Lalea (Tulipa) este un gen care cuprinde aproximativ 100 de specii de plante cu flori din familia Liliaceae. Sunt originare din sudul Europei, nordul Africii și Asia, din Anatolia și Iran (unde floarea este reprezentată pe drapelul național) până în China și Japonia. Zonele cele mai diversificate în ceea ce privește speciile de lalele sunt Munții Pamir, Munții Hindu Kush și stepele din Kazakhstan. Există peste 150 de specii de lalea și peste 3000 de varietăți sub diferite culori si forme. Este o plantă Hermafrodită.
Răspândirea
Gama naturală a genului Lalele constă dintr-un nucleu vast din Asia Centrală, cuprinzând Peninsula Balcanică în vest, Siberia de Vest în nord, Iran și Peninsula Sinai în sud, Xinjiang și regiunile vestice ale Mongoliei în est și focare izolate în vestul Mediteranei (coasta de sud a Spaniei, coasta de nord a Marocului, Libia, Tunisia și insula Sicilia) și în Orientul Îndepărtat (regiunea Irkutsk, regiunea Chita, Manciuria). Mai la nord de toate speciile din limitele fostei URSS, vin lalea Bieberstein și laleaua căzută - specii controversate, care sunt considerate forme ale lalelei de pădure în cea mai recentă taxonomie. Cele mai apropiate rude ale lalelelor, plante din genul Amana, care până în 1935 au fost incluse în genul Tulip, au locuit în Peninsula Coreeană, Insulele Japoneze și estul Chinei. O altă rudă a lalelei, genul Kandyk, este comună în Eurasia și America de Nord. Cea mai mare diversitate de specii se observă în teritoriile de la Cappadocia în vest până la Bactria în est, în special în nordul Iranului, Pamir-Alai și Tien Shan. Plantele urcă în munți până la aproximativ 3000 m deasupra nivelului mării. Aici, la poalele Pamir-Alay și Tien Shan, există două centre primare de formare a speciilor. În epoca modernă, conform lui Z.P.Bochantseva, formarea lalelelor continuă în trei regiuni: Pamir-Alai, vestul Tien Shan și în deșerturile Asiei Centrale.
Lalelele au fost aduse în Europa din Turcia, odată introduse de om și răspândite pe scară largă dincolo de aria lor naturală. Diverse forme de lalele din nordul Italiei, Franței și Elveției, recunoscute anterior ca specii separate ale grupului Neotulipae, sunt descendenți ai lalelelor de grădină a lui Gesner. Laleaua de pădure introdusă se găsește aproape peste tot în Europa de Vest, inclusiv în Scoția, statele baltice și regiunile sudice ale țărilor scandinave. Harta populațiilor sale din nordul Germaniei coincide cu harta moșiilor pierdute și grădinilor bisericii.
Specia tip a genului, lalea Gesner, nu a fost găsită în natură. Toate formele sale sălbatice din Europa, Asia și America de Nord sunt descendenți sălbatici ai plantelor cultivate; specia în sensul modern a absorbit multe forme care în trecut erau considerate specii independente cu creștere sălbatică. Presupunerea că forma sa naturală ar putea fi laleaua Schrenk care crește în regiunea Mării Negre este respinsă de botaniștii moderni. În opinia lor, laleaua lui Gesner este „un nume colectiv dat unui număr mare de forme horticole și sălbatice de origine necunoscută”, „o specie extrem de complexă care a dat naștere majorității soiurilor de grădină” și „un hibrid complex cunoscut doar în cultură și în forme sălbatice - în Franța, Italia, Norvegia, Rusia, Elveția și Turcia”. S-a dezvoltat în Evul Mediu, pe parcursul mai multor secole de hibridizare intenționată în Iran și Turcia; la momentul introducerii sale în Europa (mijlocul secolului al XVI-lea), era deja o specie cu drepturi depline, izolată de strămoșii săi.
Descriere Bulbul Bulbul de lalele este „un organ complex de reînnoire vegetativă și reproducere și un organ de stocare al unei plante”, format dintr-un fund - o tulpină modificată, în formă de disc și de la una la șase solzi de depozitare - frunze specializate. Adâncimea bulbilor în natură ajunge la 50 cm. În exterior, becul este acoperit cu o solză tegumentară de protecție; în plus, rămășițele moarte ale bulbului mamă și lăstarii de anul trecut protejează bulbul de deteriorare. La laleaua Borshchov, laleaua Greig și alte specii, astfel de resturi se acumulează ani de zile sub forma unui tub rigid care continuă până la suprafața solului (foto). Trăsăturile morfologice exterioare ale bulbilor - forma, mărimea, culoarea și textura, solzii de acoperire, prezența setae sau fire de păr pe aceasta - sunt importante în taxonomia speciilor, dar nu decisive. De exemplu, bulbii tipici ai lalelei Kaufmann și ai lalelei Greig sunt identici în exterior, doar dimensiunile lor maxime diferă: masa bulbului lalelei Greig în creștere sălbatică ajunge la 27 g, cea a lalelei Kaufman 11 g.
Durata de viață a becului în natură este de obicei de 22 de luni, în forme de grădină 24 de luni. În primul an de viață, există sub formă de rinichi în interiorul bulbului mamei. Un an mai târziu, vara, bulbul mamă se usucă și moare, iar mugurii așezați în el se dezvoltă în bulbi cu drepturi depline. Bulbul tânăr principal (central) se numește înlocuitor, bulbii care se dezvoltă din alți muguri în axilele solzilor de depozitare se numesc fiice, iar bulbii mici care se dezvoltă în axilele solzilor de acoperire se numesc copii. La multe specii, dezvoltarea lor este suprimată: planta își oferă toate resursele unui singur bec de înlocuire. La soiurile cultivate selectate după criteriul ratei de reproducere vegetativă, bulbii fiice se dezvoltă aproape la egalitate cu bulbul de înlocuire, iar coeficientul de reproducere depășește 3. Vara și toamna, germenul viitorului lăstar și florii verzi se dezvoltă în interior. bulbul tânăr și mugurii bulbilor viitori sunt depuși. După iernare, bulbul înflorește, depune bulbii unei noi generații și moare.
Conținute în toate țesuturile lalelei, dar mai ales în solzii tegumentari ai bulbului, glicozidele specifice tuliposide și derivații lor tulipaline sunt fungicide naturale care previn infectarea cu Fusarium și majoritatea formelor de putregai cenușiu. Bulbii tineri sunt cei mai sensibili la fusarium vara, când conținutul de tuliposid A din solzii tegumentari imaturi nu a atins încă norma. Tulipalina A este un alergen puternic; contactul uman cu bulbii de lalele de grădină, mai ales în condiții industriale, poate provoca dermatită alergică, consumul de bulbi poate duce la otrăvire. Cu toate acestea, în anii foametei, europenii foloseau ceapa proaspătă ca înlocuitor pentru ceapă, iar cele uscate sub formă de pudră erau adăugate în făină. Din secolul al XVI-lea, mugurii nesuflați de lalele de grădină au fost folosiți și la gătit. În Orient se mănâncă bulbii lalelei comestibile (Amana edulis, până în 1935 Tulipa edulis).
Stolon Stolonul de lalea este o tulpină subterană modificată, un organ de reproducere anuală și de propagare vegetativă a bulbilor. Stolonul îngroapă mugurul bulbului în pământ, îl hrănește în timpul creșterii și îl protejează de presiunea solului; această din urmă funcție este îndeplinită de celulele papilare tuberculate care căptușesc suprafața exterioară a stolonului. În primul și următorii ani de viață, înainte de prima înflorire, stolonii depresiunii formează lalele de tot felul. Odată cu atingerea pubertății, majoritatea tipurilor de lalele încetează să depună stoloni; semnificativ mai puține specii, printre care laleaua superioară, lalea Kaufman și câteva soiuri de grădină care formează stoloni chiar și la vârsta adultă.
Din punct de vedere morfologic, stolonul de lalele diferă de stolonii reali ai altor plante, dar termenii „lăstar subteran” și „rizom rizomorf” propuși de A.I. Vvedensky și D.E. Yanishevsky nu au prins rădăcini în literatură; în schimb, acest organ este numit „stolon profund” (I. G. Serebryakov) sau pur și simplu stolon. Este format prin fuziunea țesuturilor frunzelor și tulpinii și este, în esență, un nod de tulpină goală. În interiorul acestuia se află de la două până la șapte fascicule conductoare și o cavitate umplută cu aer care comunică cu atmosfera. În lalea de grădină a lui Gesner stolonii arată ca un tub gros, în laleaua superioară sunt subțiri, filiforme, la plantele tinere ale lalelei Foster stolonii ajung la jumătate de metru lungime.
Rădăcini În primele săptămâni de viață, răsadul de lalele are o singură rădăcină principală; după prima vegetație de primăvară, această rădăcină moare și nu se reînnoiește niciodată. În anii următori, laleaua formează un sistem radicular înlocuit anual de rădăcini subțiri, neramificate și fără păr; numărul lor în bulbi maturi ajunge la 245. De obicei rădăcinile cresc vara și toamna; la forțare, cresc atât de repede și de puternic încât pot împinge bulbul la suprafața substratului. În condiții naturale, rădăcinile, de exemplu, laleaua Kaufman sunt depuse la sfârșitul lunii iunie, sunt complet formate până în octombrie și mor până la jumătatea lunii mai a anului următor. În timpul schimbării generațiilor (mai-iunie), planta nu are rădăcini.
Lalelele nu sunt capabile să regenereze rădăcinile pierdute: rădăcinile deteriorate, care și-au pierdut punctele de creștere apicale, încetează să se dezvolte pentru totdeauna, iar bulbul nu poate pune rădăcini noi, deoarece întregul meristem al fundului său este cheltuit pentru creșterea de toamnă. Drept urmare, transplantarea, altoirea și orice alte manipulări cu bulbi sunt posibile numai în perioada scurtă de repaus de vară, înainte de așezarea rădăcinilor. Plantele cu rădăcini deteriorate supraviețuiesc de obicei cu resursele acumulate în bulb, dar rămân în urmă în dezvoltare cu câțiva ani.
Lăstar rodnic Din al doilea an de viață, tinerele lalele de toate felurile formează o singură frunză adevărată. Un lăstar de suprafață fructifer cu drepturi depline, cu frunze, un peduncul și o floare se formează numai la plantele mature. Rudimentul tulpinii din interiorul bulbului mugurelui este așezat chiar înainte ca acesta să se despartă de bulbul mamă: de exemplu, la lalea Kaufman, durata de viață a tulpinii este de aproximativ 450 de zile, din care formarea organelor durează aproximativ 200 de zile (martie- septembrie), 180 de zile de repaus de iarnă (septembrie-februarie), și doar 75 de zile - vegetație de primăvară (martie-mai); la soiurile lalelei Gesner, depunerea lăstarului anului următor coincide cu începutul desfășurării frunzelor din anul curent și durează cel puțin până în septembrie.
De obicei, două până la cinci frunze se așează pe tulpină; laleaua Regel are o singură frunză pe tulpină, laleaua Schmidt are până la douăsprezece frunze. Bulbii de aer se dezvoltă rar la axilele frunzelor. Un număr de specii se caracterizează prin pubescența tulpinii și a frunzelor, colorarea tulpinii cu antociani; lalea Greig și hibrizii săi au un model caracteristic de linii și dungi roșu închis de antociani pe frunze. Pe frunzele lalelei superioare, laleaua cu chilă, laleaua Chimgan se remarcă nervuri centrale, pe frunzele lalelei Kaufman există o întreagă rețea de vene; la toate celelalte specii, nervurile de pe frunze nu sunt vizibile. O trăsătură unică a lalelei Regel este o serie de excrescențe asemănătoare crestelor de pe suprafața frunzei, care creează o structură similară țesăturii ondulate. Dunări de culoare gri pal sau verde deschis pe frunze sunt un simptom al unei leziuni pestrițe. Frunzele sunt absolut necesare pentru reproducerea bulbilor; pierderea completă a frunzelor, de exemplu, din cauza mâncării și călcării animalelor, duce la moartea plantei și a populațiilor întregi.