alt=Ofițeri ai statului-major general austro-ungar (cca. 1914)|miniatura|382x382px|Ofițeri ai statului-major general austro-ungar (cca. 1914) Armata Comună (în ; în maghiară Közös Hadsereg; denumită în mod colocvial în presă și cancelariile militare Armata)vezi Allerhöchsten Armeebefehl, Chlopy, 16. September 1903, tipărit în cotidianul: Wiener Zeitung, Nr. 213, 18. September 1903, S. 1. a constituit cea mai mare componentă a Forțelor terestre austro-ungare, alături de cele două structuri teritoriale: forțele de apărare cesaro-regești (k.k. Landwehr), respectiv cele regale ungare (m. kir. Honvédség). Armata comună, denumită alternativ și Armata cesară și regală (k.u.k. Heer) reprezenta componenta militară terestră comună celor două entități ale Monarhiei, Marina de Război fiind corespondentul maritim. Acestea erau, în esență, instrumentul formal al Monarhiei pentru operațiuni militare și menținerea , forțele teritoriale având un rol defensiv.
Fondată în 15 martie 1867 și desființată de facto în 31 octombrie 1918 prin retragerea contingentelor ungare, Armata Comună a fost corpul principal al Puterii armate a noii Duble Monarhii, căreia, pe lângă forțele terestre, îi mai aparținea și marina militară. În timpul Primului Război Mondial, toate forțele armate ale monarhiei, terestre și marine, s-au aflat sub conducerea Înaltulului Comandament al Armatei Austro-Ungare (Armeeoberkommando), întemeiat în 1914.
Armata Comună se număra printre prerogativele împăratului și regelui, care deținea rangul de comandant suprem (Allerhöchsten Oberbefehl). De agenda administrativă a armatei era responsabil Ministerul de război imperial și regal, care îi era subordonat direct monarhului. Monarhul numea și destituia ministrul de război și toți ofițerii. Doar el avea autoritatea legală de a declara război.
Istorie Originea numelui Până în anul 1889, Armata Comună a purtat, ca înainte de 1867, epitetul k.k. (cesaro-regesc/cezaro-crăiesc, însemnând imperial-regal). Expresia k. u. k. a fost introdusă pentru prima dată (sub forma k.u.k. Gemeinsame Armee) prin legea din 11 aprilie 1889 la dorința expresă a Regatului Ungariei, pentru a face mai clară deosebirea dintre Armata comună imperială și regală pe de o parte și Forțele de apărare cezaro-crăiești (k.k. Landwehr), respectiv Forțele de apărare regale maghiare (k.u. Landwehr) pe de altă parte. (Marina militară folosea mai rar epitetul k.u.k., deoarece era singura formațiune navală maritimă a Austro-Ungariei.)
Instituție comună După Compromisul austro-ungar din 15 martie 1867, armata și marina de război nu mai erau instituții ale unui stat unitar, ci ale noii Duble Monarhii, care era compusă din două părți cu drepturi egale: din Imperiul Austriei (Cisleithania) și din Regatul Ungariei (Transleithania) care nu mai era subordonat Imperiului Austriei, ci îi era asociat prin uniune reală.
Împăratul Francisc Iosif – până în acel moment Împărat al Austriei, Rege al Ungariei, Boemiei, Croației, Dalmației și Galiție etc. – a purtat de atunci titlul de Împărat al Austriei și Rege al Ungariei (și-ul a fost introdus pentru a scoate în evidență în mod deosebit esența duală a statului austro-ungar). Comandant suprem era în continuare monarhul, care comunica cu Armata Comună prin intermediul nou înființatei Cancelari militare a Maiestății Sale Împăratul și Regele. Pentru administrarea și pentru prezervarea sistematică a Armatei Comune (și a marinei de război), era responsabil Ministerul de Război Imperial și Regal (numit până în 1911 Ministerul de război al imperiului), iar pentru strategie răspundea comandamentul general afiliat ministerului. Șeful comandamentului general avea dreptul de a raporta direct monarhului.
Parte principală a forței armate Legea austriacă din 11 aprilie 1889,RGBl. Nr. 41 / 1889 (= S. 93 f.) prin care se înnoia „Legea apărării” din 1868, revizuită în 1882, (o lege cu același conținut fusese adoptată concomitent în Ungaria), stabilea la § 2: Forța armată consistă din Armata Comună, din Marina de război, din Forța de apărare (Landwehr) și din Landsturm.
Prin § 14, contingentul anual de recruți pentru Armata Comună și pentru Marina de Război a fost fixat la 103.000 de bărbați, din care 60.389 trebuiau să provină din Regatele și Țările reprezentate în Consiliul Imperial. Spre comparație, contingentul de recruți pentru k.k. Landwehr a cărui misiune era apărarea teritoriilor austriece se ridica la 10.000 de bărbați. Contingentele k. u. k. erau adaptate necesităților la fiecare zece ani prin acorduri politice (și prin legi corespunzătoare) între Cisleithania și Transleithania. Forțele de apărare cezaro-crăiești și Forțele de apărare regale maghiare nu erau subordonate Ministerului de război imperial și regal, ci Ministerului cezaro-crăiesc al apărării, respectiv Ministerului regal maghiar al apărării.
Finanțare Pentru toate treburile obștești comune, inclusiv pentru Armata Comună, exista o repartiție a costurilor clar stabilită între cele două jumătăți ale Dublei Monarhii. Începâd cu 1867, Transleithania suporta 30 % din costurile comune ale armatei imperiale și regale. Potrivit negocierilor compromisului, această cotă se ridica la 31,4 % în 1888 și la 36,4 % în 1907.Günther Kronenbitter: „Krieg im Frieden“. Die Führung der k.u.k. Armee und die Großmachtpolitik Österreich-Ungarns 1906–1914. Verlag Oldenbourg, München 2003, ISBN 3-486-56700-4, S. 150. Cheltuielile totale pentru Armata Comună, Marina Imperială și Regală, Forțele de apărare cezaro-crăiești și Forțele de apărare regale maghiare au ajuns în 1912 la aproximativ 670 de milioane de coroane. Această sumă era mai puțin de 3,5 % din venitul național net (Volkseinkommens) comun, iar în 1906 aceste cheltuieli s-au ridicat la doar 2,5 %. În Imperiul Rus, Regatul Italiei și Imperiul German, cheltuielile militare se ridicau în 1912 la aproximativ 5 % din venitul național net. Între marile puteri, Austro-Ungaria a rămas aceea cu cele mai mici cheltuieli pentru forțele sale armate.Günther Kronenbitter: „Krieg im Frieden“. Die Führung der k.u.k. Armee und die Großmachtpolitik Österreich-Ungarns 1906–1914. Verlag Oldenbourg, München 2003, ISBN 3-486-56700-4, p. 148.
Delăsare și dorință de separare În lunga perioadă de pace de la sfârșitul secolului 19, armata și marina au fost neglijate din ce în ce mai mult.
Politicienii maghiari cereau mereu o armată maghiară separată.
Reformele lui Francisc Ferdinand
Implicare în război Între 1867 și 1914, forțele terestre austro-ungare au avut o singură experiență de război: campania de ocupație a Bosniei și Herțegovinei în urma acordurilor încheiate în 1878 la Congresul de la Berlin.
Organizare
miniatura|Cavaleria k.u.k. în jurul anului 1900 miniatura|Infanteria k.u.k. în jurul anului 1900
Pe lângă Armata Comună mai existau: Marina Imperială și Regală Forțele de apărare regale maghiare (Király Honvédség sau doar Honvéd) în Transleithania Forțele de apărare cezaro-crăiești în Cisleithania
Armata Comună și Marina Militară Imperială și Regală erau administrate din Viena de către Ministerul Imperial de Război (numit din 20 septembrie 1911 Ministerul de Război Imperial și Regal), care îi era subordonat direct Împăratului și Regelui. Ambele forțe de apărare erau administrate de Ministerul Apărării al guvernului cezaro-crăiesc din Viena și de corespondentul său din cadrul guvernului regal maghiar din Budapesta. În anul 1915 s-a renunțat la toate denumirile onorifice și suplimentare ale regimentelor, care din acel moment ar fi trebuit să fie desemnate doar prin numărul lor. Însă în practică acest lucru nu s-a realizat, pe de o parte pentru că nimeni nu a urmărit aplicarea directivei, iar pe de altă parte pentru că foarte economa administrație a armatei imperiale și regale ordonase ca toate hârtiile, formularele și plicurile deja tipărite cu antet și / sau ștampilate să fie folosite până la epuizarea stocului.
Recrutare și garnizoane Spre deosebire de k.k. Landwehr și de Honvéd, Armata Comună și Marina Militară Imperială și Regală (cea mai mare parte a echipajelor marinei militare veneau, totuși, din regiunea din jurul orașului Triest și din restul litoralului austriac - în marină se vorbea majoritar italiana) își recrutau soldații de pe întreg cuprinsul Dublei Monarhii, atât din Cisleithania cât și din Transleithania. Toate trupele care nu erau originare din Regatul Ungariei (inclusiv din Ungaria de Sus, Transilvania și Banat) sau din Regatul Croației și Slavoniei care aparținea tot de Țările Coroanei Maghiare erau numite „regimente nemțești“, indiferent de faptul că erau formate din polonezi, din croați sau din tirolezi vorbitori de italiană, iar toate celelalte erau numite „regimente ungurești“. Regimentele „nemțești“ și „ungurești“ se diferențiau prin uniformă; însă denumirea nu spunea nimic despre limba sau limbile folosite în regiment (vezi Limbi mai jos).
57 de regimente de infanterie erau „regimente nemțești“ 45 de regimente de infanterie erau „regimente ungurești“. 4 regimente de infanterie (Infanteria bosniacă) aveau un statut aparte atât prin uniformă, cât și prin regulile de limbă. Batalioanele de vânători, care aparțineau de infanterie, erau organizate după același sistem. Artileria, pionierii, logistica și cavaleria erau grupate de asemenea majoritar în funcție de particularități regionale, însă numelor acestor unități le lipseau adăugirile menționate mai sus. În cavalerie, toți husarii erau originari din Țările Coroanei Sfântului Ștefan (și aveau ca limbi materne maghiara, româna, slovaca, croata și germana), ulanii erau din Galiția (și aveau ca limbi materne poloneza și ucraineana), dragonii erau toți din țările austriece ale coroanei și din Boemia și Moravia (având ca limbi materne ceha și germana).
„Puterea armată“ (Armata Comună, Marina Militară k. u. k., k.k. Landwehr, Honvéd) era în subordinea Împăratului și Regelui în calitatea lui de „comandant suprem“. Acest titlu nu a avut decât o însemnătate formală după nefericita experiență a lui Francisc Iosif din 1859 la conducerea trupelor în Italia, deoarece, după acel moment, monarhul s-a retras de la conducerea activă a trupelor, iar comanda supremă efectivă era deținută de Ministerul Imperial și Regal de Război în vremuri de pace și de înaltul comandant al armatei, Arhiducele Friedrich, respectiv de șeful statului major, generalul Franz Conrad von Hötzendorf, în timpul Primului Război Mondial. În 2 decembrie 1916, Împăratul și Regele Carol I a reluat asupra sa comanda supremă. Francisc Iosif nu și-a vizitat mai niciodată trupele, însă, în cursul călătoriilor sale prin Dubla Monarhie, lua contactul cu regimentele încartiruite și participa la manevrele imperiale chiar și la bătrânețe; în plus, în Austro-Ungaria se arăta exclusiv în uniformă de mareșal pentru a-și dovedi solidaritatea cu soldații. Ajuns pe tron în mijlocul războiului la vârsta de 30 de ani, Carol I și-a luat în serios rolul de comandant suprem și a vizitat neobosit frontul și trupele.
O particularitate a Armatei Comune constă în faptul că trupele își schimbau des locul de staționare. Batalioanele unor acelorași regimente erau mutate după o foarte scurtă perioadă în locații diferite. (În 1910, doar trei regimente de infanterie ale Armatei Comune erau staționate integral în aceeași garnizoană: regimentul de infanterie nr. 14 în Linz, regimentul de infanterie nr. 30 în Liov și regimentul de infanterie nr. 41 în Cernăuți.) În acest fel, nu se putea construi nici un fel de relație între regiment și anumite locuri și populația băștinașă (spre deosebire, de exemplu, de Imperiul German, unde anumite unități erau sprijinite să rămână în același loc). Soldații strămutați își făceau adesea stagiul militar în celălalt capăt al Dublei Monarhii, strategie prin care se dorea evitarea fraternizării cu populația în caz de tulburări sociale.