Venceslau al II-lea (în cehă Václav, în poloneză Wacław) (n. 27 septembrie 1271, Praga, Regatul Boemiei – d. 21 iunie 1305, Praga, Regatul Boemiei)K. Charvátová, Václav II. Král český a polský, Praga 2007, pg. 18. a fost rege al Boemiei (1297–1305), duce al Cracoviei (1291–1305) și rege al Poloniei (1300–1305) ca Venceslau I. El a fost penultimul domnitor din dinastia Přemyslid.

În copilărie, între 1279 și 1283, Venceslau a trăit în Brandenburg sub supravegherea tutorelui său, Otto al V-lea. Întors la Praga tânărul rege s-a aflat până în 1288 sub influența lui Záviš de Falkenstein. El a reușit să obțină coroana poloneză în 1300. În 1301 a obținut coroana Ungariei pentru fiul său Venceslau al III-lea.

Spre deosebire de tatăl său, Ottokar al II-lea, Venceslau nu a cucerit teritoriile, ci le-a obținut mai ales prin diplomație. De aceea posteritatea l-a considerat până în secolul al XX-lea ca fiind un conducător slab care își datora succesul în primul rând banilor, dar care depindea de consilierii lui.Charvátová, Kateřina: Václav II. Král český a polský, Vyšehrad, 2007, ISBN 978-80-7021-841-9, pg. 9–11. Fiind stăpânul minelor de argint din Boemia, el a avut suficiente resurse pentru a se implica și afirma în politica europeană și pentru a asigura o lungă perioadă de pace în Boemia.

Biografia

Nașterea Venceslau s-a născut în Cetatea din Praga în 1271 ca mult așteptatul moștenitor al tronului regelui Ottokar al II-lea. Tatăl său a fost rege al Boemiei din 1253 și dobândise prin forță în 1251 ducatele Austria, Stiria, Carintia și Craina. Prima sa căsătorie cu Margareta de Babenberg a rămas fără urmași. Dintre copiii născuți de a doua sa soție, Cunigunda de Halitsch, doar două fete mai trăiau în 1271: Cunigunda și Agnes. La naștere, Venceslau era singurul fiu legitim, moștenitor al unui teritoriu care se întindea de la Munții Sudeți până la Marea Adriatică.

Regatul lui Ottokar al II-lea s-a destrămat datorită conflictului cu Rudolf I de Habsburg, căruia el nu-i recunoscuse alegerea ca rege romano-german în 1273 și refuzase să recunoască teritoriile stăpânite de acesta ca feude imperiale. În 1275 Rudolf i-a impus interdicția imperială. În 1276 ostilitatea s-a transformat într-un conflict armat în care Ottokar a fost învins. Cu excepția teritoriilor sale ereditare, el a pierdut toate teritoriile și a trebuit să-i promită lui învingătorului doi dintre copiii săi: Cunigunda urma să devină soția lui Hartmann, fiul lui Rudolf, iar Venceslau urma să se căsătorească cu una dintre fiicele lui Rudolf. Totuși conflictul dintre cei doi conducători a continuat și s-a încheiat în 1278 cu Bătălia de la Marchfeld, în care Ottokar al II-lea a murit. Venceslau, în vârstă de șapte ani, era acum rege al Boemiei.

Prizonieratul miniatura| Castelul Bezděz în care Venceslau al II-lea a petrecut în 1279 primele luni de captivitate Înainte de Bătălia de la Marchfeld, Ottokar al II-lea a desemnat ca tutore al lui Venceslau pe nepotul său, margraful Otto al V-lea de Brandenburg. La solicitarea Cunigundei, regina văduvă, la sfârșitul verii lui 1278 Otto a intrat în Boemia cu o armată de câteva sute de oameni. Regența lui Otto s-a transformat repede în teroare. Trupele din Brandenburg au prădat țara. După puțin timp nobilimea, biserica și regina văduvă s-au revoltat împotriva lui Otto. În octombrie 1278 Cunigunda i-a cerut lui Rudolf de Habsburg medierea, dar comisia de negociere a confirmat calitatea lui Otto de tutore și conducător al Boemiei. Rudolf a păstrat Moravia sub controlul său pentru încă cinci ani. Pentru a-și asigura puterea, Otto de Brandenburg l-a dus pe Venceslau de la reședința Cunigundei la Cetatea din Praga în ianuarie 1279, însă acest lucru nu a fost suficient. În februarie Venceslau și mama sa au fost mutați la Castelul Bezděz. De atunci, tânărul rege a fost ostatic al regentului.

Se pare că regina nu a fost ținută captivă. Ea a părăsit castelul după două sau trei luni în direcția Troppau, unde se aflau domeniile ei de văduvă. Venceslau a rămas prizonierul lui Otto. La sfârșitul verii anului 1279, margraful l-a scos din țară mutându-l în cetatea Spandau din Brandenburg (astăzi un cartier în Berlin), unde Venceslau a rămas până în 1282. Prizonieratul lui Venceslau a păstrat imaginea descrisă de cronica lui Peter von Zittau („Königssaaler Chronik”) potrivit căreia acesta era ținut înfometat, zdrențuit și în mizerie - ceea ce însă nu a putut fi dovedit. Sigur este că Venceslau al II-lea și Otto al V-lea au avut ulterior un contact strâns și se pare că bazele educației lui au fost puse în acea perioadă. Ulterior el vorbea fluent germană și latină, avea cunoștințe de teologie, drept și medicină și compunea versuri, însă nu a învățat să citească și să scrie.

Pe de altă parte, situația țării s-a înrăutățit în timpul regenței lui Otto. Foametea din Boemia în 1281–1282 (una dintre cele mai grave din Evul Mediu), a fost cauzată de conflictele aflate în desfășurare și de două recolte proaste. Țara a fost devastată de mercenari și de tâlhari, fiind în pericol de a se scufunda în haos. Reprezentanții nobilimii, ai clerului și ai stărilor generale au început negocierile cu Otto pentru readucerea regelui în țară. Aceste negocieri indică o schimbare fundamentală în ordinea statului. În absența unei puteri centrale, nobilimea a apărut pentru prima dată ca reprezentant unic al țării și și-a asumat responsabilitatea pentru soarta acesteia. Primele negocieri în primăvara anului 1282 au eșuat datorită sumei enorme cerute de Otto ca răscumpărare. El a adus prizonierul la Praga, dar a cerut 20 000 în loc de cele 15 000 livre de argint cerute inițial. Venceslau a rămas prizonier în Dresda la curtea margrafului de Meissen. Abia când negociatorii au promis margraviatul din nordul Boemiei ca gaj, Otto l-a eliberat. Pe 24 mai 1283 Venceslau s-a întors la Praga.

Záviš de Falkenstein miniatura| Sigiliul lui Záviš de Falkenstein Praga a sărbătorit cu entuziasm întoarcerea regelui în mai 1283, dar tânărul de doisprezece ani nu putea încă să guverneze independent. Grupul de nobili care militase pentru eliberarea sa a primit cele mai importante funcții la curte. Liderul lor, Purkart de Janowitz, a devenit șeful curții și implicit educatorul și reprezentantul regelui. Aceasta a durat doar câteva luni. În 1283, Venceslau a rechemat-o pe mama sa Cunigunda la Praga și împreună cu ea, Záviš de Falkenstein a revenit la curte. Cariera burgravului aparținând influentei familii Wittigon din Boemia trecuse deja prin transformări extraordinare până în acel moment. În 1276 Záviš condusese o rebeliune împotriva lui Ottokar al II-lea, iar în 1280 intrase în serviciul reginei văduve și participase la rezistența împotriva lui Otto de Brandenburg. În 1283 el a venit la Praga ca soț al Cunigundei și tată al fiului ei cel mic, Ian. Căsătoria morganatică a fost un scandal, dar fusese încheiată conform legii și era deci valabilă. Tânărul rege a acceptat mezalianța, iar Cunigunda i-a lăsat lui Záviš sarcina pregătirii lui Venceslau. Practic, Záviš devenise astfel conducătorul țării. El însuși nu preluase această funcție, dar în iarna 1283/1284 a dat rudelor și prietenilor săi toate funcțiile importante de la curte. Grupul de nobili rămas fără putere a opus rezistență armată, însă a trebuit să accepte în mai 1284 un armistițiu de patru ani. Căsătoria oficială a fost încheiată de Záviš și Cunigunda între 1283 și 1285, data exactă a rămas necunoscută.

Chiar dacă puterea lui Záviš în Boemia părea inatacabilă, el nu a fost acceptat la curtea regelui romano-german. Acest lucru a fost evident la ceremonia căsătoriei lui Venceslau cu Iudita de Habsburg, fiica lui Rudolf I. Cei doi fuseseră deja logodiți în 1278/1279, dar căsătoria a avut loc abia în ianuarie 1285 la Eger, când mirii aveau 13 ani, vârsta legală pentru cununie. Cu această ocazie Venceslau a fost înfeudat de către socrul său cu teritoriile ereditare ale familiei sale. Záviš nu a fost prezent la ceremonie. Când Rudolf a părăsit orașul Eger, a luat-o pe fiica sa cu el. Abia în vara anului 1287 Rudolf a cedat presiunii părții boeme, iar tânăra regină s-a mutat la curtea din Praga. Un an mai târziu, Venceslau al II-lea a preluat guvernarea. Unul dintre primele sale acte oficiale a fost în 1288 o conspirație împotriva tatălui său vitreg, care se căsătorise din nou la trei ani după moartea Cunigundei și nu părea că va renunța la putere. Venceslau l-a chemat pe Záviš la castel sub un pretext și l-a închis. În 1290, după doi ani de închisoare, Záviš de Falkenstein a fost decapitat în fața Castelului Hluboká. Se spune că regele, profund religios, a luat greu decizia execuției acestuia. Conform surselor contemporane lui, Venceslau a fondat Mănăstirea cisterciană de la Castelul Zbraslav ca ispășire pentru această decizie. miniatura| Stema familiei regelui Boemiei

Domnia Atât comparația cu carismaticul său tată, Ottokar al II-lea, cât și evenimentele spectaculoase și scandaloase din tinerețea lui Venceslau al II-lea au determinat modul în care el a fost judecat timp de mai multe secole. Venceslau a fost considerat un conducător slab, iar personalitatea sa a fost descrisă ca nevrotică până la morbidă, interesul posterității pentru perioada sa de domnie fiind unul redus.

În perioada în care Venceslau al II-lea a guvernat independent (1290–1305) Europa Centrală a cunoscut o fază de stabilitate din punct de vedere politic și economic. Spre deosebire de predecesorii săi, Venceslau a guvernat bazându-se pe consilieri și pe diplomație, mai degrabă decât pe război și cuceriri. El nu a putut recâștiga teritoriile stăpânite anterior de tatăl său în regiunile alpine. Politica externă a Boemiei a fost orientată spre nord: spre Marca de Meißen, Pleißenland (regiune în vestul Saxoniei și estul Turingiei), dar mai ales spre Polonia. Ca principe elector, Venceslau a fost unul dintre principalii actori în politica Sfântului Imperiu Roman. Regii romano-germani Rudolf I, Adolf de Nassau și Albert I au fost suzeranii săi. Bogăția și puterea coroanei boeme a făcut din aceștia uneori parteneri de negociere și adesea adversari.

Boemia miniatura| Monede din Praga (groschen de Praga) Venceslau al II-lea a preluat o domnie relativ stabilă de la tatăl său vitreg. Pentru a pacifica definitiv țara și a ține sub control nobilimea devenită puternică, regele s-a bazat pe consilierii săi, mai ales pe cei ecleziastici. El a pus politica externă în mâinile diplomaților cu experiență: întâi l-a angajat pe episcopul Arnold de Bamberg (1290–1292), apoi pe Bernhard de Kamenz (1292–1296) și pe Peter de Aspelt (1296–1304).

Din punct de vedere economic, în jurul anului 1290 situația Boemiei se stabilizase din nou după declinul din perioada în care Venceslau fusese prizonier în Brandenburg. Dezvoltarea agriculturii datorată creșterii populației prin migrare internă în secolul al XIII-lea și mai ales noile zăcăminte bogate în argint din Kutná Hora, au creat condiții pentru creșterea economică. Încă înainte de 1300 aici era extras 41% din argintul prelucrat în Europa și 90% din argintul prelucrat în Boemia. Pentru a reglementa munca în mine și implicit cea mai importantă sursă de venit a vistieriei, la cererea lui Venceslau al II-lea a fost elaborată între 1300 și 1305 o lege a mineritului („Ius regale montanorum”), lege care parțial a rămas valabilă până în 1854. În 1300 s-a făcut o reformă monetară pentru creșterea valorii monedei redenumită „groschen de Praga”, care s-a impus și în țările vecine datorită stabilității sale. În timpul lui Venceslau al II-lea și al tatălui său, curtea de la Praga a reprezentat un centru cultural important, mai ales pentru literatura germană.