miniatura|250x250px|, cea mai veche școală austriacă Republica Austria are un sistem școlar public și gratuit, iar nouă ani de educație sunt obligatorii. Școlile oferă o serie de filiere vocațional-tehnice și de pregătire universitară care implică între unul și patru ani suplimentari de educație peste nivelul minim obligatoriu. Temeiul juridic pentru învățământul primar și secundar din Austria este Legea școlară din 1962. Ministerul Federal al Educației este responsabil cu finanțarea și supravegherea învățământului primar, secundar și, din 2000, și terțiar. Învățământul primar și secundar este administrat la nivel de stat de către autoritățile din statele respective.
Legislația federală a jucat un rol proeminent în sistemul educațional, iar legile care se referă la educație au de fapt un statut constituțional de facto deoarece, la fel ca legea constituțională austriacă, acestea pot fi adoptate sau modificate numai cu o majoritate de două treimi în parlament.
Educație generală În Austria, este obligatoriu ca elevii să urmeze nouă ani de școală. După patru ani de școală primară (Volksschule) și patru ani de școală pentru învățământul secundar inferior (Mittelschule) sau gimnaziu (Gymnasium), elevii care doresc să urmeze o ucenicie și nu doresc să obțină o diplomă trebuie să meargă timp de un an la un institut politehnic (Polytechnische Schule). După ce au găsit un post de ucenic, trebuie să urmeze cursurile unei școli profesionale (Berufsschule) timp de trei ani: acest lucru se poate face fie în sistem „block release” (5 zile pe săptămână timp de aproximativ patru luni), fie în sistem „day release” (o dată pe săptămână, în aceeași perioadă de timp ca la o școală normală). În zilele în care sunteți la școală nu trebuie să mergeți la serviciu. La sfârșitul acestor trei ani, trebuie să susțină un examen, examenul final de ucenicie (Lehrabschlussprüfung).
Elevii care doresc să obțină o diplomă trebuie să parcurgă patru până la cinci ani la o instituție de învățământ superior (Höhere Schule) sau la o școală profesională cu calificare de admitere în învățământul superior (Berufsbildende Höhere Schule). Majoritatea acestor școli necesită un examen de admitere sau cer note mari pe ultimul certificat de studii. Examenul final pentru oricare dintre aceste instituții de învățământ superior este matriculation (Matura). După aceasta, sunteți liber să mergeți la universitate, deși unele materii pot necesita examene suplimentare (de exemplu, medicina).
Școli private Școlile private care oferă învățământ primar și secundar și o anumită formare a cadrelor didactice sunt conduse în principal, dar în niciun caz exclusiv, de Biserica Romano-Catolică și reprezintă aproximativ 10% din cele 6.800 de școli și 120.000 de profesori. Școlile romano-catolice au reputația de a fi mai disciplinate și mai riguroase decât instituțiile publice, iar unele sunt considerate instituții de elită. Deoarece nu există o tradiție a învățământului universitar privat în Austria, statul deține un monopol virtual asupra învățământului superior. Acest lucru s-a schimbat încet în ultimii ani, pe măsură ce universitățile private au devenit mai frecvente.
Istoric Înainte de 1774 educația în Austria era o sarcină a Bisericii Catolice. Sub domnia monarhilor habsburgi Maria Terezia și Iosif al II-lea, preoții și-au asumat rolul de educatori și, în cele din urmă, au fost considerați funcționari publici în temeiul legii. Sarcinile preoților de parohie includeau promovarea concepțiilor religioase moderne de toleranță, moralitate și etică, agricultură, igienă, îmbunătățiri medicale, virtuți civice și supunere față de stat. De exemplu, în 1804, preoții erau obligați să predice despre efectele benefice ale vaccinărilor. În încercarea de a controla învățăturile preoților de parohie, în 4 februarie 1783, statul a interzis să se vorbească împotriva legilor, regulamentelor și controverselor doctrinare inutile ale statului. În plus, predicile trebuiau să îmbunătățească inimile cetățenilor prin însămânțarea și promovarea virtuții. În ciuda faptului că învățăturile preoților aveau reglementări impuse de stat, acest nou rol a fost important pentru a se ajunge la un pluralism cultural.
Învățământul primar obligatoriu a fost introdus de împărăteasa Maria Terezia a Austriei (1740-1780), care a impus în 1774 ca toți copiii de ambele sexe cu vârste cuprinse între șase și doisprezece ani să meargă la școală. Deși această politică de frecventare a școlii nu a fost aplicată cu strictețe, ea a stabilit precedentul la nivel de stat conform căruia toți copiii trebuiau să meargă la școală. Pentru a realiza acest lucru, reglementările Mariei Tereza impuneau existența școlilor în toate zonele — chiar și în cele rurale, care trebuiau să aibă o școală primară cu una sau două clase (cunoscută sub numele de ). În plus, manualele au fost unificate, iar formarea profesorilor a fost reglementată. Deși aceste reforme au transferat într-o oarecare măsură autoritatea educațională de la biserică la stat, educația religioasă și morală era încă o parte importantă a programei; în această perioadă, în școli se predau, de asemenea, cititul, scrisul și aritmetica.
Chiar dacă școlarizarea a devenit obligatorie atât pentru fete, cât și pentru băieți pentru o perioadă de șase ani, fetelor nu li s-a permis să urmeze școli profesionale sau secundare. Datorită acestei evoluții, rata de alfabetizare din Austria a devenit una dintre cele mai ridicate din Imperiul Habsburgic la începutul secolului al XIX-lea. Prima școală secundară pentru fete a fost deschisă în 1868, în timp ce primul gimnaziu pentru fete a fost înființat în 1892. Din 1872 fetelor li s-a permis, de asemenea, să absolve liceul, dar au rămas excluse din universități. Femeile au fost admise la Facultatea de Filozofie în 1897. În 1900, au fost admise și la Facultatea de Medicină. În 1919, femeile au fost admise la Facultatea de Drept, în 1923 la Facultatea de Teologie Protestantă și în 1946 la Facultatea de Teologie Catolică. În 1910, fetele au fost admise la gimnaziile pentru băieți, dar nu li s-a permis nici să participe activ la cursuri, nici să ia parte la examene.
Istoria sistemului de învățământ austriac de după cel de-Al Doilea Război Mondial poate fi caracterizată ca o încercare de a transforma învățământul superior dintr-un drept tradițional al claselor sociale superioare într-un acces mai egal pentru toate clasele sociale. Înainte de Legea școlară din 1962, Austria avea un sistem de învățământ cu „două căi”. După patru ani de învățământ primar obligatoriu, de la vârsta de șase la zece ani, în școala primară sau (pl., Volksschulen), copiii și părinții acestora trebuiau să aleagă între nivelul secundar obligatoriu pentru copiii cu vârste cuprinse între unsprezece și paisprezece ani, numit școală gimnazială sau (pl., Hauptschulen), sau primii patru ani din cei opt ani de pregătire universitară la școlile superioare de învățământ general (Allgemeinbildende Höhere Schulen sau AHS). Un AHS, cunoscut și sub numele de gimnaziu, este o instituție care oferă diferite domenii de specializare și care acordă diploma (Reifeprüfung sau ) necesară pentru a intra la universitate. (Altele decât Berufsbildende Höhere Schulen, care permite, de asemenea, accesul la universitate, acestea nu oferă absolvenților nicio competență specifică imediat utilă pe piața muncii, ci se concentrează pe educația generală în domeniul umanist, științific și lingvistic).
Înainte de reforma din 1962, marea majoritate a copiilor, mai mult de 90%, frecventau obligatoriu Hauptschule, unde erau împărțiți, în funcție de performanțele lor din școala primară, în două grupuri: un „grup A”, care era direcționat către școli de formare profesională și tehnică de doi până la patru ani după absolvirea Hauptschule; și un „grup B”, care trebuia să finalizeze încă un an de învățământ obligatoriu înainte de a intra în programe de ucenicie sau în forța de muncă. Restul absolvenților de școală primară — mai puțin de 10% — s-au înscris la AHS la vârsta de unsprezece ani. Copiii care frecventau aceste școli universitare trebuiau, de asemenea, să aleagă un anumit program de studii.
Rigiditatea sistemului dualist impunea ca cea mai importantă decizie educațională din viața unui copil — cu toate implicațiile sale pentru viitor — să fie luată la vârsta de zece ani. Decizia depindea în mare măsură de mediul, veniturile și statutul social al părinților. Copiii proveniți din mediul agricol sau ai căror părinți proveneau din clasa muncitoare urbană frecventau, în general, Volkschule și Hauptschule și apoi intrau în câmpul muncii. Copiii proveniți din clase medii inferioare urmau frecvent o formare vocațional-tehnică după Hauptschule, în timp ce copiii din clasele medii superioare și superioare, în special băieții, frecventau AHS, care le permitea accesul la învățământul universitar.
Procesul de selecție timpurie a însemnat că copiii celui mai mare segment al populației, fermierii și muncitorii, au fost extrem de slab reprezentați în școlile superioare și universități, în timp ce copiii unui segment relativ mic al populației, cei care au urmat școlile superioare sau universitățile, au fost suprareprezentați. În consecință, sistemul de învățământ tinde să reproducă sau să consolideze structurile sociale tradiționale, în loc să fie un vector de oportunități sau de mobilitate socială.
Legea din 1962 și modificările ulterioare impun ca toate școlile finanțate de stat să fie deschise copiilor indiferent de naștere, sex, rasă, statut, clasă, limbă sau religie. Legea încearcă, de asemenea, să introducă mai multă flexibilitate în sistemul tradițional cu două filiere și să ofere elevilor un grad mai mare de libertate în cadrul acestuia. Astfel, deciziile privind educația (și, prin urmare, cariera) pot fi luate la o vârstă mai înaintată. Deși sistemul școlar primar și secundar continuă să se bazeze în mod fundamental pe ideea de două filiere, după o serie de reforme în anii 1970 și 1980, elevii cu vârste cuprinse între zece și paisprezece ani nu mai sunt repartizați în grupele A și B în Hauptschule. Absolvenții acestui tip de școală au, de asemenea, posibilitatea de a trece în anumite ramuri ale filierei AHS la vârsta de paisprezece ani sau de a frecventa o serie de „școli profesionale și tehnice superioare” (Berufsbildende Höhere Schulen și ), care au programe de cinci ani de specializare în diferite ramuri ale tehnologiei (HTL = Höhere Technische Lehranstalt) și ale afacerilor și comerțului (HAK = Handelsakademie). În afară de Berufsbildende Mittlere Schulen, școli mai puțin prestigioase, cu o durată de trei ani, aceste școli permit absolvenților să meargă la universitate.
Schimbările în modelele de înscriere reflectă aceste schimbări în sistemul școlar. La mijlocul anilor 1960, mai puțin de 10% dintre toți elevii terminau cursurile de pregătire universitară AHS, iar peste 66% dintre aceștia erau bărbați. La începutul anilor 1990, mai mult de 30 % dintre toți elevii terminau cursurile AHS și puțin peste 50 % dintre aceștia erau femei. În plus, a fost dezvoltată o a doua cale educațională care permitea înscrierea la universitate a unor studenți care nu dețineau o diplomă de absolvire a cursurilor AHS universitare.
Ca regulă generală, calitatea învățământului Hauptschule este ridicată, în special în zonele rurale și în comunitățile mici, unde școlile și-au păstrat importanța socială tradițională și unde frecventarea unui AHS implică naveta pe distanțe considerabile sau, pentru locuitorii din zonele mai îndepărtate, internatul. În centrele urbane cu o gamă completă de oportunități educaționale, Hauptschule a devenit mai puțin populară, iar părinții care nu și-ar fi înscris neapărat copiii într-un AHS în urmă cu câțiva ani au început să o facă. Creșterea numărului de înscrieri a supraîncărcat AHS și a creat un deficit de elevi la Hauptschulen și la școlile vocațional-tehnice.