Nicolae Grigorescu s-a născut în ziua de 15 mai 1838 în satul Pitaru din Județul Dâmbovița, în familia lui Ion și a Ruxandrei Grigorescu. El al fost cel de al șaselea copil din cei șapte pe care familia s-a străduit cu greu să-i întrețină. Dintre cei șapte copii ai lui Ion Grigorescu, există mențiuni documentare doar pentru patru: Nicolae pictorul, Gheorghe zugravul de biserici, Elena croitoreasă și Maria cea mai vârstnică dintre ei.
Sora pictorului Maria Ghigorț s-a măritat în anul 1844 la doar 13 ani și a murit destul de tânără. Ea apare într-o fotografie (W.W. Ollenteit, București) din jurul anului 1860 alături de soțul ei. Nicolae Grigorescu a realizat un portret al acesteia care o înfățișează cosând, așezată pe o sofa. Tabloul se află astăzi la Biblioteca Academiei Române, Direcția de stampe.
Elena s-ar fi născut în anul 1831 și era mai vârstnică decât Gheorghe, ea fiind menționată documentar pentru prima oară ca garant (chezaș) într-un contract încheiat cu Anton Chladek. Elena s-a măritat cu Filionescu, un funcționar de primărie, cu care a avut o fată Alexandrina Filionescu. De aceasta s-a ocupat Nicolae oferindu-i educație și accesul la studii la Universitatea de Litere de la Paris. După studiile pe care le-a făcut în capitala Franței, Alexandrina s-a întors la București și a deschis un renumit pension de fete. Grigorescu i-a pictat, de altfel, și un foarte frumos portret.
Gheorghe era mai tânăr decât Elena, el a murit cu șase ani mai înaintea ei, în data de 31 august 1912. El s-a născut prin anul 1835 și și-a făcut ucenicia de zugrav de biserici în atelierul lui Anton Chladek. La vârsta de 16 ani a fost destul de avansat în meșteșugul picturii, drept pentru care a încheiat un contract pentru zugrăvirea unei biserici, dar cu o remunerație destul de modestă. Gheorghe l-a ajutat pe Nicolae la executarea picturilor murale de la Mănăstirea Zamfira în anul 1856 - 1857 și la Mănăstirea Agapia în anul 1860. Mai târziu, Gheorghe a intrat în rutina execuției de icoane. Sporadic a mai realizat copii după ilustrate și a încercat să facă portrete, dorind să-l urmeze pe Nicolae pe tărâmul picturii. Pictura lui a rămas la stadiul de diletant și ca un mijloc de a câștiga suplimentar mici sume de bani.
Tatăl lui Nicolae a fost după unii biografi notar în sat și mai apoi îngrijitor al conacului boieresc a lui Filip Lenș, după alții a fost un fel de administrator. Mama Ruxandra, în opinia lui George Oprescu, s-ar fi îndeletnicit cu croitoria.
Familia Grigorescu a locuit la conacul moșiei lui Filip Lenș (cel care a construit Casa Vernescu din București) care se afla în satul Strâmbeanu, pe malul pârâului Șuța ce se varsă în apropiere în râul Răstoaca. Ion Grigorescu a murit în anul 1843 și ca urmare, soția sa Ruxandra împreună cu copiii s-au mutat la București în grădina lui Filip Lenș din Clopotari, acolo unde astăzi ființează un spital pentru copii. După un timp familia Grigorescu s-a mutat la o rudă de-a lor, la Popa Volbură din mahalaua Cărămidarilor, unde au dus o viață simplă, mulțumindu-se cu puțin.
Așa cum Gheorghe (Ghiță) muncea la atelierul pictorului Anton Chladek, așa și Nicolae (Nicu) a intrat ca ucenic la acest atelier de zugrăvit. Din precizările pe care Virgil Cioflec le-a făcut despre această perioadă de ucenicie, a rezultat că Nicolae a fost pe la mai mulți meșteri zugravi până să ajungă la Chladek, la Gheorghe Puiu din Olari, mai apoi la fratele acestuia Dragomir și mai apoi la Nae Pantelimonescu care era un pictor de biserici renumit. Cu timpul, Nicolae a rămas singurul susținător al familiei, elocventă în acest sens fiind mărturisirea lui din anul 1856 în care a spus că ... este împovărat de îngrijirea de existență a unei mame văduve și [a unei] sore mai mică decât mine.
Una dintre cele mai mari iubiri pe care le-a avut Grigorescu în perioada sa de tinerețe a fost soprana Carlotta Lerik, pe care a cunoscut-o pe timpul studiilor sale la Școala de la Barbizon. După analiza criticilor și istoricilor de artă, Carlotta a fost una dintre muzele sale, ea pozând plină de feminitate pentru mai multe lucrări ale pictorului român. Astfel, ea apare în tabloul Interior de atelier, În grădină, Pe malul mării și La mare. În ultimii optsprezece ani de viață, Nicolae Grigorescu a trăit cu Maria Dáncs (Dancu sau Danciu) născută în familia lui Dáncs Gábor si Ördög Zsuzsánna din Chiuruș (Covasna). Cu aceasta pictorul a avut un fiu numit Gheorghe care a lăsat în urmă patru urmași, două fete și doi băieți. Există precizări controversate că pictorul s-ar fi căsătorit în ultima sa zi de viață cu cea care i-a stat alături și i-a dăruit un fiu. Întreaga avere, artistul a lăsat-o moștenire prin testament Mariei Dáncs și lui Gheorghe Grigorescu.
Cadrul istoric și social Satul natal Dacă activitatea de cercetare istorică a genealogiei lui Mihai Eminescu a dat atât de mult de lucru biografilor lui în scopul depistării unei origini romantice a poetului, studiile care l-au avut ca subiect pe Nicolae Grigorescu au fost cruțate de asemenea ipoteze inutile și elucubrante.Oprescu Vol. I... pag. 9 Datele obținute ca urmare a analizelor care s-au făcut au dovedit faptul că artistul cobora dintr-un neam de țărani din regiunea de câmpie a Munteniei, mai precis de la jumătatea drumului dintre București și Pitești, din satul Pitaru, Dâmbovița. Existența unor strămoși, care să confirme o continuitate familială în ce privește tradițiile nu poate fi vorba, și posibilitatea efectuării unor alte cercetări oricât de conștiincioase ar fi, nu va spori semnificativ cantitatea sau calitatea cunoștințelor deja dobândite până în anul 1965 pe această temă. Astfel, Grigorescu s-a ridicat dintr-o familie care făcea parte din pătura anonimă a poporului român și cel mai vechi ascendent cunoscut al lui este propriul lui tată.
În ziua de astăzi, localitatea Pitaru este o așezare care are câteva sute de case, dispuse în toate direcțiile pe de-o parte sau alta a drumului principal care derivă din șoseaua națională. În trecut existau trei sate Moara Crovului, Strîmbeanu și Pitaru, toate trei fiind mai apoi înglobate într-o singură comună cu numele unui Văcărescu,Marele dicționar al României, V, București, 1902, pag. 727–728 care avusese acolo o moșie,Vlahuță 1910... pag. 8 și mai târziu cu numele de Pitaru, astăzi făcând parte din comuna Potlogi. Istoricul George Oprescu a fost de părere că așezarea ar avea o vechime de circa 200 de ani, la momentul 1961 când a scris monografia lui Grigorescu, luând în considerare faptul că Palatul brâncovenesc de la Potlogi era situat la doar câțiva kilometri de satele Pitaru și Strîmbeanu care au biserici construite încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea.
De-a lungul comunei șerpuiește o gârlă numită Șuța care se varsă mai apoi în Răstoaca, prin albia căreia apele ajung în Râul Argeș.Oprescu Vol. I... pag. 10 Pe vremea copilăriei lui Nicolae, satul nu putea avea mult mai multe case ca în anul 1810 când existau 38 de case și 136 de oameni, dintre care 70 de femei și 66 de bărbați.Catagrafia bisericilor din eparhia Ungro-Vlahiei, 1810, II, folia 256 aflată la Biblioteca Academiei București, în manuscris, Document CMXVII. Regulamentul organic nu îmbunătățise viața țărănimii, ci sporise zilele de muncă obligatorii pe moșia boierească. De la 12 zile de clacă cât prevedea legea, țăranii trebuiau să presteze de fapt 56 de zile pe an în Țara Românească și 84 de zile în Moldova.Nicolae Bălcescu: Reforma socială la români, în Opere, I, Editura Academiei, pag. 263–264 La toate acestea se suprapuneau abuzurile arendașilor care îngreunau și mai mult viața de zi cu zi a țăranului român. Rezultatul analizei lui Nicolae Bălcescu asupra efectelor Regulamentului organic, a fost că: „Acum toți țăranii s-au înfundat într-o datorie atât de mare, care se grămădește din an în an, încât toată viața lui este robit cu totul și numai cu moartea se poate plăti și mîntui de acești cumpliți cămătari de muncă.”---- Nicolae Bălcescu: Reforma socială la români, în Opere, I, Editura Academiei, pag. 268
Prevederile Regulamentului organic privitoare la învățământ au ajuns și mai greu în mediul sătesc. Cu toate că s-au înființat mii de școli la sate și în capitalele județene, de fapt în mediul rural ele existau doar cu numele, deoarece înființarea lor a fost lăsată pe mâna proprietarilor de pământuri - marii moșieri. În sine, situația a rămas neschimbată și ea nu diferea cu prea mult de relatările lui Dinicu Golescu în care locuitorii satelor trăiau o viață de înfricoșătoare mizerie. Ținând cont de toate aceste împrejurări, apariția la sat a unui slujbaș domnesc aducea cu dânsul o spaimă apocaliptică. Constantin Golescu a definit spaima țăranilor astfel: „... fugeau atât ei, cât și muierile lor, și copiii care puteau fugi, prin păduri și pe munți, întocmai ca dobitoacele cele sălbatice, când le gonesc vânătorii cu câinii.”Constantin Golescu: Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826, editura Nerva Hodoș, București, 1910, pag. 59–60.
Dovada acestor stări de lucruri a fost imortalizată în schițele, desenele și picturile realizate de către mai mulți pictori romantici occidentali care au trecut prin Țara Românească în acele timpuri.Oprescu Vol. I... pag. 11 Elocvente în acest sens sunt cele executate de către Auguste Raffet sau Michel Bouquet, artiști interesați mai ales de aspectul etnografic și de pitorescul locurilor. Cel mai reprezentativ desen care descrie relatările lui Constantin Golescu este cel al lui Bouquet din 1840, el înfățișează sinistra goliciune a colibelor din Bărăgan. Acestea apar îngropate pe jumătate în pământ la marginea unui drumeag care se pierde în imensitatea câmpiei. Acest motiv al colibelor câmpenești a fost folosit și de Grigorescu în multe din lucrările sale în care înfățișează viața satelor.
Conacul lui Filip Lenș
În anii copilăriei lui Nicolae Grigorescu, satul Pitaru se afla pe moșia marelui boier Filip Lenș (1779 - 1858), boier care avea o mulțime de proprietăți în mai multe județe și care poate fi un etalon al tipicului boierimii din Țara Românească din acele timpuri. El era un membru al protipendadei și cu ajutorul averii pe care o avea, putea influența deciziile domnitorului și chiar înlocuirea lui, asta în cazul în care nu-și dorea pentru el însuși scaunul domnesc.Th. Cornel și Theodor Arghezi: Figuri contemporane din România, Familia Lenș, București, 1913, pag. 4 - 5 În tinerețea sa s-a bucurat de protecția lui Constantin Ipsilanti și ca și acesta și-a adunat o importantă colecție de artă. Boierul a adunat la conacul lui de la Pitaru tot felul de lucruri agonisite de prin străinătățuri, piese de mobilier, bibelouri de porțelan, tapiserii foarte scumpe, covoare de Șiraz precum și copii după opere realizate de Albrecht Dürer, Salvator Rosa și Rubens.Barbu Brezianu... pag. 8 La acest conac a presupus istoricul de artă Barbu Brezianu că s-ar fi declanșat vocația lui Nicolae Grigorescu spre arta picturii, privind în copilărie împreună cu tatăl lui colecția marelui boier valah. Lenș nu a precupețit niciun efort în adunarea averii, folosindu-se de orice mijloace pentru a-și atinge scopurile. Astfel, a obținut de mai multe ori concesiunea serviciilor poștale, existând în acest sens mențiuni documentare care atestă că în anul 1824 statul român îi datora peste un milion de lei, o sumă considerabilă pentru acele vremuri.Oprescu Vol. I, ... pag. 12 Similar poștelor, a avut și concesiunea tuturor salinelor din țară.
Cu banii câștigați își întreținea copiii la studii la Paris și avea cea mai frumoasă casă din București, considerată pe atunci ca fiind mai frumoasă decât însăși palatul domnesc.Hurmuzaki - Iorga: Documente privind istoria românilor, București, pag. 144–151 Cu toate că avea gusturi europene, Filip Lenș se îmbrăca după moda tradițională românească. El apare într-un daghereotip unde este îmbrăcat cu giubea îmblănită, anteriu înflorat și are barba mare răsfirată pe piept și capul acoperit cu calpac de samur.