Terminologia anatomică este o metodă de terminologie științifică folosită de anatomiști, zoologi și profesioniștii din domeniul sănătății, cum ar fi medicii.
Terminologia anatomică folosește mulți termeni, sufixe și prefixe unice care derivă din greaca antică și latină. Acești termeni pot fi confuzi pentru cei care nu sunt familiarizați cu ei, dar pot fi mai exacți, reducând ambiguitatea și eventualele erorile. De asemenea, deoarece acești termeni anatomici nu sunt folosiți în conversațiile de zi cu zi, semnificațiile lor sunt mai puțin susceptibile de a se schimba și mai puțin susceptibile de a fi interpretate greșit.
Pentru a ilustra cât de inexact poate fi un limbaj cotidian, iată un exemplu: o cicatrice „deasupra încheieturii” ar putea fi amplasată pe antebraț la doi sau trei centimetri distanță de mână sau la baza mâinii; și ar putea fi pe partea palmei sau pe partea din spate a brațului. Folosind o terminologie anatomică precisă, o astfel de ambiguitate este eliminată.
A fost creat un standard internațional pentru terminologia anatomică, Terminologia Anatomica.
Formarea cuvintelor Terminologia anatomică are o morfologie destul de regulată, aceleași prefixe și sufixe sunt folosite pentru a adăuga semnificații la rădăcini diferite. Rădăcina unui termen se referă adesea la un organ sau țesut. De exemplu, denumirile latine de structuri, cum ar fi musculus biceps brachii pot fi împărțite și se referă la, musculus pentru mușchi, biceps pentru "două capete", brachii ca în regiunea brahială a brațului. Primul cuvânt descrie despre ce se vorbește, al doilea îl descrie și al treilea indică locația.
Când se descrie poziția structurilor anatomice, structurile pot fi descrise în funcție de reperul anatomic în care se află. Aceste repere pot include structuri, cum ar fi ombilicul sau sternul, sau linii anatomice, cum ar fi linia medioclaviculară din centrul claviculei. Cefalusul sau regiunea cefalică se referă la cap. Această zonă este în continuare diferențiată în cranium (craniu), facies (față), frons (frunte), oculus (zona ochilor), auris (ureche), bucca (obraz), nasus (nas), oris (gură) și mentum (bărbie). Zona gâtului se numește regiunea cervicală sau cervix. Exemple de structuri numite în acest sens includ mușchiul frontalis, limfonodulii submentali, membrana bucală și mușchiul orbicularis oculi.
Uneori, terminologia unică este folosită pentru a reduce confuzia între diferite părți ale corpului. De exemplu, diferiți termeni sunt utilizați când se face referință la craniu în raport cu originea sa embrionică și poziția înclinată față de alte animale. În acest sens, rostral se referă la apropierea față de partea frontală a nasului și în mod particular este utilizată când este descris craniul. În mod similar terminologia diferențiată este utilizată adesea la membre, în mod particular pentru a reduce ambiguitatea în a descrie "în față", "în spate", "în interior " sau "în exterior " în raport de suprafața dată. Din acest motiv, sunt utilizați următorii termeni:
Radial care se referă la osul de radius, văzut lateral în poziția anatomică standard. Ulnar referindu-se la osul ulna, poziționat medial atunci când este în poziția anatomică standard.
Alți termeni sunt folosiți și pentru a descrie mișcarea și acțiunile mâinilor și picioarelor, precum și a altor structuri precum ochiul.
Istorie Terminologia morfologică internațională este folosită de colegiile de medicină și stomatologie și alte domenii ale științelor sănătății. Acesta facilitează comunicarea și schimburile între oamenii de știință din diferite țări ale lumii și este folosit zilnic în domeniile cercetării, predării și îngrijirii medicale. Terminologia morfologică internațională se referă la științele morfologice ca ramură a științelor biologice. În acest domeniu, forma și structura sunt examinate, precum și modificările sau evoluțiile din organism. Este descriptiv și funcțional. Practic, acoperă anatomia primară și microscopica (histologia și citologia) ființelor vii. Ea implică atât anatomia dezvoltării (embriologie), cât și anatomia adultului. De asemenea, include anatomia comparativă între diferite specii. Vocabularul este extins, variat și complex și necesită o prezentare sistematică.
În domeniul internațional, un grup de experți revizuiește, analizează și discută termenii morfologici ai structurilor corpului uman, formând astăzi Comitetul de terminologie (FICAT) din Federația Internațională a Asociațiilor de Anatomiști (IFAA). Aceasta se ocupă de terminologia anatomică, histologică și embriologică. În domeniul latino-american, există întâlniri numite Iberian Latin American Symposium Terminology (SILAT), unde un grup de experți ai Asociației Panamericane de Anatomie (PAA) care vorbesc spaniola și portugheza, studiază terminologia morfologică internațională.
Standardul internațional actual pentru terminologia anatomică umană se bazează pe Terminologia Anatomica (TA). Acesta a fost dezvoltat de Comitetul Federativ de Terminologie Anatomică (FCAT) și Federația Internațională a Asociațiilor de Anatomiști (IFAA) și a fost lansat în 1998. Acesta înlocuiește standardul anterior, Nomina Anatomica. Terminologia Anatomica conține terminologie pentru aproximativ 7500 de structuri anatomice primare (macroscopice) umane. Pentru microanatomie, cunoscută sub numele de histologie, există un standard similar în Terminologia Histologica, iar pentru embriologie, studiul dezvoltării, există un standard în Terminologia Embryologica. Aceste standarde specifică denumiri general acceptate, care pot fi utilizate pentru a se referi la structuri histologice și embrionare în articole de revistă, manuale și alte domenii. Din septembrie 2016, două secțiuni ale Terminologiei Anatomice, inclusiv sistemul nervos central și sistemul nervos periferic, au fost contopite pentru a forma Terminologia Neuroanatomica.
Recent, Terminologia Anatomica este percepută critic pentru conținutul său, inclusiv acoperire, greșeli de gramatică și ortografie, inconsecvențe și erori.
Locație Terminologia anatomică este adesea aleasă pentru a evidențierea locației relativă a structurilor corpului. De exemplu, un anatomist ar putea descrie o bandă de țesut drept „inferioară” alteia sau un medic ar putea descrie o tumoare drept „superficială” unei structuri mai profunde a corpului.
Poziție anatomică dreapta|miniatura|303x303px| Poziția anatomică, cu menționarea termenilor locației relative. Termenii anatomici folosiți pentru a descrie locația se bazează pe un corp poziționat în ceea ce se numește poziția anatomică standard. Această poziție este cea în care o persoană stă în picioare, cu picioarele apropiate, cu palmele înainte și cu degetele mari spre exterior. La fel cum hărțile sunt în mod normal orientate cu nordul în vârf, „harta” sau poziția anatomică a corpului este cea a corpului în picioare vertical, cu picioarele la lățimea umărului și paralele, cu vârfurile în față. Membrele superioare sunt ținute spre fiecare parte, iar palmele mâinilor sunt îndreptate în față.
Utilizarea poziției anatomice standard reduce confuzia. Însemnând că, indiferent de poziția unui corp, poziția structurilor în cadrul acestuia poate fi descrisă fără ambiguitate.
Regiuni dreapta|miniatura|400x400px| Corpul uman este prezentat în poziție anatomică într-o vedere anterioară și o vedere posterioară. Regiunile corpului sunt etichetate cu caractere aldine. În ceea ce privește anatomia, corpul este împărțit în regiuni. În partea din față, trunchiul este denumit „torace” și „abdomen”. Spatele ca zonă generală este zona dorsală sau dorsum, iar partea inferioară a spatelui este regiunea lombară sau lumbus. Omoplații sunt zona scapulară, iar sânul este regiunea sternală. Zona abdominală este regiunea dintre piept și pelvis. Sânul este denumit și regiunea mamară, axila ca axilă și axilară, iar buricul ca ombilic și ombilical. Pelvisul este torsul inferior, între abdomen și coapse. Inghinal, unde coapsa se unește cu trunchiul, sunt zona inghinală și inghinalul.
Întregul braț este denumit brachium și brahial, partea din față a cotului ca antecubitis și antecubitală, partea din spate a cotului ca olecranul sau olecranal, antebrațul ca antebrachium și antebrahial, încheietura mâinii ca carp și zona carpiană, mâna ca manus și manual, palma ca palma și palmar, degetul mare ca pollex, iar degetele ca digitus, falange și falangeal. Fesele sunt regiunea gluteală sau gluteus, iar zona pubiană este pubisul.
Anatomiștii împart membrul inferior în coapsă (partea membrului dintre șold și genunchi) și picior (care se referă doar la zona membrului dintre genunchi și gleznă). Coapsa este femurul și regiunea femurală. Genunchiul este patella și regiunea patelară, în timp ce partea din spate a genunchiului este popliteus și zona popliteală. Piciorul (între genunchi și gleznă) este crural și zona crurală, aspectul lateral al piciorului este zona peroneală, iar zona din spatele genunchiului este sura și regiunea surală. Glezna este tarsusul și zona tarsiană, iar călcâiul este calcaneus sau zona calcaneusului. Piciorul este pedus și regiunea pedusală, iar talpa piciorului planta și zona plantară. Ca și în cazul degetelor mâinilor, degetele de la picioare se mai numesc digitus, falange și zona falangiană. Degetul mare este denumit hallux.
Abdomen dreapta|miniatura|400x400px| Regiunile abdominale sunt utilizate de exemplu pentru localizarea durerii. Pentru a promova o comunicare clară, de exemplu despre localizarea durerii abdominale a unui pacient sau o masă suspectă, cavitatea abdominală poate fi împărțită în nouă regiuni sau patru car.
Cadrane Abdomenul poate fi împărțit în patru cadrane, mai frecvent utilizate în medicină, ce subdivide cavitatea cu ajutorul a două linii imaginare: o linie orizontală și una verticală care se intersectează la nivelul buricului (ombilicul). Cadranul superior drept (CSD) include coastele inferioare drepte, partea dreaptă a ficatului și partea dreaptă a colonului transvers. Cadranul superior stâng (CSS) include coastele stângi inferioare, stomacul, splina și zona stângă superioară a colonului transvers. Cadranul inferior drept (CID) include jumătatea dreaptă a intestinului subțire, colonul ascendent, osul pelvin drept și zona superioară dreaptă a vezicii urinare. Cadranul inferior stâng (CIS) conține jumătatea stângă a intestinului subțire și osul pelvin stâng.
Regiuni Abordarea regională mai detaliată subdivie cavitatea în nouă regiuni, prin două linii verticale și două linii orizontale imaginare trasate conform structurilor de reper. Verticalele, sau liniile medioclaviculare, sunt desenate ca și cum ar fi picat din punctul de mijloc al fiecărei clavicule. Linia orizontală superioară este linia subcostală trasată imediat în partea inferioară a ultimelor coaste. Linia orizontală inferioară se numește linia intertuberculară și este deasupra tuberculilor iliaci, care se găsesc la aspectul superior al pelvisului. Pătratul din dreapta sus este regiunea hipocondrică dreaptă și conține baza coastelor din dreapta. Pătratul superior stâng este regiunea hipocondrică stângă și conține baza coastelor din stânga.