Primul Război Mondial ( ) a fost unul dintre cele mai mortale conflicte globale din istorie. El a opus două coaliții, prima fiind Antanta, având ca nucleu Franța, Regatul Unit, Rusia, Italia, Japonia și imperiile lor coloniale respective, cu Statele Unite aderând ca putere asociată în 1917. Aceasta s-a confruntat cu Puterile Centrale, o alianță centrată pe Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman și apoi Bulgaria. Luptele au avut loc în toată Europa, Orientul Mijlociu, Africa, Pacific și în părți din Asia. Aproximativ 9 milioane de soldați au fost uciși în luptă, plus alte 23 de milioane de răniți, în timp ce 5 milioane de civili au murit ca urmare a acțiunii militare, a foametei și a bolilor. Alte milioane au murit ca urmare a genocidelor, în timp ce pandemia de gripă spaniolă din 1918 a fost exacerbată de mișcarea combatanților în timpul războiului.
Primul deceniu al secolului al XX-lea a fost o perioadă de tensiuni diplomatice crescânde între marile puteri europene. Acestea au atins un punct de rupere pe , când un pe nume Gavrilo Princip l-a asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei. Austro-Ungaria a considerat Serbia responsabilă și, în ciuda eforturilor diplomatice de a rezolva conflictul, a declarat război pe . Rusia a venit în apărarea Serbiei, iar până la , alianțe defensive suprapuse au atras în conflict Franța, Regatul Unit și Germania.
Strategia germană în 1914 a fost să învingă mai întâi Franța, apoi să își mute trupele spre est și să facă același lucru cu Rusia. Acest plan a eșuat și, până la sfârșitul anului 1914, Frontul de Vest consta dintr-o linie continuă de tranșee care se întindea de la Canalul Mânecii până în Elveția. Frontul de Est era mai fluid, dar niciuna dintre părți nu a putut obține un avantaj decisiv, în ciuda unei serii de ofensive costisitoare. Încercările de a ocoli impasul au făcut ca luptele să se extindă în Orientul Mijlociu, Alpi, Balcani și coloniile de peste mări, aducând Bulgaria, România, și altele în război.
Statele Unite de partea Antantei în aprilie 1917, în timp ce bolșevicii preluau puterea în Revoluția din octombrie din Rusia și au făcut pace separată cu Puterile Centrale la începutul anului 1918. Degrevată de Frontul de Est, Germania a lansat o în vest în martie 1918, sperând să obțină o victorie decisivă acolo înainte ca trupele americane să sosească în număr semnificativ. Eșecul a lăsat armata imperială germană epuizată și demoralizată. Când aliații au preluat inițiativa și au lansat propria lor ofensivă în august 1918, germanii nu au putut face altceva decât să o încetinească.
Între și , Bulgaria, Imperiul Otoman și Austro-Ungaria au acceptat armistiții cu Aliații, lăsând Germania izolată. Confruntată cu revoluția în interior și cu armata în pragul revoltei, Kaiserul Wilhelm al II-lea a abdicat pe . Armistițiul din 11 noiembrie 1918 a pus capăt luptelor, iar Conferința de Pace de la Paris a impus diverse reglementări puterilor înfrânte, cel mai cunoscut fiind Tratatul de la Versailles. Dizolvarea Imperiilor Rus, German, Austro-Ungar și Otoman a dus la crearea de noi state independente, printre care Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia. Din motive aflate încă în discuție, eșecul de a gestiona instabilitatea care a rezultat din această perturbare în perioada interbelică a contribuit la declanșarea celui de al Doilea Război Mondial în septembrie 1939.
Denumiri Termenul de război mondial a fost avansat pentru prima dată în septembrie 1914 de către biologul și filozoful german Ernst Haeckel. El afirma că „nu există nicio îndoială că desfășurarea și caracterul temutului «război european» ... va deveni primul război mondial în sensul deplin al cuvântului”, în pe .
Termenul Primul Război Mondial fusese folosit de lt-col. , ca titlu pentru memoriile sale (publicate în 1920); el a consemnat discuția pe care o purtase cu un anume maior Johnstone la Universitatea Harvard în jurnalul său din . Înainte de al Doilea Război Mondial, evenimentele din 1914–1918 erau cunoscute în general ca Marele Război sau pur și simplu Războiul Mondial. În august 1914, revista a scris „Acesta este Marele Război. Numele vine de la sine”. În octombrie 1914, revista canadiană a scris în mod similar: „Unele războaie au o denumire care vine natural. Acesta este Marele Război.” Europenii contemporani l-au denumit „războiul care va pune capăt oricărui război” și a fost descris și drept „războiul care va pune capăt tuturor războaielor”, datorită percepției pe care o aveau ei asupra amplorii, devastării și pierderii de vieți omenești fără egal până atunci.
Context
Alianțe politice și militare O mare parte a secolului al XIX-lea, marile puteri europene au menținut un fragil echilibru de putere între ele, cunoscut sub numele de Concertul European. După 1848, acesta a fost contestat de o varietate de factori, inclusiv retragerea Regatului Unit în așa-numita splendidă izolare, declinul Imperiului Otoman și ascensiunea Prusiei sub Otto von Bismarck. Războiul austro-prusac din 1866 a stabilit hegemonia prusacilor în Germania, în timp ce victoria din războiul franco-prusac din 1870–1871 i-a permis lui Bismarck să consolideze statele germane într-un Imperiu German sub conducerea Prusiei. Răzbunarea pentru înfrângerea din 1871 (revanșismul) și recuperarea provinciilor Alsacia-Lorena au devenit principalele obiecte ale politicii franceze pentru următorii patruzeci de ani.
Pentru a izola Franța și a evita un război pe două fronturi, Bismarck a negociat Liga celor Trei Împărați (în ) între Austro-Ungaria, Rusia și Germania. După victoria Rusiei în războiul ruso-turc din 1877–1878, Liga a fost dizolvată din cauza preocupărilor austriecilor față de influența Rusiei în Balcani, o zonă pe care o considerau de interes strategic vital. Germania și Austro-Ungaria au format apoi Dubla Alianță din 1879, care a devenit Tripla Alianță când Italia s-a alăturat în 1882. Pentru Bismarck, scopul acestor acorduri a fost de a izola Franța, asigurându-se că cele trei imperii rezolvă orice dispute între ele; când acest obiectiv a fost amenințat în 1880 de încercările britanicilor și francezilor de a negocia direct cu Rusia, el a reformat Liga în 1881, care a fost reînnoită în 1883 și 1885. După expirarea acordului în 1887, el a fost înlocuit cu Tratatul de Reasigurare, un acord secret între Germania și Rusia prin care cele două se angajau să rămână neutre dacă oricare ar fi fost atacată de Franța sau de Austro-Ungaria.
Bismarck considera pacea cu Rusia drept fundamentul politicii externe germane, dar după ce a devenit Kaiser în 1890, Wilhelm al II-lea l-a forțat să se pensioneze, iar Leo von Caprivi, noul cancelar, l-a convins să nu reînnoiască Tratatul de Reasigurare. Aceasta i-a oferit Franței o oportunitate de a contracara Tripla Alianță, prin semnarea Alianței Franco-Ruse în 1894, urmată de Antanta Cordială din 1904 cu Regatul Unit, iar Tripla Înțelegere a fost finalizată prin Convenția Anglo-Rusă din 1907. Deși acestea nu erau alianțe formale, prin soluționarea disputelor coloniale de lungă durată din Africa și Asia, intrarea britanicilor în orice conflict viitor care implica Franța sau Rusia a devenit o posibilitate. Sprijinul britanic și rus pentru Franța împotriva Germaniei în timpul crizei de la Agadir din 1911 a întărit relația lor și a sporit înstrăinarea anglo-germană, adâncind diviziunile care aveau să răbufnească în 1914.
Cursa înarmărilor Puterea industrială germană a crescut semnificativ după 1871, impulsionată de crearea unui unificat, plățile de compensații franceze și anexarea Alsaciei și Lorenei. Cu sprijinul lui Wilhelm al II-lea, amiralul Alfred von Tirpitz a căutat să folosească această creștere a puterii economice pentru a construi o , Marina Imperială Germană, care să poată concura cu Marina Regală Britanică pentru supremația navală mondială. Gândirea sa era influențată de strategul naval american Alfred Thayer Mahan, care susținea că posesia unei era vitală pentru proiecția unei puteri globale; Tirpitz a comandat traducerea cărților acestuia în germană, în timp ce Wilhelm le-a făcut lectură obligatorie pentru consilierii săi și personalul militar superior.
Cu toate acestea, a fost și o decizie emoțională, influențată de admirația simultană a lui Wilhelm pentru Marina Regală și de dorința de a o întrece. Bismarck a calculat că Regatul Unit nu va interveni în Europa atâta timp cât supremația sa maritimă va rămâne sigură, dar demiterea sa în 1890 a dus la o schimbare a politicii și la o cursă a înarmărilor navale anglo-germane. În ciuda sumelor vaste cheltuite de Tirpitz, lansarea lui în 1906 le-a oferit britanicilor un avantaj tehnologic față de rivalul lor german, avantaj pe care nu l-au pierdut niciodată. În cele din urmă, cursa a deturnat resurse uriașe spre obiectivul de a crea o flotă germană suficient de mare pentru a rivaliza cu cea britanică, dar nu să o învingă; în 1911, cancelarul Theobald von Bethmann Hollweg a recunoscut înfrângerea, ceea ce a condus la sau „punctul de cotitură al armamentului”, când prioritatea de investiții a fost schimbată de la marină către forțele terestre.
Această decizie nu a fost determinată de o reducere a tensiunilor politice, ci de îngrijorarea germanilor cu privire la revenirea Rusiei după înfrângerea din Războiul Ruso-Japonez și după Revoluția Rusă din 1905. Reformele economice cu finanțare franceză au condus la o extindere semnificativă după 1908 a căilor ferate și a infrastructurii, în special în regiunile sale de graniță din vest. Deoarece Germania și Austro-Ungaria se bazau pe o mobilizare mai rapidă pentru a compensa inferioritatea lor numerică în comparație cu Rusia, amenințarea reprezentată de reducerea acestui decalaj a fost mai importantă decât concurența cu Marina Regală Britanică. După ce Germania și-a extins armata permanentă cu 170.000 de soldați în 1913, Franța a extins serviciul militar obligatoriu de la doi la trei ani; măsuri similare au fost luate de puterile balcanice și de Italia, ceea ce a dus la creșterea cheltuielilor de către otomani și Austro-Ungaria. Cifrele absolute sunt greu de calculat din cauza diferențelor de clasificare a cheltuielilor, deoarece adesea omit proiectele de infrastructură civilă, cum ar fi căile ferate, care aveau și o utilitate militară. Cu toate acestea, din 1908 până în 1913, cheltuielile militare ale celor șase mari puteri europene au crescut cu peste 50% în termeni reali.
Conflicte în Balcani Anii premergători lui 1914 au fost marcați de o serie de crize în Balcani, unde alte noi puteri căutau să beneficieze de declinul Imperiului Otoman. Deși Rusia Pan-slavistă și Ortodoxistă se considera protectoarea Serbiei și a altor state slave, ea prefera ca strâmtorile Bosfor-Dardanele, vitale din punct de vedere strategic, să fie controlate de un guvern otoman slab, mai degrabă decât de o putere slavă ambițioasă precum Bulgaria. Deoarece Rusia avea propriile sale ambiții în nord-estul Anatoliei și clienții lor aveau revendicări suprapuse în Balcani, echilibrarea acestora era o sursă de diviziune pentru factorii de decizie ruși și contribuia la instabilitatea regională.
Politicienii austrieci considerau Balcanii ca fiind esențiali pentru perpetuarea Imperiului lor, și vedeau în expansiunea sârbească o amenințare directă. Criza bosniacă din 1908-1909 a izbucnit când Austria a anexat fostul teritoriu otoman al Bosniei și Herțegovinei, pe care îl ocupase din 1878. Programată să coincidă cu față de Imperiul Otoman, această acțiune unilaterală a fost denunțată de puterile europene, dar acceptată în cele din urmă deoarece nu exista un consens cu privire la cum să fie anulată. Unii istorici văd aceasta ca o escaladare semnificativă, care a pus capăt oricărei șanse ca Austria să coopereze cu Rusia în Balcani, dăunând în același timp relațiilor cu Serbia și Italia, ambele având propriile lor ambiții expansioniste în regiune.