Republica Rusă este numele statului ce a administrat teritoriul Imperiului Rus de-a lungul anului 1917. Republica a fost proclamată oficial prin hotărârea Guvernului Provizoriu de la ,Decretul Guvernului Provizoriu Rus „privind proclamarea Republicii Ruse” din 1/14 septembrie 1917 care aborda problema sistemului politic al țării, motiv pentru care fusese aleasă Adunarea Constituantă. Cu toate acestea, întreaga perioadă începând cu abdicarea țarului Nicolae este considerată a fi perioada Republicii Ruse.
Adunarea Constituantă pan-rusă a confirmat numele de „Republica Rusă” din legea pământului, după care proclama Rusia republică federală democraticăs:Hotărâre cu privire la aparatul de stat din Rusia (1918) (cu puțin timp înainte Comitetul Executiv Bolșevic proclamase Rusia Sovietică Federală.Declarația Drepturilor Muncitorilor și Poporului Exploatat, proiect inițiat de Comitetul Central Executiv la 3 ianuarie 2918 Sintagma „Republica Rusă” se găsește în Constituția din 1918, de două ori (articolul 10 și articolul 20), o singură dată „Republica Sovietică Rusă” (articolul 2), iar în celelalte cazuri Rusia era în acest document denumită „Republica Sovietică Federală Socialistă Rusă”.
Aparatul de stat Conducerea Republicii Ruse consta din organe provizorii ale puterii de stat. Guvernul Provizoriu era organul suprem al puterii executive. El era gândit să conducă țara până la convocarea Adunării Constituante. Șefii guvernului au fost prințul Gheorghi Lvov (14 martie-6 august 1917) și Alexandr Kerenski (6 august - 25 octombrie 1917). Guvernul Provizoriu a fost înlăturat în urma Revoluției din Octombrie 1917;
Sfatul Provizoriu al Republicii Ruse era un parlament provizoriu, conceput inițial pentru a juca rol legislativ înainte de convocarea Adunării Constituante, rămânând mai târziu doar organ consultativ al Guvernului Provizoriu. Președintele său era . El a fost dizolvat de către Consiliul Comisarilor Poporului. Guvernul Provizoriu era format dintr-o serie de comisii, în care erau elaborate proiectele pentru viitorul aparat de stat al Rusiei, inclusiv noua constituție. Practic, se păstrau toate instituțiile Imperiului Rus, în special Senatul Dirigent, dizolvat mai târziu de către bolșevici prin .
Istoria
Revoluția din Februarie Din ianuarie 1917, Petrogradul a cunoscut un val de greve și mișcări politice, la 9 ianuarie (200 de mii de greviști), 14/27 februarie, 17 februarie/2 martie. Acesta a fost începutul tranziției de la întrunirile muncitorești din fabrici la mitinguri masive de stradă și luptă politică deschisă. stanga|miniatura|250x250px|Protestatari în timpul Revoluției din Februarie La 23 februarie/8 martie, la Petrograd au început mitinguri și greve în care se scanda „Jos războiul!”, „Jos dictatura!”, „Pâine!”, și în curând au degenerat în revolte de masă. Greva a 90 de mii de muncitori și mitingurile politice au început să se transforme într-o demonstrație generală politică împotriva autorității monarhului rus.
În perioada 24-25 februarie, a început greva generală care a cuprins 240 de mii de muncitori. Petrogradul a fost declarat în stare de asediu, prin decretul țarului Nicolae, iar lucrările dumei au fost oprite. Armata a pătruns în oraș, dar soldații au început să refuze să tragă în muncitori.
La 26 februarie/11 martie 1917, coloanele de demonstranți au ajuns în centrul orașului. Au avut loc mai multe ciocniri cu poliția, și spre seară, forțele de ordine au înlăturat demonstranții din centrul orașului.
La 27 februarie/12 martie, greva generală s-a transformat într-o revoltă armată, numai din depozitele de artilerie din Petrograd muncitorii luând 40 de mii de puști și 30 de mii de revolvere. În dimineața zilei de 27 februarie, a început revolta batalionului cu 600 de persoane. Comandantul a fost ucis. Revoltei acestui batalion s-au alăturat și cel și regimentul Schimbarea la Față.
Greva generală s-a transformat intr-o revoltă armată, soldații au trecut în masă de partea rebelilor și s-a ajuns la 66.700 de soldați rebeli, care au ocupat cele mai importante poziții din oraș, inclusiv clădirile guvernamentale, arestând membrii guvernului. (În dimineața de 27 februarie, de soldații rebeli erau 10 mii, în timpul zilei — 26 de mii și seara — 66 de mii, a doua zi — 127 de mii, la 1 martie — 170 de mii, adică toată garnizoana Petrograd.) Duma s-a văzut obligată să aleagă dacă aderă la revoltă și încearcă să o calmeze, sau dispare împreună cu țarismul. S-a înființat Comitetul Provizoriu al dumei de Stat , prezidat de în noaptea de 28 februarie, care a anunțat că ia inițiativa de constituire a unui nou guvern.
Concomitent, în Palatul Taurida, s-a înființat Sovietul de la Petrograd condus de. și A. F. Kerenski.
La 2/15 martie, Nicolae al II-lea a abdicat pentru sine și pentru fiul său, în favoarea lui Mihail Alexandrovici, dar Mihail nu a îndrăznit să ia puterea, deoarece nu dispunea de nicio forță reală și a transmis toată puterea Guvernului Provizoriu, până la convocarea Adunării Constituante, care trebuia să decidă cu privire la forma de guvernare. Amânarea a dus la punerea în discuție a formei de guvernare, Adunarea Constituantă având și opțiunea revenirii la monarhie.М. В. Rodzeanko. Записки Председателя Государственной Думы [Notă a președintelui Dumei de Stat] Comitetul Provizoriu al Dumei de Stat a format guvernul provizoriu condus de prințul Lvov, care a fost înlocuit de socialistul Kerenski. Guvernul provizoriu a anunțat alegeri pentru Adunarea Constituantă.
Anterior, fusese ales și Sovietul deputaților și soldaților din Petrograd. La 1/14 martie — sovietul de la Petrograd a emis : „pentru democratizarea armatei”. Prin acest ordin, Sovietul își trecea garnizoana de la Petrograd în subordinea sa și priva Comitetul Dumei de posibilitatea de a folosi armata în avantajul său. Țara avea două guverne.
În primele săptămâni ale revoluției din februarie, au fost lichidate comitetele de cenzură a presei și de control al poliției și jandarmilor. S-au abolit funcțiile de conducere și instituțiile au fost înlocuite de comisarii Guvernului Provizoriu. stanga|miniatura|Provinciile vestice ale Republicii Ruse La 3/16 martie, noul ministru al justiției Kerenski a avut o întrevedere cu membrii Sovietului de la Petrograd, cărora le-a prezentat programul de activitate al ministerului pentru viitorul apropiat: revizuirea legislației penale, civile, judecătorești și administrative. A fost declarată „deplină egalitate în drepturi a populației evreiești”, iar femeile au primit drepturi politice. În continuare a fost stabilită comisia specială de anchetă pentru a investiga și a judecat foști ofițeri și civili. În urma activității comisiei, în special, a fost condamnat de Senat la muncă silnică pe viață generalul , fostul ministru de război, găsit vinovat de nepregătirea armatei ruse pentru război. Cei mai mulți dintre inculpații din cadrul anchetei au fost eliberați din lipsă de probe. dreapta|miniatura|350x350px|Cărțile poștale ale artistului V. Taburin „Copiii politici”, 1917 La 2/15 martie 1917 Kerenski a emis decretul prescriptive procurorilor țară eliberarea tuturor deținuților politici (și a le transmite felicitări în numele noului guvern).
La 6/19 martie, în Rusia a fost declarată amnistia deținuților politici. Cu toate acestea, au cerut eliberarea și condamnați pentru infracțiuni de drept comun (o parte au fost eliberați fără ordin de la Petrograd), și în țară a izbucnit un nou val de revolte. În cele din urmă, la 17/30 martie, guvernul provizoriu a emis un decret „privind ameliorarea situației persoanelor care au comis infracțiuni de drept comun”. Conform lui, au fost eliberate imediat persoanele condamnate la termeni de încarcerare mici, condamnările la muncă silnică au fost reduse la jumătate, iar pedeapsa cu moartea comutată la 15 ani de muncă silnică. Din 104,7 mii de deținuți de la 1 martie 1917, a fost eliberați de peste 88 de mii de oameni, din care deținuți politici erau doar 5,7 mii. Rezultatul a fost un val de criminalitate, căreia miliția, înființată în grabă în locul poliției profesioniste, nu a putut să-i facă față. Astfel, la Moscova, în primăvara anului 1917, au fost înregistrate peste 20 de mii de infracțiuni. În anul 1916, în aceeași perioadă, nu fuseseră mai mult de 3,7 mii.A. A. Ivanov. [„Politica juridică a Guvernului Provizoriu în domeniul combaterii criminalității: iluzie și realitate”]. История государства и права [Istoria statului și dreptului]. 2009, nr. 6
La 25 martie, guvernul provizoriu a emis legea monopolului pâinii. Potrivit lui, „toată cantitatea de pâine, alimente și furaje din recolta din anul anterior, 1916 și recolta anului 1917, minus stocul necesar de hrană pentru proprietar, este la dispoziția statului pentru a fi vândut la prețuri mici și se poate vinde doar prin intermediul statului”.
Criza din aprilie La , guvernul provizoriu a înaintat aliaților Rusiei o notă semnată de ministrul afacerilor externe P. Miliukov, în care se infirmau zvonurile că Rusia ar fi intenționat să încheie pace separată. În notă se vorbea despre „încercarea de a aduce războiul mondial la un sfârșit decisiv”. La 20 aprilie, când a fost publicată această notă, la , unde își avea sediul guvernul interimar, au venit mai multe unități militare cu pancarte „Jos Miliukov!”, „Miliukov demisia”.
În 20 și 21 aprilie au avut loc demonstrații ale susținătorilor guvernului provizoriu, cu lozinci „Încredere în Miliukov”, „trăiască guvernul provizoriu”. La 21 aprilie a fost organizată o demonstrație a soldaților cu lozinci „Jos războiul!”, „Jos guvernul provizoriu”, „Toată puterea la Soviete!”. Manifestanții i-au atacat pe susținătorii guvernului, atacuri soldate cu morti și răniți.
La , a demisionat ministrul de război , iar la 2 mai, sub presiunea altor membri ai guvernului provizoriu, a demisionat și Miliukov. Prima criza guvernamentală a guvernului grovizoriu s-a încheiat cu formarea la 5 mai 1917 a unui guvern de coaliție, cu participarea Partidelor Socialist Revoluționar și Menșevic, în fruntea căruia era tot Lvov.
Mai–iunie 1917 În luna mai 1917, Rada Centrală ucraineană a cerut guvernului provizoriu să ofere Ucrainei o largă autonomie și să înființeze unități militare ucrainene. Guvernul a pierdut controlul asupra situației în regiune. Comitetele executive ale consiliilor locale impuneau impozite arbitrare, și interziceau exportul anumitor produse din localitățile lor. La 17 mai, Consiliul Muncitorilor și soldaților din Kronstadt au hotărât să înlocuiască toți reprezentanții guvernului provizoriu din Kronstadt cu reprezentanții lor, iar cu restul de Rusia să comunice prin Sovietul de la Petrograd.
În luna mai 1917, guvernul provizoriu a organizat Ministerul Alimentației, care a fost condus de publicistul din până la . El a căutat să pună în aplicare monopolul pâinii. Dar încercările de creare a unei evidențe a surplusului nu a avut rezultate vizibile din cauza rezistenței (uneori și cu forța) opusă de populație.
În armată, disciplina militară s-a evaporat. Întregi unități renunțau la executarea ordinelor. Comandanții nedoriți erau schimbați de subordonați și dați afară. A început fraternizarea cu inamicul. Noul ministru de război A. F. Kerenski a vizitat unitățile militare și le-a cerut soldaților să-și facă datoria. dreapta|miniatura|300x300px|Ministrul de război Kerenski cu adjuncții săi. De la stânga la dreapta: colonelul V. L. Baranovski, general-maiorul G. A. , , A. F. Kerenski și colonelul La s-a deschis primul congres al tuturor sovietelor deputaților muncitorilor și soldaților. În pofida propunerilor bolșevicilor de a transfera puterea Sovietelor, Congresul a adoptat o rezoluție care sprijină guvernul provizoriu și războiul până la victorie.