Comunicarea este definită în mod obișnuit ca transmiterea de informații. Definiția sa exactă este controversată și există dezacorduri cu privire la includerea transmisiilor neintenționate sau nereușite și la faptul dacă comunicarea nu doar transmite sens, ci îl și creează. Modelele de comunicare sunt reprezentări simplificate ale principalelor sale componente și ale interacțiunilor dintre acestea. Numeroase modele includ ideea că o sursă folosește un sistem de codificare pentru a exprima informația sub forma unui mesaj. Mesajul este transmis printr-un canal către un receptor, care trebuie să îl decodifice pentru a-l înțelege. Principalul domeniu de cercetare care studiază comunicarea este denumit științele comunicării.
O modalitate frecventă de clasificare a comunicării pornește de la întrebarea dacă informația este schimbată între oameni, membri ai altor specii sau entități nevii, precum calculatoarele. În cazul comunicării umane, o distincție esențială este cea dintre comunicarea verbală și nonverbală. Comunicarea verbală presupune schimbul de mesaje într-o formă lingvistică, incluzând mesajele vorbite și scrise, precum și limba semnelor. Comunicarea nonverbală are loc fără utilizarea unui sistem lingvistic, de exemplu prin limbajul corpului, atingere și expresii faciale. O altă distincție este cea dintre comunicarea interpersonală, care are loc între persoane distincte, și comunicarea intrapersonală, adică comunicarea cu sine însuși. Competența comunicativă este capacitatea de a comunica eficient și privește atât aptitudinile de formulare a mesajelor, cât și pe cele de înțelegere a acestora.
Formele de comunicare nonumană includ comunicarea animală și comunicarea plantelor. Cercetătorii din acest domeniu își nuanțează adesea definiția comportamentului comunicativ prin includerea unor criterii potrivit cărora trebuie să existe reacții observabile, iar participanții trebuie să beneficieze de pe urma schimbului. Comunicarea animală este folosită în contexte precum curtarea și împerecherea, relațiile dintre părinți și descendenți, navigația și autoapărarea. Comunicarea prin substanțe chimice este deosebit de importantă pentru plantele relativ imobile. De exemplu, arborii de arțar eliberează în aer așa-numiți compuși organici volatili pentru a avertiza alte plante cu privire la atacul unui erbivor. Cea mai mare parte a comunicării are loc între membrii aceleiași specii. Motivul este că scopul acesteia este de regulă o formă de cooperare, mai puțin frecventă între specii diferite. Comunicarea interspecifică are loc în principal în cazurile de relații simbiotice. De exemplu, numeroase flori folosesc forme simetrice și culori distinctive pentru a semnala insectelor unde se află nectarul. Oamenii participă la comunicarea interspecifică atunci când interacționează cu animale de companie și animale de muncă.
Comunicarea umană are o îndelungată istorie, iar modul în care oamenii fac schimb de informații a evoluat în timp. Aceste schimbări au fost de regulă determinate de dezvoltarea unor noi tehnologii de comunicare. Printre exemple se numără inventarea sistemelor de scriere, dezvoltarea tiparului de masă, utilizarea radioului și a televiziunii, precum și inventarea internetului. Progresele tehnologice au dus, de asemenea, la noi forme de comunicare, precum schimbul de date între calculatoare.
Definiții Cuvântul își are originea în verbul latin , care înseamnă sau . Comunicarea este înțeleasă, de regulă, ca transmiterea de informații: un mesaj este transmis de la un emițător către un receptor prin intermediul unui anumit mediu, precum sunetul, semnele scrise, mișcările corpului sau electricitatea. Emițătorul și receptorul sunt adesea persoane distincte, însă este posibil și ca o persoană să comunice cu sine însăși. În unele cazuri, emițătorul și receptorul nu sunt indivizi, ci grupuri, precum organizații, clase sociale sau națiuni. Într-un alt sens, termenul comunicare se referă la mesajul care este comunicat sau la domeniul de cercetare care studiază fenomenele comunicaționale.
Caracterizarea exactă a comunicării este controversată. Numeroși cercetători și-au exprimat îndoiala că o singură definiție ar putea surprinde cu exactitate sensul termenului. Aceste dificultăți rezultă din faptul că termenul este aplicat unor fenomene diverse, în contexte diferite, adesea cu sensuri ușor diferite. Problema definirii corecte afectează procesul de cercetare la numeroase niveluri. Printre acestea se numără ce fenomene empirice sunt observate, cum sunt ele clasificate, ce ipoteze și legi sunt formulate, precum și modul în care sunt articulate teoriile sistematice bazate pe acești pași.
Unele definiții sunt largi și includ comportamentul inconștient și nonuman. Potrivit unei definiții largi, numeroase animale comunică în cadrul propriei specii, iar florile comunică semnalând albinelor, prin culori și forme, locul unde se află nectarul. Alte definiții limitează comunicarea la interacțiunile conștiente dintre oameni. Unele abordări se concentrează asupra utilizării simbolurilor și semnelor, în timp ce altele subliniază rolul înțelegerii, al interacțiunii, al puterii sau al transmiterii ideilor. Diverse caracterizări consideră intenția comunicatorului de a transmite un mesaj drept o componentă centrală. Din această perspectivă, transmiterea informațiilor nu este suficientă pentru a constitui comunicare dacă are loc neintenționat. O versiune a acestei perspective este formulată de filosoful Paul Grice, care identifică comunicarea cu acțiunile menite să îl facă pe destinatar conștient de intenția comunicatorului. O întrebare în această privință este dacă numai transmiterile reușite de informații ar trebui considerate comunicare. De exemplu, distorsiunea poate interfera cu mesajul și îl poate modifica față de ceea ce fusese intenționat inițial. O problemă strâns legată este dacă actele deliberate de înșelare constituie comunicare.
Potrivit unei definiții largi formulate de criticul literar I. A. Richards, comunicarea are loc atunci când o minte acționează asupra mediului său pentru a transmite propria experiență unei alte minți. O altă interpretare este oferită de teoreticienii comunicării Claude Shannon și Warren Weaver, care caracterizează comunicarea drept o transmitere de informații realizată prin interacțiunea mai multor componente, precum o sursă, un mesaj, un codificator, un canal, un decodificator și un receptor. Concepția transmisivă este respinsă de perspectivele tranzacțională și constitutivă, potrivit cărora comunicarea nu constă doar în transmiterea informațiilor, ci și în crearea sensului. Perspectivele tranzacțională și constitutivă susțin că procesul comunicării modelează experiența participanților prin conceptualizarea lumii și prin atribuirea de sens mediului înconjurător și propriei persoane. Cercetătorii care studiază comunicarea animalelor și a plantelor acordă mai puțină atenție producerii sensului. În schimb, ei definesc adesea comportamentul comunicativ prin alte trăsături, precum rolul benefic în supraviețuire și reproducere sau existența unui răspuns observabil.
Modele de comunicare
Modelele de comunicare sunt reprezentări conceptuale ale procesului de comunicare. Scopul lor este de a oferi o prezentare simplificată a principalelor componente ale acestuia. Astfel, cercetătorilor le este mai ușor să formuleze ipoteze, să aplice concepte legate de comunicare unor situații din lumea reală și să testeze predicții. Din cauza caracterului lor simplificat, modelele pot să nu surprindă complexitatea conceptuală necesară unei înțelegeri cuprinzătoare a tuturor aspectelor esențiale ale comunicării. Ele sunt de obicei prezentate vizual sub forma unor diagrame care arată componentele de bază și interacțiunea dintre acestea.
Modelele de comunicare sunt adesea clasificate în funcție de aplicațiile cărora le sunt destinate și de modul în care conceptualizează comunicarea. Unele modele sunt generale, în sensul că sunt concepute pentru toate formele de comunicare. Modelele specializate urmăresc să descrie forme specifice, precum modelele de comunicare de masă.
O modalitate influentă de clasificare a comunicării este distincția dintre modelele de transmitere liniară, de interacțiune și tranzacționale. Modelele de transmitere liniară se concentrează asupra modului în care un emițător transmite informații unui receptor. Ele sunt liniare deoarece fluxul informațional se desfășoară într-o singură direcție. Această perspectivă este respinsă de modelele de interacțiune, care includ o buclă de feedback. Feedbackul este necesar pentru descrierea multor forme de comunicare, precum conversația, în care ascultătorul poate răspunde vorbitorului exprimându-și opinia sau cerând clarificări. Modelele de interacțiune reprezintă procesul ca pe o formă de comunicare bidirecțională, în care comunicatorii alternează rolurile de emițător și receptor al mesajelor. Modelele tranzacționale dezvoltă această imagine permițând reprezentarea simultană a transmiterii și a răspunsului. Această modificare este necesară pentru a descrie modul în care ascultătorul poate oferi feedback într-o conversație față în față în timp ce cealaltă persoană vorbește. Exemplele includ feedbackul nonverbal prin postura corpului și expresia facială. Modelele tranzacționale susțin, de asemenea, că sensul este produs în cursul comunicării și nu există independent de aceasta.
thumb|upright=1.5|alt=Diagramă care prezintă cele cinci componente ale modelului lui Lasswell: comunicatorul, mesajul, mediul, destinatarul și efectul|Modelul de comunicare al lui Lasswell, bazat pe cinci întrebări corespunzătoare celor cinci componente de bază Toate modelele timpurii, dezvoltate la mijlocul secolului al XX-lea, sunt modele de transmitere liniară. Modelul lui Lasswell, de exemplu, se bazează pe cinci întrebări fundamentale: „Cine?”, „Spune ce?”, „Prin ce canal?”, „Cui?” și „Cu ce efect?”. Scopul acestor întrebări este identificarea componentelor de bază ale procesului comunicativ: emițătorul, mesajul, canalul, receptorul și efectul. Modelul lui Lasswell a fost conceput inițial doar ca model al comunicării de masă, dar ulterior a fost aplicat și în alte domenii. Unii teoreticieni ai comunicării, precum Richard Braddock, l-au extins prin includerea unor întrebări suplimentare, precum „În ce împrejurări?” și „În ce scop?”.
thumb|upright=1.5|alt=Diagramă a modelului Shannon–Weaver care prezintă diferitele etape parcurse de un mesaj până la destinație|Modelul de comunicare Shannon–Weaver, care se concentrează asupra modului în care un mesaj este mai întâi transformat într-un semnal, iar apoi din nou într-un mesaj Modelul Shannon–Weaver este un alt model influent de transmitere liniară. El pornește de la ideea că o sursă creează un mesaj, care este apoi transformat într-un semnal de către un emițător. Zgomotul poate interfera cu semnalul și îl poate distorsiona. Odată ce semnalul ajunge la receptor, acesta este transformat din nou într-un mesaj și pus la dispoziția destinației. În cazul unui apel telefonic pe o linie fixă, persoana care sună este sursa, iar telefonul său este emițătorul. Emițătorul transformă mesajul într-un semnal electric care se propagă prin fir, acesta având rolul de canal. Persoana care răspunde la apel reprezintă destinația, iar telefonul său este receptorul. Modelul Shannon–Weaver include o analiză detaliată a modului în care zgomotul poate distorsiona semnalul și a felului în care comunicarea poate reuși în pofida zgomotului. Acest lucru se poate realiza făcând mesajul parțial redundant, astfel încât decodificarea să rămână posibilă. Alte modele influente de transmitere liniară includ modelul lui Gerbner și modelul lui Berlo.
thumb|upright=1.5|alt=Diagramă a buclei de feedback din modelul de comunicare al lui Schramm|Modelul de comunicare al lui Schramm, care se concentrează asupra proceselor de codificare și decodificare, precum și asupra feedbackului