de vest, încât comandanții germani erau capabili cel mult să organizeze operațiuni de întârziere a înaintării aliaților, fiindu-le practic imposibil să asigure forțele necesare organizării unei rezistențe bine organizate în munți. Cu toate acestea, serviciile de informații aliate nu au putut să nu ia în considerație posibilitatea ca anumite subunități ale armatei germane să încerce să reziste în Alpi. Pentru interzicerea unei asemenea opțiuni, comandanții aliați au regândit rolul operațiunii din sudul Germaniei.
Poate cel mai important motiv al schimbării priorităților atacului în favoarea înaintării din sud a fost asigurarea intereselor americane. În timp ce Montgomery era precaut și își planifica cu mare grijă atacul din nord, asigurându-se că are un puternic sprijin de artilerie și suficiente trupe aeropurtate, forțele americane demonstrau acel timp de agresivitate esențială pe care Eisenhower o aprecia atât de mult. Pe 7 martie, Armata I comandată de generalul Courtney H. Hodges a cucerit ultimul pod intact peste Rin de la Remagen – podul Ludendorf. După această victorie, americanii și-au extins necontenit capul de pod cucerit.
În sud, în regiunea Saar-Palatinate, Armata a 3-a comandată de George S. Patton a dat o lovitură devastatoare Armatei a 7-a germane și, împreună cu Armata a 7-a SUA, aproape că a reușit să distrugă Armata I germană. În cinci zile de lupte, între 18 și 22 martie, forțele lui Patton au capturat peste 68.000 de soldați germani. Aceste acțiuni îndrăznețe au eliminat ultimele poziții germane de la vest de Rin. Deși acțiunea lui Montgomery a continuat să fie planificată ca principalul atac, Eisenhower a dorit ca avântul forțelor americane din sud să nu fie irosit prin obligarea acestora să se limiteze la păstrarea liniei Rinului sau la declanșarea unor operațiuni de diversiune. La sfârșitul lunii martie, Eisenhower a hotărât să pună mai mult accent pe acțiunea forțelor americane din sud. Evenimentele din primele zile ale campaniei finale aveau să îl convingă că decizia sa era cea corectă.
Procedura de ocupare a unei localități Când o unitate aliată ajungea în dreptul unei localități, conducătorii comunității și locuitorii care nu plecaseră încă foloseau steaguri albe (uneori cearceafuri, fețe de masă) pentru semnalarea dorinței de capitulare. Ofițerul comandant al unității aliate însărcinate cu ocuparea localității, de obicei o companie sau un batalion, accepta capitularea. Soldații aliați afișau copii ale proclamației lui Eisenhower Proklamation Nr. 1, al cărei text începea cu „Noi venim pe post de cuceritori, nu de opresori”.