250px|miniatura|dreapta|Cartierul evreiesc dinăuntrul cetății la Ierusalim în anul 1920 250px|miniatura|dreapta|Stradă din Cartierul evreiesc restaurat în orașul vechi Ierusalim, fotografie din 2009 Cartierul evreiesc din Orașul Vechi al Ierusalimului (în ebraică הרובע היהודי „Haròva Hayehudí”, în arabă:حارة اليهود „Harat al Yahud” ) se află în partea de sud-est a Orașului Vechi din Ierusalim și este unul din cele patru cartiere ale acestuia, alături de „Cartierul musulman”, „Cartierul creștin” și „Cartierul armean”. El se numește așa din secolul al XIX-lea. În cartierul evreiesc locuiesc circa 4200 locuitori, marea majoritate evrei evlavioși, și el cuprinde case de locuit, lăcașuri de cult, marea majoritate ale cultului iudaic, situri arheologice, obiective de turism, magazine de suveniruri și de judaica, și restaurante.
Poziția Cartierul se întinde pe o arie de 20 hectare și reprezintă circa o cincime din suprafața Orașului Vechi. El se învecinează cu Muntele Templului la est, cu Zidurile Orașului Vechi la sud, Cartierul armean la vest și bazarul de pe Strada David la nord. Din punct de vedere topografic cartierul este așezat pe partea superioară și pe povârnișurile de răsărit al Muntelui Sion. Principalele lui străzi sunt Rehov Hayehudim (Strada evreilor), Rehov Habad (Strada Habad) și Maale (Urcușul) Rabi Yehuda Halevi 250px|miniatura|dreapta|Parte din Cartierul herodian la Muzeul Wahl de arheologie aflat în Cartierul evreiesc din Ierusalimul Vechi:mozaic și vase de lut din secolul I î.Hr- secI d.Hr
Istoria Reașezarea evreilor în cetate 250px|miniatura|dreapta|Cardo din Aelia Capitolina După reprimarea de către romani a Marii revolte a evreilor și Distrugerea Templului de către romani în cursul anului 70 d.Hr. a început popularea orașului cu coloniști străini. În zonă a rămas o mică comunitate evreiască, care sălășluia pe marginile sudice ale Muntelui Sion. După răscoala lui Simon Bar Kokhba și înăbușirea ei în anul 135, evreii din Ierusalim au fost expulzați din localitate. Pe ruinele Ierusalimului s-a întemeiat orașul greco-roman Aelia Capitolina. În timpul perioadei bizantine a continuat interdicția pentru evrei de a locui în oraș. Evreii au putut din nou să se stabilească la Ierusalim abia sub stăpânirea arabă musulmană care a început aici în anul 640 și s-au concentrat în jurul Muntelui Sion. De fapt, vreme de sute de ani, Cartierul evreiesc s-a aflat pe Muntele Sion și pe povârnișurile lui estice, în apropierea așa numitului Mormânt al lui David și a Zidului de miazăzi.
În anul 1033 un cutremur de pământ a distrus zidurile sudice ale Ierusalimului.Ca urmare a acestui dezastru traseul zidurilor s-a restrâns, sudul orașului a fost abandonat, iar evreii au fost nevoiți să-și mute locuințele în nordul cetății. Această constatare se bazează pe mărturia cruciaților care au povestit cum în anul 1099 în cursul primei cruciade au străpuns zidurile orașului dinspre nord și au trecut prin „Cartierul evreilor”. În timpul primei jumătăți a stăpânirii lor, cruciații au interzis evreilor să locuiască la Ierusalim. În 1170, la sfârșitul epocii cruciate, călătorul Beniamin din Tudela a găsit la Ierusalim o mică comunitate de 200 evrei, concentrată în jurul Turnului lui David, aceasta fiind singura mărturie a prezenței evreilor în oraș în acea perioadă. Cucerirea Ierusalimului de către musulmanii conduși de Saladin(Salah ad-DIn) în 1187 și căderea Regatului cruciat al Ierusalimului a permis accesul liber al evreilor în cetate. Comunitatea lor a revenit atunci pe Muntele Sion.
Consolidarea reașezării evreilor în Ierusalimul vechi. Transferarea lor de pe Muntele Sion La jumătatea secolului al XV-lea a izbucnit o dispută între evrei și călugării franciscani în jurul posesiunii Mormântului lui David pe Muntele Sion. Stăpânitorii mameluci ai orașului au pus capăt litigiului, izgonind amândouă părțile implicate din zonă și transformând locul în moschee. Creștinii au trebuit să se stabilească în Cartierul creștin, iar evreii s-au așezat într-o zonă relativ nelocuită, între Cartierul armean și Muntele Templului în sud-estul cetății. Acesta a fost începutul Cartierului evreiesc pe locul său de astăzi. Mărturiile din secolul al XV-lea despre Cartierul evreiesc sunt puține, dar se pare că așezarea evreilor se concentra în jurul zonei Sinagogii Ramban.Aceasta este considerată cea mai veche dintre sinagogile din cartier, dar nu are vreo legătură directă cu Ramban însuși. Acesta a vizitat Ierusalimul în secolul al XIII-lea și a contribuit la întărirea așezării evreilor în oraș, încă în vremea când ei trăiau pe Muntele Sion. Se crede ca obștea sinagogii pe care Ramban a renovat-o pe Muntele Sion, este cea care s-a mutat în noul cartier, și odată cu ea s-a transferat și numele sinagogii. Această comunitate împreună cu ceilalți locuitori ai cartierului au suferit de pe urma hărțuielilor din partea vecinilor musulmani din Cartierul Moghrabilor. Atât evreii cât și creștinii erau în acea epocă obiectul aplicării legilor discriminatoare atribuite califului Omar, și nu aveau dreptul să-și renoveze sinagogile sau să construiască altele în preajma celor degradate.
Valuri de imigrare și dificultăți economice În secolul al XVI-lea, la începuturile dominației otomane populația cartierului evreiesc a crescut simțitor, în urma sosirii de evrei sefarzi, ca urmare a izgonirii lor din Spania și Portugalia în anii 1492 și respectiv, 1498. Aceștia au întemeiat sinagoga Yohanan Ben Zakay, care se află in zilele noastre în precinctul Sinagogilor sefarde. Sefarzii erau un factor comunitar nou, care se deosebeau de evreii locali, care erau în majoritate „mustarabim” și adoptaseră în cursul secolelor limba arabă. Diversitatea colectivității evreiești s-a accentuat odată cu sosirea in anul 1700 a unor evrei așkenazi sub conducerea rabinului Yehuda Hehassid. Imigrația (aliya) așkenazilor, care număra câteva sute de persoane, a fondat așa numitul „cartier al așkenazilor” și a ridicat Sinagoga Yehuda Hehassid cunoscuta ulterior ca Hurvá. La puțină vreme după sosirea la Ierusalim, rabinul Yehuda Hehassid a murit în urma unei boli, ceea ce a dus la destrămarea rapidă a comunității așkenaze, care s-a înglodat în datorii față de musulmanii care le-au zidit casele și sinagoga. În anul 1721 creditorii arabi au dărâmat sinagoga, prefăcând-o în ruină - în ebraică Hurvá. De atunci resturile sinagogii s-au numit „Hurvat Rabi Yehuda Hehassid” sau Sinagoga Hurvá. Consecințele conflictului au fost critice, deoarece în urma neplatei datoriei, musulmanii au interzis evreilor așkenazi să mai locuiască în cetate. În cartierul evreiesc au rămas, drept urmare, numai celelalte obști evreiești, casele de rugăciune ale așkenazilor au fost închise și doar o mică minoritate dintre ei, îmbrăcându-se ca sefarzii, au izbutit să rămână în oraș.
Locuitorii cartierului evreiesc au fost vreme de câteva secole foarte săraci. Majoritatea se întrețineau din banii donațiilor numite „Haluká” trimise de evreii din Diaspora, care vedeau în ele o împlinire a poruncii religioase de așezare a Țării Sfinte. Comunitatea sefardă era mai bine situată. Ea se întreținea din munca proprie, precum și din donații de la comunitățile sefarde din lume. Majoritatea caselor din cartierul evreiesc aparțineau unor proprietari arabi, musulmani sau creștini, iar chiriașii evrei se străduiau să facă față cheltuielilor asociind mai multe familii în aceeași casă. Imigranții sau pelerinii (Olim) evrei care au sosit și ei în cartier erau în mare parte bătrâni săraci (și mai ales femei bătrâne) care își doriseră să moară la Ierusalim și să fie înmormântați apoi în Cimitirul de pe Muntele Măslinilor. Aceștia au devenit o povară pentru comunitatea locală, care cu greu se măsura cu dificultățile financiare.În aceste împrejurări cartierul era supraaglomerat, murdar și neglijat, iar casele lui de rugăciuni erau dărăpănate.
Prima jumătate a secolului al XIX-lea La începutul secolului al XIX-lea populația evreiască în cartier număra circa 2.000 de suflete, adică un sfert din populația orașului. Străini care au vizitat orașul în acea vreme au descris conditiile precare și mizerabile din cartier, murdăria din ulițele sale. Abatorul orașului, care se afla în cartierul evreiesc, era el însuși un factor însemnat de poluare. Bazarul evreilor era mizer, în comparație cu cele ale musulmanilor și creștinilor. În 1837 un cutremur de pământ a distrus cartierul evreiesc din Safed (Tzfat),ceea ce i-a silit pe cei mai mulți din evreii din acel oraș să se mute la Ierusalim și să îngroașe numărul locuitorilor din cartierul evreiesc de aici.Aceasta s-a petrecut în timpul revoltei stăpânitorilor Egiptului, Muhammad Ali și fiul său, Ibrahim pașa, contra dominației otomane. Răsculații egipteni au cucerit Palestina și au încercat s-o anexeze la Egipt. Restabilirea puterii otomane în regiune în anul 1840 a dus la o primă cotitură politică importantă în situația evreilor, după ce amestecul Franței și al Marii Britanii în reprimarea revoltei egiptene a obligat regimul turc să-și amelioreze atitudinea față de supușii de pe cuprinsul imperiului. Sultanul a fost nevoit să instituie reforme constituționale, incluzând așa numitele capitulații, acorduri cu puteri europene asupra drepturilor cetățenilor acestora pe teritoriul Imperiului Otoman. Capitulațiile au contribuit la întărirea statutului evreilor supuși ai Imperiului Rus, ai Imperiului Austriac si ai Marii Britanii și au avut un efect benefic asupra întregii colectivități evreiești - "Ishuv" - din Palestina.
Mijlocul și a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Creșterea demografică 250px|miniatura|dreapta|Un stâlp în fața caselor Batey Mahasse din Cartierul Evreiesc din Ierusalimul Vechi 250px|miniatura|dreapta|Funeraliile unui rabin în Cartierul evreiesc din Ierusalimul Vechi, 1903
În urma ameliorării atitudinii și legislației adoptate față de supușii evrei aflați sub protecția puterilor europene, au putut și evreii așkenazi să revină la Ierusalim și să-și reglementeze datoriile față de creditorii musulmani din oraș. Au ajutat la aceasta un număr de filantropi, între care mai ales baronul Edmond James de Rothschild, care a plătit tot restul datoriei ce rămăsese neachitată. În acest fel la mijlocul secolului așkenazii au reușit să reclădească Sinagoga Hurvá, al carei nume oficial a devenit „Beit Yaakov,” după numele tatălui baronului Rothschild. După încă un număr de ani evrei așkenazi hasidimi, au înființat marea sinagogă „Tiferet Israel”, iar comunitatea așkenază a devenit treptat mare și dominantă, ca și în rândul evreilor din restul Palestinei. După veacuri de represiune etnică și religioasă, s-au înălțat astfel în cartierul evreiesc al cetății Ierusalimului două mari sinagogi, ale căror cupole puteau fi remarcate de la distanță.
Creșterea demografică a cartierului dus la o mare aglomerare și i-a silit pe evrei să se stabilească și în alte cartiere, mai ales în cartierul musulman, unde au luat ființă sinagogi și ieșive și unde s-a aflat de acum și sediul gazetei evreiești „Havatzelet”. Donațiile „Haluká” erau acum împărțite la un număr mai mare de persoane, au crescut chiriile și din când în când cartierul a fost lovit de epidemii. Acești factori au contribuit la starea economică precară a populației din cartier. Instituția religioasă „Kolel Holand veDoitshland” (HoD) a sărit în ajutorul locuitorilor săraci și în anul 1857 a clădit în sudul cartierului așa numitele Batey Mahassè, „case de adăpost”. Acestea erau ultimul spațiu locativ construit în cartier, după construirea lui, nemairămănând nici un teren fără case. În acea vreme cartierul a fost populat de peste 10.000 evrei, jumătate sefarzi și jumătate așkenazi. După estimări, la sfârșitul secolului al XIX-lea locuiau în Orașul Vechi circa 20.000 evrei.
Abatorul orașului