Prima evanghelie din canonul creștin (prima evanghelie din Noul Testament în ordinea scrierii fiind cea după Marcu). În mod tradițional are atribuirea: „după Matei”.

Toate cele patru evanghelii din Noul Testament sunt anonime (numele moderne ale autorilor au fost adăugate în secolul al II-lea d.Hr.), în mod aproape cert niciuna nu a fost scrisă de martori oculari, iar toate sunt produsele finale ale unui șir lung de transmisie orală și scrisă. Lucrarea nu menționează numele autorului ei, iar tradiția timpurie care o atribuie Apostolului Matei a fost respinsă de cercetătorii moderni.

Autorul anonim

Tradiția creștină veche a considerat că această scriere ar fi fost scrisă de Matei, fost vameș, devenit apostol al lui Isus. tradus în românește drept Ediția românească din 1986 pp. 127-128. Majoritatea cercetătorilor contemporani consideră că ea este opera unui autor anonim, căruia ulterior i-a fost atribuită identitatea vameșului Matei, datorită interesului special pentru figura respectivă. Problema sinoptică a fost soluționată în sensul că autorul evangheliei după Matei a avut la dispoziție, pe lângă Evanghelia după Marcu, o sursă numită sursa Q.

Problema nu este că manuscrisele evangheliei nu conțin titluri, ci că ele conțin prea multe titluri diferite, ceea ce a determinat breasla bibliștilor să considere că nici nu a existat un titlu „original”.

Această evanghelie nu susține că ar fi fost scrisă de martori direcți la evenimentele relatate și nu a fost scrisă de martori:

, episcop în Anatolia, a consemnat: „Matei a colecționat zicerile în limba ebraică și le-a interpretat/tradus cât de bine a putut.”

Mulți cercetători cred că „Evanghelia după Matei a fost scrisă la origini în limba greacă de către cineva al cărui nume nu ne este cunoscut și care se baza pe surse cum ar fi Evanghelia după Marcu și sursa Q.” Totuși alți cercetători și-au exprimat dezacordul cu aceste idei.

Cei mai mulți cercetători consideră că Evanghelia după Matei a fost scrisă de către un evreu creștin.Pentru o trecere în revistă a dezbaterii vezi:

Din cauza cunoașterii precare a geografiei Palestinei, este improbabil că vreunul din evangheliști ar fi vizitat vreodată Palestina.

Persoana istorică Matei (în greacă Maththáios sau Mattháios, de la aramaicul Mattai, care la rândul său provine de la ebraicul Mattatyah =”darul lui JHWH”) este numit în lista celor doisprezece Apostoli în ; ; ; .

Numai Evanghelia după Matei îl califică ca perceptor (vameș; păcătos public; zbir, ruptas) (), adică colector de taxe în favoarea romanilor, și prezintă chemarea lui la apostolat chiar în timpul exercitării oficiului său: de la „taraba lui de vameș” ().

Celelalte evanghelii sinoptice îl numesc pe acest păcătos public Levi (cf. ) fiul lui Alfeu (cf. ).

Tradiția antică îi atribuie prima Evanghelie canonică. Alte tradiții – necontrolate – îl prezintă, după anul 42 evanghelizator în diferite regiuni ale Persiei, Siriei, Macedoniei.

Moartea lui – despre care nu avem date sigure – s-ar fi petrecut în Etiopia, ca martir.

Este sărbătorit în biserică la data de 21 septembrie.

Scriitorul Cea mai veche informație o avem de la Papias, episcop de Ierapolis (jumătatea secolului al II-lea), informație care s-a păstrat într-o citare a ei de către Eusebiu din Cezareea. Conform acestei mărturii, Matei ar fi scris Evanghelia în limba ebraică sau aramaică, ea constând dintr-o colecție de ziceri ale lui Isus. Această mărturie își găsește ecoul în scriitori bisericești ca Irineu de Lyon, Tertulian, Origen și Ieronim, care îl și identifică pe Matei cu perceptorul Levi.

Se poate pune întrebarea dacă evanghelia la care se referea Papias este aceeași cu Evanghelia după Matei: ultima este o narațiune și nu o colecție de ziceri comentate/traduse cum era evanghelia scrisă de Matei, conform lui Papias.Papias, episcop de Hierapolis în Anatolia scrie: „Matei a colecționat zicerile în limba ebraică și le-a interpretat/tradus cât de bine a putut.” Evanghelia pe care o posedăm a fost scrisă direct în greacă și nu este, nu poate fi, o traducere din ebraică sau din aramaică: mărturie stă prezența unei terminologii cu forme stilistice și cu jocuri de cuvinte posibile numai în limba greacă. Informațiile prezentate de Papias nu se potrivesc cu Noul Testament.

Ideea că evanghelia a fost inițial scrisă în altă limbă decât greaca veche (koine) este o fantezie semidoctă.

Evanghelia însăși nu specifică vreun autor, dar era probabil un bărbat evreu, aflat la granița dintre valorice iudaice tradiționale și cele netradiționale, era familiar cu aspectele tehnice, legale ale Scripturii care erau dezbătute în vremea sa. Tradiția creștină timpurie atribuie evanghelia lui Matei, dar asta este respins de către cercetătorii moderni. În Antichitate exista o tradiție conform căreia Evanghelia după Matei ar fi fost în original scrisă „în dialect evreiesc”, iar conform lui D. Edmond Hiebert era încă proclamată drept dogmă catolică în 1981; totuși, cei mai multi cercetători mainstream ai Bibliei au respins această tradiție, din motive cum ar fi originalul fiind scris în limba greacă, sau mai degrabă Evanghelia după Evrei a fost direct sau indirect sursă pentru Evanghelia după Luca, nu după Matei. Explicațiile variază de la acea tradiție antică se referea la altă evanghelie până la autorul însuși și-a tradus propria evanghelie în ebraică sau aramaică. Oricum, documentul descris pentru prima oară de Papias din Hierapolis nu seamănă cu Evanghelia după Matei din Noul Testament.

Constantin Oancea redă poziția Bisericii Ortodoxe Române referitoare la scrierile anonime (sau pseudonime) din Biblie:

Accente Evanghelia subliniază cum Isus a împlinit proorociile mesiance. Anumite detalii ale vieții lui Isus, în particular copilăria lui, sunt relatate doar în Evanghelia după Matei. Este singura evanghelie care menționează Biserica sau ecclesia. Matei pune accentul pe respectarea legii mozaice de către creștini. Deoarece această evanghelie are proza ritmică, aproape poetică, ea este foarte potrivită pentru citirea în public, fiind astfel o alegere foarte populară pentru liturghie.

Evanghelia după Matei poate fi împărțită în cinci secțiuni distincte: Predica de pe munte (, , ), Poruncile de instruire a celor doisprezece (), Cele trei pilde (), Instrucțiuni pentru comunitate (), și Discursul de pe Muntele Măslinilor (, ). Unii cred că asta trebuia să fie o paralelă la Pentateuh.

Ea a fost evanghelia cea mai apreciată și cea mai folosită în pentru abundența învățăturilor cuprinse în ea, structurate în ample discursuri.

Locul și data compoziției textului

Evanghelia după Matei a fost scrisă după părerea lui Brown între anii 70 și 100, iar după părerea lui Harris a fost scrisă între anii 80 și 85. Unii cercetători conservatori susțin că a fost scrisă înainte de anul 70, în special cei care nu acceptă teza că prima evanghelie care a fost scrisă a fost cea a lui Marcu. Tenney credea că este improbabil să fi fost scrisă după anul 70, deoarece în profeția despre nimicirea Ierusalimului nu este nicio aluzie la faptul că cetatea ar fi fost cucerită deja.

Data compoziției este acceptată, cvasiunanim, ca fiind în jurul anilor 70 e.n. sau ulterior acestei date, din moment ce autorul ei are date precise cu privire la distrugerea Ierusalimului (cf. ; ).

Unii autori moderni, luând în considerație faptul că Matei a rupt orice legături cu iudaismul, datează textul după căderea Ierusalimului, mai precis după anul 85, deoarece conform unor autori mai vechi în acel an iudaismul oficial i-ar fi „excomunicat” pe creștini, lucru considerat de istorici drept ipoteză discreditată și nu fapt istoric; în orice caz, formal sau informal, a avut loc o separare între iudaism și creștinism.

Locul scrierii Evangheliei a fost, cel mai probabil, dar nu poate fi știut sigur, Antiohia Siriei.

Mai trebuie precizat că această Evanghelie este citată pentru prima oară de Ignatie al Antiohiei și că, în secolul al II-lea, era foarte folosită de comunitățile creștine care, într-un fel sau altul, aveau legături cu Siria.

Cei mai mulți cercetători consideră că evanghelia a fost scrisă între 80 d.Hr. și 90 d.Hr., cu un interval posibil între 70 și 110; o dată anterioară anului 70 rămâne un punct de vedere minoritar.

Punctul de vedere majoritar este că a fost scrisă în ultimul sfert al secolului I d.Hr. Acest punct de vedere se bazează pe trei argumente:

fundalul reflectă separarea finală între Biserică și Sinagogă, circa 85 d.Hr.; redă capturarea Ierusalimului și distrugerea Templului de către romani în 70 d.Hr.; folosește drept sursă Evanghelia după Marcu, datată în jur de 70 d.Hr.

Conform The New Oxford Annotated Bible (2018) „În general, savanții sunt de acord că Evangheliile au fost scrise de la patruzeci până la șaizeci de ani după moartea lui Isus.”

Structura narativă și teologică

Începutul și sfârșitul Evangheliei este marcat de o afirmație, care reprezintă firul tematic al întregii narațiuni:

- vestea nașterii lui Emanuel, „care înseamnă «Dumnezeu-cu-noi»” (); - promisiunea Celui-Înviat: „Eu sunt-cu-voi în toate zilele până la sfârșitul lumii” ().

Relatarea evanghelică, așadar, este centrată pe „«Dumnezeu-cu-noi»” în Isus, ca dar al alianței făcut lui Israel (care-l refuză) și, în consecință, oferit comunității ucenicilor care-l primesc și-i observă cuvântul, îi pun în practică învățătura.

Structura și articularea Evangheliei cuprinde 5 mari discursuri (care, de altfel, caracterizează această Evanghelie):

Prima secțiune – este un prolog solemn al întregii istorii: adună relatările „copilăriei” (-) și pregătesc slujirea lui Isus. Isus este prezentat încă din genealogie () ca «fiul lui David, fiul lui Abraham», acela care împlinește promisiunea venirii Mesiei din neamul lui David și, conform Alianței lui Dumnezeu cu Abraham, deschisă tuturor popoarelor. El este „fiul lui Dumnezeu” (), fidel în ispitiri ().

După acest prolog, urmează cele cinci discursuri mari ale lui Isus.

Primul discurs: .

Isus, Mesia învață și vindecă. Împlinește Legea și formulează cu autoritate voința lui Dumnezeu în Predica de pe Munte (, , ); vindecă poporul de toate suferințele și infirmitățile care-l apasă cu o serie de zece minuni:

- – vindecarea unui lepros; - – vindecarea slujitorului centurionului roman; - – vindecarea soacrei lui Petru; - – potolirea furtunii; - – eliberarea îndrăciților din Gadara; - – vindecarea unui paralitic; - , – învierea fiicei șefului de sinagogă; - – vindecarea femeii de vărsarea de sânge; - – vindecarea a doi orbi; - – vindecarea unui mut îndrăcit.

Al doilea discurs: .

După ce-i instruiește cu discursul misionar (), Isus îi trimite pe cei doisprezece ucenici ai săi la Israel ca ei să-i continuie lucrarea (; ).

Capitolele și pun în evidență reacția atât de diferită a ascultătorilor înaintea învățăturii lui Isus și a ucenicilor săi.

Al treilea discurs: , .

Opoziția față de noul Rabbi, Isus din Nazaret, crește în astfel de momente El se dedică formării apostolilor săi cu discursul în parabole () și-și restrânge tot mai mult slujirea doar la ei (de ex. ; ; ).

Al patrulea discurs: .

După discursul asupra smereniei, împotriva scandalului și asupra iertării () și după instruirea ucenicilor din -, Isus – ajuns la Ierusalim – intră în polemică cu autoritățile (; ).

Al cincilea discurs: .

Ca reproș împotriva conducătorilor iudeilor (), Isus rostește marele discurs escatologic adresat ucenicilor ( și ) ca să persevereze, să fie pregătiți pentru întoarcerea Domnului și să „aducă roade” de dreptate creștinească.

Relatarea Pătimirii (, , ) și relatările pascale le Învierii () culminează în întâlnirea Celui Înviat cu cei 11 apostoli, ocazie cu care Isus proclamă solemn înaintea lor puterea sa „în cer și pe pământ” și îi trimite să învețe toate neamurile, promițându-le că va fi cu ei „până la sfârșitul lumii” ().