Reacțiunea a fost mișcarea de la începutul secolului al XIX-lea care s-a opus continuării revoluției franceze și adoptării ideilor ei (cod civil, sistem parlamentar, drepturi fundamentale, constituție, republică etc.). Joseph de Maistre, principalul teoretician al mișcării, a considerat că teroarea este rezultatul firesc al cultului rațiunii.Emil Cioran, Essai sur la pensée réactionnaire: à propos de Joseph de Maistre, Monaco 1957.

În știința politică, un reacționar este o persoană care deține opiniile politice care favorizează revenirea la status quo ante (literal starea în care lucrurile erau înainte), statul politic anterior al societății pe care el sau ea crede că îl posedă (prosperitate economică, justiție, proprietate individuală, disciplină, respect pentru autoritate, etc.) care sunt în mod negativ absente din statu-quo-ul contemporan al unei societăți. Ca adjectiv, cuvântul reacționar descrie punctele de vedere și politicile menite să restabilească status quo ante. The New Fontana Dictionary of Modern Thought Third Edition, (1999) p. 729. Ca ideologie, reacționismul este o tradiție a dreptei politice; poziționarea reacționară se opune politicilor care pledează pentru transformarea socială a societății, în timp ce conservatorii doresc să păstreze structura socio-economică și ordinea care deja există în prezent. Un conservator se poate transforma în reacționar atunci când acordă prioritate vechilor tradiții în detrimentul celor acceptate recent. În limbajul popular, un reacționar se poate referi la o perspectivă politică puternic tradițional-conservatoare a unei persoane care se opune schimbărilor sociale, politice sau economice. În secolul al XX-lea, reacțiunea politică a fost asociată cu restaurarea valorilor precum disciplina, ierarhia și respectul față de autoritate și privilegiu.

Ideologiile reacționare pot fi radicale, în sensul de extremism politic, cu scopul de-a restabili status quo ante. Pentru unii scriitori, termenul reacționar are conotații negative – Peter King a observat că este „o etichetă necăutată, folosită mai degrabă ca un chin decât ca o insignă de onoare”.King, Peter. Reaction: Against the Modern World. Andrews UK Limited, 2012. În ciuda acestui fapt, descrierea de reacționar politic a fost adoptată de scriitori precum monarhistul austriac Erik von Kuehnelt-Leddihn,Credo of a Reactionary by Erik von Kuehnelt-Leddihn – The American Mercury, under his alias Francis Stuart Campbell jurnalistul scoțian Gerald Warner de Craigenmaddie, teologul politic columbian Nicolás Gómez Dávila și istoricul american John Lukacs.

Istorie și utilizare Revoluția Franceză a oferit limbii engleze trei cuvinte descriptive din punct de vedere politic care denotă politica antiprogresistă:

reacționar; conservator; și dreapta.

Reacționar derivă din cuvântul franțuzesc (creat la sfârșitul secolului al XVIII-lea bazat pe cuvântul réaction, „reacție”) și „conservator” din conservateur, identificând parlamentarii monarhiști care se opuneau revoluției.The Governments of Europe, Frederic Austin OGG, Rev. Ed., The MacMillan Co., 1922, p. 485. În această utilizare franceză, reacționar denotă „o mișcare spre inversarea unei tendințe sau stări existente” și o „revenire la starea lucrurilor de dinainte”. Dicționarul Oxford English citează prima utilizare în limba engleză în 1799, într-o traducere a scrisorii lui Lazare Carnot despre lovitura de stat din 18 Fructidor.

În timpul Revoluției Franceze, forțele conservatoare (în special în cadrul Bisericii Catolice) au organizat opoziția față de schimbările sociopolitice și economice progresiste aduse de Revoluție; astfel, conservatorii au luptat pentru a restabili autoritatea temporală a Bisericii și a coroanei. În politica europeană a secolului al XIX-lea, clasa reacționară includea ierarhia Bisericii Catolice și aristocrația, familiile regale și regaliștii care credeau că guvernul național era domeniul exclusiv al Bisericii și al Statului. În Franța, susținătorii conducerii tradiționale de către moștenitorii direcți ai dinastiei Casei de Bourbon au fost etichetați drept reacția legitimistă. În timpul celei de-A Treia Republii, monarhiștii au fost facțiunea reacționară, redenumită ulterior Conservatorii.

În secolul al XIX-lea, „reacționar” desemna persoanele care idealizau feudalismul și epoca premodernă - înainte de Revoluția Industrială și Revoluția Franceză.

Reacția termidoriană

Reacția termidoriană a fost o mișcare din cadrul Revoluției Franceze împotriva exceselor percepute ale iacobinilor. Teroarea Iacobină al lui Maximilien Robespierre s-a încheiat pe 27 iulie 1794 (9 Thermidor anul II în calendarul republican francez). Răsturnarea lui Robespierre a semnalat reafirmarea Convenției Naționale Franceze asupra Comitetului Salvării Publice. Iacobinii au fost suprimați, închisorile au fost golite, iar comitetul a fost deposedat de puteri. După execuția a aproximativ 104 susținători ai lui Robespierre, reacția termidoriană a încetat să mai folosească ghilotina împotriva presupușilor contrarevoluționari, a stabilit o cale de mijloc între monarhiști și radicali și a inaugurat o perioadă de exuberanță relativă acompaniată de corupția sa.

Restaurarea monarhiei franceze Cu Congresul de la Viena, inspirat de țarul Alexandru I al Rusiei, monarhii Rusiei, Prusiei și Austriei au format Sfânta Alianță, o formă de securitate colectivă împotriva revoluției și bonapartismului. Acest exemplu de reacție a fost depășit de o mișcare care s-a dezvoltat în Franța când, după a doua cădere a lui Napoleon, a urmat Restaurația Bourbonică sau reinstaurarea dinastiei Bourbon. De data aceasta urma să fie o monarhie constituțională, cu o cameră inferioară a parlamentului aleasă, Camera Deputaților. Dreptul de vot era limitat la bărbații cu vârsta de peste patruzeci de ani, ceea ce indica faptul că, în primii cincisprezece ani din viața lor, aceștia trăiseră sub ancien régime. Cu toate acestea, regele Ludovic al XVIII-lea se temea că va suferi în continuare de un parlament dificil de gestionat. Era încântat de ultraregaliști, sau Ultras, pe care alegerile i-au redat, declarând că găsise o chambre introuvable, literalmente o „casă de negăsit”.

Declarația de la Saint-Ouen a fost cea care a pregătit calea pentru Restaurație. Înainte de Revoluția Franceză, care a răsturnat radical și sângeros majoritatea aspectelor organizării societății franceze, singura modalitate prin care se putea institui o schimbare constituțională era prin extragerea acesteia din documente legale vechi, care puteau fi interpretate ca fiind de acord cu propunerea. Tot ce era nou trebuia exprimat ca o renaștere dreaptă a ceva vechi, care decăzuse și fusese uitat. Acesta era și mijlocul folosit de aristocrații diminuați pentru a obține o parte mai mare din putere. În secolul al XVIII-lea, acei nobili a căror avere și prestigiu se diminuaseră la nivelul țăranilor căutau cu sârguință fiecare statut feudal antic care le-ar fi putut oferi ceva. De exemplu, „interdicția” însemna că toți țăranii trebuiau să-și macine grâul la moara stăpânului lor. Prin urmare, acești nobili au venit la Adunarea Stărilor Generale din 1789 pe deplin pregătiți să facă presiuni pentru extinderea unor astfel de practici în toate provinciile până la limita legală. Au fost îngroziți când, de exemplu, Revoluția Franceză le-a permis cetățenilor de rând să meargă la vânătoare, unul dintre puținele avantaje de care se bucuraseră întotdeauna. Astfel, odată cu Restaurația Bourbonică, Camera Introvabilă a început să anuleze fiecare lege pentru a readuce societatea la condițiile anterioare monarhiei absolute a lui Ludovic al XIV-lea, când puterea celui de-al Doilea Stat era la apogeu. Acest lucru distinge clar un „reacționar” de un „conservator”. Utilizarea cuvântului „reacționar” în zilele ulterioare ca insultă politică este, așadar, adesea retorică, deoarece nu există nimic direct comparabil cu Camera Introvabilă în istoria altor țări.

Filosofi clericaliști În urma Revoluției Franceze, Franța a fost încontinuu măcinată de dispute între legitimiștii de dreapta și revoluționarii de stânga. În acel context s-au afirmat filosofii clericaliști - Joseph de Maistre, Louis de Bonald, François-René de Chateaubriand - al căror răspuns a fost restaurarea Casei de Bourbon și reinstalarea Bisericii Catolice ca biserică oficială. De atunci spectrul politic al Franței a prezentat diviziuni similare (vezi Action Française). Învățăturile papilor din secolul al XIX-lea au susținut ideile filosofilor clericaliști.

Metternich și izolare

Între 1815 și 1848, prințul Metternich, ministrul de externe al Imperiului Austriac, a intervenit pentru a organiza limitarea forțelor revoluționare prin alianțe internaționale, pentru a preveni fervoarea revoluționară. La Congresul de la Viena, a avut o influență deosebită în instaurarea noii ordini, Concertul Europei, după înfrângerea lui Napoleon.

După Congres, prințul Metternich a muncit din greu pentru a consolida și stabiliza regimul conservator din perioada Restaurației. A lucrat cu înverșunare pentru a-l împiedica pe țarul Rusiei, Alexandru I (care a ajutat forțele liberale din Germania, Italia și Franța) să câștige influență în Europa. Biserica a fost principalul său aliat. A promovat-o ca principiu conservator al ordinii, opunându-se în același timp tendințelor naționaliste și liberale din cadrul bisericii. Filosofia sa fundamentală se baza pe Edmund Burke, care susținea nevoia de rădăcini vechi și de dezvoltare ordonată a societății. El s-a opus instituțiilor democratice și parlamentare, dar a favorizat modernizarea structurilor existente prin reforme treptate. În ciuda eforturilor lui Metternich, o serie de revoluții au zguduit Europa în 1848.

Secolul al XX-lea

În secolul al XX-lea, susținătorii socialismului și comunismului au folosit termenul reacționar în mod polemic pentru a-și eticheta dușmanii, cum ar fi Armatele Albe, care au luptat în Războiul Civil Rus împotriva bolșevicilor după Revoluția din Octombrie. În terminologia marxistă, reacționar este un adjectiv peiorativ care desemnează persoane ale căror idei ar putea părea socialiste, dar, în opinia lor, conțin elemente de feudalism, capitalism, naționalism, fascism sau alte caracteristici ale clasei conducătoare, inclusiv utilizarea între facțiuni conflictuale ale mișcărilor marxiste. Și non-socialiștii au folosit eticheta de reacționar, diplomatul britanic Sir John Jordan poreclind Partidul Regalist Chinez „partidul reacționar” pentru susținerea dinastiei Qing și opoziția sa față de republicanism în timpul Revoluției Xinhai din 1912.

Deși în mod tradițional erau legate de guvernele de dreapta, elemente de politică reacționară erau prezente și în guvernele de stânga, cum ar fi atunci când liderul Uniunii Sovietice, Iosif Stalin, a implementat politici sociale conservatoare, cum ar fi reincriminarea homosexualității, restricții privind avortul și divorțul și abolirea departamentului pentru femei Zhenotdel.Sandle, Mark (1999). A Short History of Soviet Socialism. UCL Press. doi:10.4324/9780203500279. .

Reacționar este folosit și pentru a desemna susținătorii regimurilor autoritare anticomuniste, cum ar fi Franța de la Vichy, Spania sub Franco și Portugalia sub Salazar. Un exemplu a avut loc după ce Boris Pasternak a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Pe 26 octombrie 1958, a doua zi după anunțul Comitetului Nobel, Gazeta Literară din Moscova a publicat un articol polemic de David Zaslavski intitulat „Reclamație de propagandă reacționară din cauza unei buruieni literare”.