Linia de demarcație în Transilvania în intervalul 1918-1919 a reprezentat o prelungire geografică în spațiul transilvan a liniei convenționale cu rol de delimitare a zonei de contact dintre trupele Antantei victorioase și cele ale Ungariei învinse – ca stat succesor al Imperiului Austro-Ungar. Această linie a avut un scop strict militar de separare geografică provizorie, urmând ca linia politică definitivă de demarcație (frontiera) să fie fixată prin tratativele de pace ulterioare.

Evoluția liniei de demarcație între trupele ungare și cele române a consemnat 4 aliniamente succesive, deplasate progresiv spre vest. Contextul a fost reprezentat de obiectivele postbelice fundamental antagonice ale politicilor taberelor maghiară și română, anume menținerea integrării teritoriale a Ungariei și, în mod deosebit, păstrarea Transilvaniei – de partea maghiară (cel puțin până la momentul unor decizii teritoriale ferme ale Conferinței de Pace), respectiv preluarea puterii statale în Transilvania și maximalizarea gradului de ocupare militară a teritoriului, pentru a asigura succesul solicitărilor teritoriale – de partea română.

Un prim aliniament delimitat la nord de cursul Someșului Mare, ulterior răsfrânt spre Târgu Mureș – astfel încât să urmeze cursul Mureșului până la vărsarea în Tisa, a fost consemnat la 13 noiembrie 1918, la Belgrad, printr-o Convenție militară de armistițiu. Deoarece România semnase anterior o pace separată cu inamicul, fiind considerată, astfel, un stat necombatant, n-a fost invitată la semnarea respectivei Convenții și nici nu i s-a cerut părerea în ceea ce privește prevederile ei. Românii nu s-au împăcat însă niciodată cu unele prevederi ale acestui act, mai ales cu cele care au avut ca subiect trasarea liniei de demarcație și menținerea administrației transilvănene sub control ungar. Considerate, totuși, mai târziu, aliate, trupele române au trecut Carpații Orientali și, fără incidente majore, au ocupat, până la 15 decembrie , aliniamentul desemnat, în pofida demersurilor politice, diplomatice și militare făcute de guvernul ungar, cu speranța împiedicării instituirii controlului militar românesc în Transilvania.

Mai puternică militar în acel moment și mai agresivă, ca urmare a unor tratative duse cu sprijinul generalului francez Berthelot, România și-a deplasat trupele până la aliniamentul Baia-Mare - Dej - Cluj - Deva, ocupându-l deja pe data de 24 decembrie 1918. Deși în faza inițială structurile de conducere ungare locale au refuzat să retragă soldații mobilizați între timp pentru a face față înaintării române, guvernul Ungariei și-a dat în final, acordul pentru aceasta. Conducerea aparatului administrativ regional maghiar, precum și comandamentul său militar au rămas însă pe loc, într-un act simbolic dorit a semnaliza continuitatea juridică, iar trupele ungare au început să se concentreze în nord-estul depresiunii transilvane.

Forțele armate române au continuat să preseze încet înainte și, ca urmare a eforturilor Guvernului României și ale Consiliului Dirigent, linia de demarcație a fost mutată pe linia Sighetu Marmației-Baia Mare-Zalău-Ciucea-Zam, aliniament pe care trupele s-au oprit în 22 ianuarie 1919, la ordinul aliaților francezi. Iarna care a urmat a fost folosită pentru organizarea și antrenarea temeinică a trupelor române din Transilvania, dar incapacitatea Antantei de a respecta acordurile încheiate, precum și avansul constant pe teren al trupelor române au determinat însă guvernul ungar să ia în considerare posibilitatea de rezistență armată. O nouă armată maghiară s-a constituit pe resturile celei vechi și, drept consecință, de-a lungul liniei de demarcație incidentele armate în care au fost implicate trupele ungare și române s-au multiplicat semnificativ, căpătând aspectul unor lupte cu anvergură locală.

La 26 februarie, într-un context în care România a devenit un factor semnificativ al planurilor comandanților militari francezi de intervenție împotriva Rusiei Sovietice, Conferința de Pace a trasat o nouă linie de demarcație aflată între Satu-Mare și Arad. Comunicarea noii decizii către guvernul maghiar a căpătat însă, în contextul deteriorării rapide a situației militare aliate din Ucraina, un caracter ultimativ, ducând la o criză politică ungară finalizată cu instalarea unui guvern comunist la Budapesta. Decizia s-a dovedit inacceptabilă pentru oficialii maghiari, noul regim considerându-se în stare de război cu România. În Ungaria a fost decretată mobilizarea generală și statul maghiar a căutat să colaboreze militar cu Rusia bolșevică printr-o alianță ofensivă și defensivă. Ultimele tentative de negociere au eșuat, astfel că la 16 aprilie 1919, trupele române au declanșat o ofensivă generală pentru a avansa dincolo de vestul Munților Apuseni.

Cadrul politic, militar și diplomatic În contextul încheierii ostilităților, Linia de demarcație din Transilvania dintre armate după semnarea armistițiului ar fi urmat să aibă un scop strict militar de delimitare a zonei de contact dintre trupele inamice, astfel că nu ar fi putut fi considerată o frontieră politică, din moment ce aceasta ar fi urmat să fie fixată prin tratativele de pace.Contribuția armatei române la preluarea puterii..., Grad, 2010, p. 53 Situația Ungariei

Menținerea integrității teritoriale a Ungariei și, în mod deosebit, păstrarea Transilvaniei au reprezentat obiectivul fundamental firesc al politicii taberei maghiare la sfârșitul Primului Război Mondial, tabără constituită din guvernele și oamenii politici maghiari din Ungaria și Transilvania. Privită cu îngrijorare de către această tabără, victoria Aliaților în Balcani a readus în discuție chestiunea granițelor cu România, ieșind în evidență oportunitatea aducerii în țară a trupelor maghiare de pe front.Problema minorităților etnice din România în documente...; Iancu, 2002, p. 24 PDF

După Revoluția din Ungaria, la putere a venit un guvern condus de Mihály Károlyi, care a încercat să joace cartea de reprezentare a unei țări neutre, ruptă total de trecutul Dublei Monarhii și care a adoptat principiile wilsoniene. Având ca obiective păstrarea integrității teritoriale a Ungariei – cel puțin până când Conferința de Pace de la Paris ar fi adus decizii definitive în materie de teritorii, precum și obținerea unui nou statut diplomatic, guvernul de la Budapesta a luat contact cu comandantul trupelor aliate din Orient și a început, la 7 noiembrie 1918, tratative la Belgrad, în vederea încheierii unui armistițiu separat pentru Ungaria.Problema minorităților etnice din România în documente...; Iancu, 2002, p. 21 PDF

Situația României

Odată cu încheierea păcii cu Puterile Centrale, în 7 mai 1918, valabilitatea tratatului din 1916 al României cu Puterile Aliate a fost pus în discuție, cu toate consecințele de rigoare derivate din încheierea respectivului acord de pace. Cu toate acestea, în acele momente de cumpănă pentru statul român, Puterile Antantei au dat asigurări precum că, în esență, politica lor față de România nu s-a schimbat, ceea ce a făcut, ulterior, obiectul unor schimburi de opinii contradictorii. Chestiunile ridicate mai târziu nu s-au referit atât la statutul de aliat al României, cât, mai ales, au privit conținutul respectivului tratat semnat în 1916.Problema minorităților etnice din România în documente...; Iancu, 2002, p. 20 PDF Astfel, în toamna anului 1918 – mai ales într-un context în care statul american nu a dorit să ia în considerare tratatele secrete încheiate în anii Marii Conflagrații - Aliații au avut o serie de ezitări în ceea ce privește statutul diplomatic al României, care reintrase în război la 10 noiembrie. La 15 ianuarie 1919, Franța, în acord cu ceilalți aliați, a recunoscut statutul de aliat al României, anunțând, însă, că tratatul din 1916 va constitui doar o bază de discuție la Conferința de Pace.Problema minorităților etnice din România în documente...; Iancu, 2002, p. 23 PDF

În luna decembrie 1918 unirea Transilvaniei cu România a fost deja proclamată, dar acest act nu ar fi fost suficient pentru ca această unire să fie garantată politic, militar și diplomatic. De aceea, pentru preluarea puterii statale, organismele politice locale și centrale ale românilor transilvăneni, în strânsă colaborare cu armata română, care traversase Carpații, au conlucrat eficient pentru a apăra și împinge spre vest linia provizorie de demarcație,Contribuția armatei române la preluarea puterii..., Grad, 2010, p. 54 statul român dorind să asigure succesul solicitărilor sale teritoriale inclusiv prin maximalizarea gradului de ocupare militară.Szász, Zoltán; The Socialist Alternative: A Soviet Republic in Institute of History of the Hungarian Academy of Science's History of Transylvania, Vol. III – From 1830 to 1919, XIV - Revolutions and national movements after the collapse of the monarchy (1918-1919); Atlantic Research and Publications, Inc.; 2001-2002; pp. 3-753; accesat la 24 august 2015

Prima linie de demarcație Convenția militară de la Belgrad Din partea UngarieiDin partea AliațilorConteleMihály Károlyi GeneralulFranchet d'Esperey La data de 13 noiembrie între Aliați – reprezentați de generalul Louis Franchet d'Esperey si guvernul ungar al lui Károlyi, a fost semnată la Belgrad o Convenție militară de armistițiu. Military arrangements with Hungary, Convention signed at Belgrade 13 noiembrie 1918, regulating conditions for application in Hungary of armistice with Austria-Hungary of 3 noiembrie 1918; Effective from 13 noiembrie 1918, translation; 1919 For. ReI. (Paris Peace Conference, II) 183; Senate Document 147, 66th Congress, 1st session; accesat la 24 august 2015 Această convenție a reconfirmat și a individualizat pentru Ungaria, după disoluția Dublei Monarhii, „Linia Diaz”, așa cum fusese ea precizată în cadrul armistițiului de la Villa Giusti din data de 3 noiembrie 1918 ca linie de contact dintre trupele Antantei (care câștigase Primul Război Mondial ) și cele ale statului ungar (în calitate de stat succesor al Austro-Ungariei). Linia de demarcație a fost stabilită în Transilvania pe traseul reprezentat de cursul superior al Someșului (Someșul Mare) - Bistrița - Reghin -Târgu Mureș – și cursul Mureșului până la vărsarea în Tisa. Localitățile menționate urmau să fie libere de trupele ungare, iar trupele Aliaților urmau să ocupe regiunea evacuată de maghiari în condițiile fixate de Comandantul Șef al Armatelor Aliate din Orient.Problema minorităților etnice din România în documente...; Iancu, 2002, p. 22 PDF De asemenea, Aliații aveau voie să ocupe, oricând, orice areal sau punct cu caracter strategic care ar fi fost fixate de către comandantul șef al trupelor aliate, iar aceste trupe aveau dreptul să li se permită trecerea sau să rămână în oricare parte în Ungaria.

Fixarea acestei linii de demarcație nu s-a bazat, însă, pe principii etnografice, geografice și strategice ferme și, în plus, Franchet d’Esperey a fost, la momentul respectiv, în necunoștință de cauză privind prevederile teritoriale ale Tratatului de la București din anul 1916. Refuzând să facă o distincție între „vechii” maghiari și „noii” maghiari de după război, d’Esperey a trasat o linie de demarcație aproape centrată pe vechea frontieră, linie care a fost operă a unui militar, nu a unui politician.Grandhomme, Jean-Noël; French support for the transylvanian cause until the Alba Iulia union (august 1916 – december 1918) ; Romanian Review of Political Sciences and International Relations, Tom. XIII, No. 2, 2016; p. 186 Suplimentar, această Convenție a determinat apariția unei situații cu caracter relativ confuz,Nuțu, Constantin; Partidul Național Român din Transilvania și problema unirii în Studii - Revistă de Istorie; Tom. 21/1968, Nr. 6, (pp. 1009-1038); p. 1021 (13); accesat 13 iunie 2016 deoarece a prevăzut ca administrația din teritoriul evacuat să rămână sub controlul guvernului budapestan, aliații urmând să nu se amestece în administrarea internă a statului ungar.