miniatura|230px|Turn al orașului Vöckabruck care poartă inscripția: „MAXIMILIANUS, DEI GRATIA REX ROMANORUM” și blazonul fiecăruia dintre teritoriile sale (1508) Rege al Romanilor (în ; în ) a fost un titlu folosit de regele german în urma alegerii sale de către prinții electori începând din vremea împăratului Henric al II-lea (1014–1024). Titlul era mai degrabă un semn al pretenției de a deveni Sfânt Împărat Roman și era dependent de încoronarea monarhului de către papă.

în același mod în care denumirea modernă de Împărat al Sfântului Imperiu German este folosită pentru a-i deosebi pe împărații germani ai Sfântului Imperiu Roman din Evul Mediu și din Epoca modernă, de împărații romani ai antichității și de împărații germani ai Imperiului German fondat în 1871.

Titlul se referea inițial la orice rege ales căruia încă nu îi fuseseră date din mâinile papei însemnele imperiale și titlul de „împărat”. Mai târziu a fost folosit exclusiv pentru urmașul la tronul imperial în perioada dintre alegerea sa (în timpul vieții unui împărat aflat pe tron) și succesiunea sa după moartea împăratului.

În perioada dinastiei Ottoniene titlul în latină era „Rex Francorum” („regele francilor”) și începând din perioada saliană târzie Rex Romanorum („regele romanilor”).

Istoria titlului

Crearea titlului Titlul Rex Romanorum a apărut în perioada Ottoniană târzie, fiind folosit mai ales în timpul împăratului Henric al II-lea, la începutul secolului al XI-lea. Teritoriul din Francia Răsăriteană nu a fost denumit de sursele contemporane vremii ca „Regatul Germaniei” sau ca „Regnum Teutonicum” până în secolul al IX-lea. În această perioadă solicitarea regelui de a fi încoronat a fost din ce în ce mai contestată de papalitate culminând cu „Controversa pentru învestitură”. După ce pretendentul la tron din dinastia Saliană, Henric al IV-lea, minor în vârstă de șase ani, a fost ales să conducă imperiul în 1056, titlul adoptat a fost „Romanorum Rex” pentru a accentua dreptul său sacru de a fi încoronat ca împărat de către Papă.

Papa Grigore al VII-lea a insistat pentru folosirea titlului derogatoriu de Teutonicorum Rex („Rege al Germanilor”) pentru a se înțelege că autoritatea lui Henric era una locală și nu se aplica asupra întregului imperiu. Henric a continuat să folosească în mod obișnuit titlul Romanorum Rex până când în sfârșit a fost încoronat de Antipapa Clement al III-lea în 1084. Succesorii lui Henric al II-lea au continuat această practică și s-au intitulat Romanorum Rex înainte de încoronare și Romanorum Imperator după încoronare.

Alegerea regelui Candidații la tronul regal erau la început membri ai familiilor ducale germane. Apoi au candidat la tron și conducători ai unor principate mai mici, care nu erau germane. Cerințele obligatorii pentru un candidat erau: să fie adult, catolic și să nu fie membru al unui ordin religios.

Inițial, oricărui nobil care era prezent îi era permis să participe la alegere însă cu timpul acest drept l-au păstrat doar episcopii și nobilii eminenți. Bula de Aur din 1356 emisă de Carol al IV-lea a limitat numărul de principi electori la șapte și anume: prinții-arhiepiscopi de Mainz, Trier și Köln, regele Boemiei, contele Palatinatului Rinului, ducele Saxoniei și margraful de Brandenburg. Aceștia trebuiau să aleagă un rege respectând principiul majorității conform Declarației de la Rhense din 1338. După „Controversa pentru învestitură”, Carol al IV-lea intenționa să întărească statutul legal al titlului Rex Romanorum prin acceptarea oficială a rezultatului alegerii de către Papă. Dintre succesorii săi doar Sigismund de Luxemburg și Frederic al III-lea au fost încă încoronați ca împărați la Roma, iar în 1530 Carol al V-lea a fost ultimul care a primit coroana imperială din mâinile Papei, la Bologna. Bula de Aur a lui Carol al IV-lea a rămas valabilă până în 1805 când imperiul și-a încetat existența.

Încoronarea regelui După alegere noul rege urma să fie încoronat ca Rege al Romanilor (Rex Romanorum) în mod normal în Catedrala din Aachen de către arhiepiscopul de Köln. Ceremonialul era unul simbolic și reprezenta validarea solemnă a rezultatului alegerii. Detaliile încoronării lui Otto I (anul 936) au fost descrise de cronicarul medieval Widukind din Corvey în „Res gestae saxonicae”.

La început nu a existat o locație fixă pentru alegerea regelui sau pentru încoronarea acestuia. În 1024 Conrad al II-lea a primit coroana imperială, ca și Filip de Suabia în 1198, ca Rex Romanorum în Catedrala din Mainz. Din 1147 majoritatea alegerilor regale au avut loc la Frankfurt pe Main. Locul tradițional pentru încoronare ca rege era Aachen, care se bucura de o reputație specială ca fostă reședință imperială a lui Carol cel Mare. În 1356 cele două locuri au fost desemnate prin Bula de Aur ca loc fix pentru alegerea regală și respectiv pentru încoronarea regelui. Din 1562 până în 1792 regele a fost încoronat tot la Frankfurt pe Main, locul stabilit pentru alegerea regelui.

Uneori regele ales traversa Alpii pentru a fi încoronat cu Coroana de fier a Lombardiei ca rege al Italiei la Pavia sau Milano. Apoi trebuia să călătorească la Roma pentru a fi încoronat de Papa. Între alegere și încoronare regele purta titlul Romanorum Rex pentru a accentua deplinătatea autorității lui asupra imperiului, acest titlu reprezentând și garanția că regele era viitorul împărat, fără a fi încălcat privilegiul papal al încoronării. Între alegere și încoronare puteau trece mai mulți ani, iar alteori regii aleși nu ajungeau deloc să întreprindă călătoria la Roma pentru încoronare, unii datorită diferendelor lor cu papalitatea, alții datorită problemelor financiare ori datorită conflictelor militare din imperiu. În astfel de cazuri ei purtau titlul de Rex Romanorum („Rege al Romanilor”) pe toată perioada cârmuirii.

Evoluția titlului În epoca modernă timpurie titlul Rex Romanorum a devenit învechit așa încât în 1508 Maximilian I s-a autodenumit Electus Romanorum Imperator („împărat roman ales”) deoarece, cu toate bunele sale intenții și încercări, nu reușise să ajungă la Roma pentru încoronare. Maximilian I a adoptat, de asemenea, titlul de „Rege al Germanilor” și „Rege în Germania”, însă pe cel din urmă nu l-a folosit niciodată ca titlu principal.

Papa Iulius al II-lea a permis împăratului Maximilian I și succesorilor lui să folosească titlul de „împărat ales” și „Rege în Germania” începând din 1508, fără obligativitatea încoronării la Roma.Benedict Jacob Römer-Büchner: Die Wahl und Krönung der deutschen Kaiser zu Frankfurt am Main. Heinrich Keller, Frankfurt am Main 1858, p. 4. Carol al V-lea, nepotul lui Maximilian I, a fost ultimul împărat încoronat de către Papa, dar nu la Roma ci la Bologna.

Următorii conducători ai imperiului s-au numit ei înșiși „împărați” fără a mai călători la Roma sau fără a mai solicita acordul papei, adoptând acest titlul imediat ce erau încoronați sau la momentul morții predecesorului lor dacă fuseseră deja aleși ca succesori la tronul imperial în timpul vieții împăratului. Primul exemplu a fost Ferdinand I, care purta acest titlu încă din 1531, mult timp înaintea abdicării lui Carol Quintul întrucât în timpul absenței aproape permanente a împăratului, el era cel ce guverna imperiul și teritoriile imperiale ereditare.

Denumirea de „Rege al Romanilor” a fost păstrată până la sfârșitul imperiului, dar în perioada din urmă devenise titlul purtat de prințul moștenitor, dacă împăratul îl desemnase ca succesor în timpul vieții.

Rex in Germania sau Rex Germaniae Cu Maximilian I, Rex in Germania („Rege în Germania” și , de asemenea, „Rege în Țările germane”) și-a găsit locul în titlul imperial.Elisabeth Rothmund: Heinrich Schütz (1585–1672). Kulturpatriotismus und deutsche weltliche Vokalmusik. „Zum Auffnehmen der Music, auch Vermehrung unserer Nation Ruhm“. 2004, ISBN 3-03910-042-4, p. 79; Hermann Weisert: Der Reichstitel bis 1806. În: Archiv für Diplomatik. vol. 40, 1994, p. 441–513, aici p. 449. Titlul său era:Noi Maximilian I prin voia lui Dumnezeu ales Împărat Roman, dintotdeauna întregitorul Imperiului, rege în Germania, al Ungariei, Dalmației, Croației etc. rege (...)„Wir Maximilian von Gots genaden erwelter Romischer kayser, zu allen zeiten merer des Reichs, in Germanien zu Hungern, Dalmatien, Croatien etc. kunig […]”Apoi în țările germane, titlul de rege a devenit titlu imperial ca „împărat al Romei”, iar spre sfârșitul imperiului titulatura era doar Romanorum Imperator, Germaniae Rex („Împărat al Romanilor, Rege al Germaniei”). Iosif al II-lea, purta titlul:Noi Iosif al doilea prin voia lui Dumnezeu ales Împărat Roman, dintotdeauna întregitorul Imperiului, rege în Germania, al Ierusalimului, Ungariei, Boemiei etc. (...)„Wir Joseph der Zweyte von Gottes Gnaden erwählter Römischer Keyser, zu allen Zeiten Mehrer des Reichs, König in Germanien, zu Jerusalem, Ungarn, Böheim, […]”Titlul a făcut, de asemenea, parte din titlul complet al împăratului Austriei Francisc al II-lea care s-a autodenumit începând din 1804:Noi Franz al doilea prin voia lui Dumnezeu ales Împărat Roman, dintotdeauna întregitorul Imperiului, împărat moștenitor al Austriei, rege în Germania, al Ierusalimului, Ungariei, Boemiei etc. (...)„Wir, Franz der Zweyte, von Gottes Gnaden erwählter Römischer Kaiser, zu allen Zeiten Mehrer des Reichs, erblicher Kaiser von Österreich, König in Germanien, zu Jerusalem, zu Hungarn, zu Böheim, […]”

Consecințe Bazat pe această tradiție, Napoleon I curând după ce el însuși s-a autodenumit „Împărat al francezilor”, i-a acordat fiului său, Napoleon Franz Bonaparte, titlul Roi de Rome („Rege al Romei”).

Constituția de la Frankfurt din 1848 prevedea că în calitate de conducător al imperiului Împăratul germanilor trebuia să reia demnitatea și rangul regilor și împăraților romano-germani. Acest lucru nu s-a întâmplat deoarece împăratul ales Frederic Wilhelm al IV-lea a refuzat coroana care i-a fost oferită de Deputația Imperială (în germană Kaiserdeputation).

Următorii regi au fost desemnați ca succesori și au primit titlul de rege în timp ce împăratul Sfântului Imperiu Roman era în viață (de cele mai multe ori acesta fiind tatăl succesorului): +NumeData primirii titlului de regeData pierderii titlului de regeMotivulRelația cu împăratulÎmpăratulOtto al II-lea9617 mai 973succesor ca rege (împărat din 976)fiuOtto IHenric al III-lea10284 iunie 1039succesor ca rege (împărat din 1046)fiuConrad al II-leaHenric al IV-lea10535 octombrie 1056succesor ca rege (împărat din 1084)fiuHenric al III-leaConrad1087aprilie 1098destituitfiuHenric al IV-leaHenric al V-lea6 ianuarie 10991105succesor ca rege (împărat din 1111)fiuHenric al IV-leaHenric Berengar30 martie 11471150decesfiuConrad al III-leaHenric al VI-lea116910 iunie 1190succesor ca rege (împărat din 1191)fiuFrederic IFrederic al II-lea119628 septembrie 1197succesor; a abdicat (în timpul regenței) în 1197; ales rege (cu opoziție) în 1212; împărat din 1220fiuHenric al VI-leaHenric (al VII-lea)12204 iulie 1235destituitfiuFrederic al II-leaConrad al IV-lea123713 decembrie 1250succesor ca regefiuFrederic al II-leaVenceslau10 iunie 137629 noiembrie 1378succesor ca regefiuCarol al IV-leaMaximilian I16 februarie 148619 august 1493succesor ca rege (împărat din 1508)fiuFrederic al III-leaFerdinand I5 ianuarie 15313 mai 1558succesor ca împăratfrateCarol al V-leaMaximilian al II-lea28 noiembrie 156225 iulie 1564succesor ca împăratfiuFerdinand IRudolf al II-lea27 octombrie 157512 octombrie 1576succesor ca împăratfiuMaximilian al II-leaFerdinand al III-lea22 decembrie 163615 februarie 1637succesor ca împăratfiuFerdinand al II-leaFerdinand al IV-lea31 mai 16539 iulie 1654decesfiuFerdinand al III-leaIosif I23 ianuarie 16905 mai 1705succesor ca împăratfiuLeopold IIosif al II-lea27 martie 176418 august 1765succesor ca împăratfiuFrancisc I

Note

Bibliografie Hans K. Schulze: Grundstrukturen der Verfassung im Mittelalter. vol. 4: Das Königtum. Kohlhammer, Stuttgart 2011, ISBN 978-3-17-014863-5.