Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian; ) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian.
A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc, fiind, de asemenea participant la avangarda artistică românească, dar și un afiliat al gândirismului.
Activitatea matematică Era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele de familie inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu, fiică de procuror. Pregătire, educație Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp, Dan Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.
I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu și Anton Davidoglu.
În perioada 1921 -1924, și-a continuat studiile la Universitatea din Göttingen, unde a audiat cursurile lui David Hilbert, la Tübingen și la Berlin. La Universitatea din Gὂttingen a studiat teoria numerelor cu , timp de doi ani. I-a avut ca prieteni, între alții, pe matematicienii: Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil Artin, Wilhelm Blaschke și alții.
Cariera sa în matematică a continuat cu susținerea tezei de doctorat în 1929, cu Gh. Țițeica (teza „Reprezentări canonice ale adunării funcțiilor hipereliptice”). Mai târziu a participat la diferite conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele Internaționale de Matematică la Hamburg (1936), Göttingen și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934).Avram, Sorin; Bădescu, Emanuel; Român, Cristian (2017). 100 de inovatori români. Institutul Cultural Român. p. 136.
Anii petrecuți de Dan Barbilian în Germania, prieteniile din acea perioadă, sunt descriși cu lux de amănunte în cartea de excepție a soției acestuia, Gerda Barbilian (de origine germană).Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, Editura Cartea Românească, București, 1975 Inițial, cum scrie însuși Barbilian, acesta se orientase spre contacte cu matematicianul german Edmund Landau, dar ulterior, probabil cucerit de faima școlii lui David Hilbert, intenționa să colaboreze cu grupul acestuia, însă într-un moment Gheorghe Țițeica l-a reorientat spre Wilhelm Blaschke. Însuși Barbilian îl menționează printre prieteni matematicieni pe Gottfried Beck, dar, în realitate, toate lucrările lui Barbilian din perioada germană au apărut fără coautori. În cartea biografică a soției lui Dan Barbilian, aceasta descrie situația economică foarte grea a Germaniei în anii '20 ai secolului XX. Printre altele, în acei ani leul românesc era mai puternic decât marca germană, și, uneori, Barbilian ii invidia pe români, pentru situația economică foarte buna din România. În definitiv, Dan Barbilian s-a manifestat ca matematician mai ales contribuind la „programul de la Erlangen”, formulat de Felix KleinGeorge St. Andonie, Istoria matematicii în România, București, Editura Științifică, 1965, vol.II, p. 297
Contribuții În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București. A predat algebra, geometria, teoria numerelor, teoria grupurilor, axiomatica. De asemenea, a predat la universități din Austria și Germania. Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre contribuțiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), în care definește o procedură de metrizare care va fi numită de Leonard M. Blumenthal „spații Barbilian”, și două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 și respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien, și care au inspirat o direcție de cercetare în geometria inelelor, direcție asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev și al lui Klingenberg.
După 1933, Barbilian s-a manifestat în domeniul matematicii în special ca geometru, reprezentant al programului de la Erlangen al lui Felix Klein și astfel au trecut la fondarea axiomatică a geometriei algebrice și a mecanicii clasice.
Dan Barbilian s-a mai ocupat și de teoriile algebrei moderne (1946 - 1951), de teoria algebrică a numerelor (1951 - 1957), de teoria determinismului și deține prioritatea mondială în precizarea unei clase largi de funcții distanță.
În 1938 devine membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung (Uniunea matematică germană).
A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936 și membru post-mortem al Academiei Române (ales în 1991). A decedat la 11 august 1961 la spitalul „Vasile Roaită” din București, bolnav de cancer la ficat.Liceul Teoretic "Ion Barbu" București, Ion Barbu, biografie
Scrieri științifice Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări: Asupra unui principiu de metrizare, Stud. Cercet. Mat. 10 (1959), 68-116, Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré și Carathéodory ca aplicație a unui principiu general de metrizare (lucrare prezentată la Institutul de matematică în data de 4 iunie 1959), apărut în Studii și cercetări matematice, vol. 10 (1959), 273-306; J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeași revistă în vol. 11 (1960), 7-44; J-metricile naturale finsleriene și funcția de reprezentare a lui Riemann, lucrare scrisă împreună cu Nicolae Radu și apărută postum, publicată tot în Studii și cercetări matematice, vol. 12 (1962), 21-36.
Ultima lucrare a fost depusă la redacție de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961; Barbilian se stinsese pe 11 august, în același an. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanță care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică.
Contribuția lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de a construi o distanță și de a stabili o teorie a spațiilor metrice dotate cu această distanță. În lucrarea din 1934, a definit o metrică în interiorul unei regiuni planare oarecare, generalizând astfel ideea modelului Poincaré, care este definit doar în interiorul discului unitate. Cu acea metrică, interiorul mulțimii devenea un model de geometrie neeuclidiană.
Alte scrieri: Curs de matematici generale (1937 - 1940) Axiomatizarea mecanicii clasice (1943) Curs de algebră axiomatică (1944, 1947, 1950) Teoria lui Galois a ecuațiilor în axiomatizarea lui Steinitz (1949) Teoria aritmetică a idealelor în inelele necomutative (1956) Grupuri cu operatori (teoremele de descompunere ale algebrei) (1960)
Distincții Ordinul Meritul Cultural, în gradul de Cavaler cl. II, pentru știință (1 februarie 1943)Decretul regal nr. 247 din 1 februarie 1943 privind conferiri de decorațiuni, publicat în Monitorul Oficial, anul CXI, nr. 34, Partea I, miercuri 10 februarie 1943, pp. 1163–1164.
Activitatea literară În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului, ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare.
Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest „pariu”, Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa : acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.
El afirma: „Pentru mine poezia nu e nimic altceva decât o prelungire a geometriei... Rămânând poet nu am părăsit niciodată divinul domeniu al geometriei”.
Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi una dintre cele mai complete până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viața Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viață boemă, se întoarce în țară.
Prezentare a spațiilor poeziei lui Ion Barbu Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al Poeziei cu Matematica, de aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și Blaga, mai ales din pricina caracterului ei ermetic. Mai exact spus, înțelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să fie poezia e mai aproape de concepția unor poeți moderni și singulari ca Stephane Mallarmé sau Paul Valéry, decât de concepția mai generală, impusă de romantism. Apoi nu trebuie uitat că poetul a fost dublat de un matematician și că modul lui de a gândi în spiritul abstract al matematicii s-a impus și în planul reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuși afirmă: „Ca și în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei”.
Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creația lui Ion Barbu era împărțită de acesta în patru etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și șaradistă.Aderca, Felix. Viața literară, 15 octombrie 1927 În studiul din 1935, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu reducea această clasificare la doar trei etape: parnasiană, baladică-orientală și ermetică. Această din urmă împărțire a devenit clasică.
Etapa parnasiană Prima etapă este cea a versurilor publicate între 1919 - 1920 în revista Sburătorul, perioadă numită convențional de unii critici „parnasiană”, deși lirica barbiană din faza debutului depățește cadrul limitat al parnasianismului, întrunind caracteristici ale poeziei pure dublate de un nestăvilit elan romantic. Dintre ele amintim: Lava, Munții, Copacul, Banchizele, Pentru Marile Eleusinii, Panteism, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare ș.a.m.d.
Scurte și riguroase ca formă - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic divers. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei , evocă zeități mitologice sau surprinde procese de conștiință, cum ar fi solemnul legământ al lepădării de păcatul contemplației abstracte în favoarea voinței de a trăi cu frenezie, într-o totală consonanță cu ritmurile vii ale naturii.
Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, Ion Barbu le transferă unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții, pământul ceea ce indică o tendință de a folosi simboluri „obiective”. Peisajele , pasteluri exotice și imaginare, închid în ele elanuri și încorsetări ale ființei umane, aspirații patetice și încrâncenate refuzuri, ca în aceste solemne strofe din Copacul:
„Hipnotizat de-adânca și limpedea lumină A bolților destinse deasupra lui, ar vrea Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină”
sau din Banchizele:
„Din aspra contopire a gerului polar Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide, Sinteze transparente, de străluciri avide, Zbucnesc din somnorosul noian originar.”
Poezia Umanizare scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în aspirația ei spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și senzual, între contemplația „apolinică” și trăirea „dionisiacă”. Poezia, declara Ion Barbu, le împacă pe amândouă într-un proces unic, într-o sinteză în care Gândirea se transfigurează luând forme concrete de „sunet, linie, culoare”.