Classic Mac OS

Classic Mac OS este denumirea retrospectivă a familiei originale de sisteme de operare dezvoltate de Apple Computer pentru calculatoarele Macintosh. Seria a început cu software-ul livrat împreună cu primul Macintosh, la 24 ianuarie 1984, și s-a încheiat cu Mac OS 9; ultima actualizare, Mac OS 9.2.2, a fost publicată la 5 decembrie 2001.

Sistemul a fost cunoscut inițial prin numele componentelor sale, în special System și Finder, iar expresia Macintosh System Software a intrat în uz odată cu pachetele publicate la sfârșitul anilor 1980. Apple a adoptat oficial numele „Mac OS” în perioada System 7, versiunea 7.6 fiind prima lansare majoră care a purtat această denumire în titlu. Termenul „Classic Mac OS” este folosit pentru a deosebi această familie de Mac OS X, sistemul cu o arhitectură diferită care i-a urmat.

Classic Mac OS a contribuit la popularizarea interfeței grafice bazate pe ferestre, pictograme, meniuri și utilizarea mouse-ului. Sistemul a fost conceput împreună cu hardware-ul Macintosh, astfel încât funcțiile de bază, interfața și aplicațiile să formeze un produs integrat și ușor de utilizat de publicul nespecializat.

Primele versiuni rulau, în mod normal, o singură aplicație la un moment dat. Switcher a permis păstrarea mai multor aplicații în memorie, iar MultiFinder a introdus ulterior multitaskingul cooperativ, integrat în System 7. Arhitectura a păstrat însă până la sfârșitul seriei limite importante: aplicațiile împărțeau același spațiu de memorie, nu beneficiau de protecție completă una față de alta și trebuiau să coopereze pentru distribuirea timpului procesorului.

Origini și concepție Proiectul Macintosh a fost inițiat la sfârșitul anilor 1970 de Jef Raskin, care urmărea realizarea unui calculator personal accesibil și simplu de folosit. În 1981, Steve Jobs a preluat conducerea proiectului, iar echipa Macintosh a dezvoltat în paralel hardware-ul, sistemul de operare și aplicațiile de bază.

Interfața Macintosh a fost influențată de cercetările asupra interfețelor grafice realizate la Xerox PARC, pe care angajați Apple le-au văzut în 1979. Echipele Lisa și Macintosh au preluat idei precum ferestrele, pictogramele și indicatorul controlat cu mouse-ul, dar au dezvoltat și elemente proprii, între care bara de meniu permanentă, meniurile derulante și utilizarea consecventă a manipulării directe.

Apple a urmărit ca utilizatorul să interacționeze cu documente și aplicații, nu cu mecanismele interne ale sistemului de operare. Finder prezenta discurile, dosarele, fișierele și coșul de gunoi sub forma unor obiecte de pe un birou virtual, iar majoritatea operațiilor curente se efectuau cu mouse-ul. Această abordare diferenția Macintoshul de numeroase calculatoare personale contemporane, care necesitau introducerea comenzilor textuale.

Arhitectură

Componentele sistemului și interfața

Software-ul primelor Macintoshuri era alcătuit din cod păstrat în memoria ROM a calculatorului și din fișiere încărcate de pe dischetă sau disc. ROM-ul conținea rutinele Macintosh Toolbox, care ofereau servicii pentru desenarea interfeței, gestionarea ferestrelor, meniurilor, textului, memoriei și dispozitivelor. Pe disc se aflau fișierul System, Finder și alte componente grupate în System Folder.

Integrarea unor servicii esențiale în ROM a redus memoria necesară sistemului pe Macintoshul original, care dispunea de 128 KB RAM. Totodată, calculatorul putea afișa mesaje grafice încă din primele etape ale pornirii, fără o consolă text destinată utilizatorului obișnuit. Legătura strânsă dintre ROM, hardware și software a făcut ca sistemul să ruleze inițial numai pe calculatoarele Apple și, ulterior, pe clonele care foloseau tehnologii licențiate de companie.

Interfața folosea o singură bară de meniu pentru aplicația activă. Finder gestiona biroul virtual și sistemul de fișiere, iar accesorii precum Calculator sau Notepad puteau fi deschise chiar și în perioada în care sistemul rula o singură aplicație principală. În timp, funcționalitatea sistemului a fost extinsă prin panouri de control și extensii încărcate la pornire.

Administrarea memoriei și multitaskingul

Primele versiuni alocau cea mai mare parte a memoriei aplicației active. Switcher, realizat pentru calculatoarele cu cel puțin 512 KB RAM, a permis încărcarea simultană a mai multor aplicații, însă numai una era activă și vizibilă la un moment dat. MultiFinder, inclus în pachetul System Software 5, a introdus un mediu în care ferestrele mai multor aplicații puteau rămâne afișate simultan.

MultiFinder și, ulterior, System 7 au folosit multitasking cooperativ: fiecare aplicație trebuia să cedeze periodic controlul pentru a permite celorlalte să ruleze. O aplicație care nu răspundea sau care executa o operație blocantă putea încetini ori opri întregul mediu. Un test comparativ publicat de InfoWorld în 1990 a evaluat favorabil utilizarea MultiFinder, dar a constatat și costuri de performanță pentru unele operații de fișiere și tipărire.

Memoria era împărțită în partiții atribuite aplicațiilor, iar utilizatorul putea modifica manual cantitatea rezervată unui program. Aplicațiile și sistemul nu erau izolate prin protecție completă a memoriei, astfel încât o eroare putea afecta datele altor programe sau putea bloca întregul calculator. Extensiile de sistem, care modificau ori interceptau funcțiile sistemului, puteau de asemenea intra în conflict între ele. Aceste limite au devenit tot mai vizibile în anii 1990, când alte sisteme de operare ofereau multitasking preemptiv și memorie protejată.

Compatibilitatea hardware și trecerea la PowerPC

Versiunile inițiale au fost dezvoltate pentru familia de procesoare Motorola 68000. Software-ul de sistem a fost adaptat succesiv pentru procesoarele 68020, 68030 și 68040 și pentru noile controlere, magistrale și periferice introduse pe calculatoarele Macintosh. Mac OS 8.1 a fost ultima versiune care a putut rula pe procesoare 68k.

Apple a început trecerea la procesoarele PowerPC în 1994, odată cu System 7.1.2 și primele modele Power Macintosh. Sistemul a combinat cod PowerPC nativ cu numeroase componente 68k. Emulatorul 68LC040 și Mixed Mode Manager permiteau aplicațiilor, extensiilor și driverelor mai vechi să ruleze, iar controlul putea trece între codul 68k emulat și codul PowerPC nativ.

Pe sistemele PowerPC, un nano-nucleu furniza servicii de nivel inferior și intermedia accesul la procesor. Mac OS 8.6 a extins această componentă pentru Multiprocessing Services 2.0, care permitea executarea preemptivă a unor sarcini special concepute, fără a transforma însă mediul aplicațiilor clasice într-un sistem cu izolare completă a proceselor.

Clonele Macintosh Între 1995 și 1997, Apple a licențiat tehnologia Macintosh unor producători precum Power Computing, UMAX și Motorola. Calculatoarele rezultate rulau versiuni ale System 7 și Mac OS și erau comercializate ca sisteme compatibile Mac OS. System 7.5.1 a introdus pe ecranul de pornire sigla „Mac OS”, iar Mac OS 7.6 a adoptat denumirea ca titlu oficial al sistemului, ceea ce permitea separarea mărcii sistemului de operare de marca hardware Macintosh.

Programul nu a produs creșterea de piață urmărită de Apple și a redus vânzările unor modele proprii. După revenirea lui Steve Jobs, compania a refuzat să extindă în aceleași condiții licențele pentru noile versiuni și a cumpărat activele Macintosh ale Power Computing. Contractele existente acopereau System 7, iar lansarea Mac OS 8 a contribuit la încheierea rapidă a pieței clonelor autorizate.

Sistemele de fișiere

Primele versiuni au folosit Macintosh File System (MFS), un sistem de fișiere plat. Finder putea afișa dosare pentru organizarea vizuală, dar acestea nu corespundeau unor directoare reale pe disc. Hierarchical File System (HFS), introdus pentru unitatea Hard Disk 20 și implementat complet odată cu Macintosh Plus, a adăugat o structură ierarhică de directoare.

MFS și HFS păstrau pentru fiecare fișier două fluxuri principale. Data fork conținea datele obișnuite, iar resource fork putea conține meniuri, pictograme, sunete, segmente de cod și alte resurse structurate. Modelul facilita separarea datelor de interfață, dar îngreuna transferul către sisteme de fișiere care recunoșteau un singur flux; formate precum BinHex și MacBinary au fost folosite pentru păstrarea ambelor componente.

Mac OS 8.1 a introdus HFS Plus, numit și Mac OS Extended. Noul format folosea mai eficient spațiul de pe volumele mari, permitea nume de fișiere Unicode și mărea limitele privind dimensiunea discurilor și numărul fișierelor. HFS Plus a devenit sistemul de fișiere principal al versiunilor târzii de Classic Mac OS și a fost păstrat ulterior în Mac OS X.

Istoricul versiunilor

System 1–4

Versiunile timpurii nu au avut un nume comercial unitar. Sistemul era identificat prin combinația dintre versiunea fișierului System și versiunea Finder, iar denumiri precum „System 1” sau „System 2” au fost aplicate retrospectiv. Primul software a fost livrat împreună cu Macintosh 128K la 24 ianuarie 1984 și utiliza MFS.

System 2 a adăugat comenzi Finder precum crearea unui dosar și oprirea calculatorului și a extins suportul pentru AppleTalk și imprimanta LaserWriter. Actualizările din 1985 au introdus HFS pentru Hard Disk 20. System 3, lansat odată cu Macintosh Plus în 1986, a oferit suport complet pentru HFS, dischete de 800 KB și interfața SCSI.

System 4 a însoțit modelele Macintosh SE și Macintosh II în 1987. Aceste calculatoare necesitau suport pentru sloturi de extensie, Apple Desktop Bus, discuri interne și, în cazul Macintosh II, afișare color și procesorul Motorola 68020. Adaptarea software-ului pentru noile modele a marcat trecerea de la platforma Macintosh inițială, închisă, la o familie hardware mai extensibilă.

System Software 5

La sfârșitul anului 1987, Apple a comercializat Apple Macintosh System Software Update 5.0 ca produs separat. Numărul „5.0” desemna pachetul de distribuție, nu o versiune unică a fișierului System; pachetul inițial includea System 4.2, Finder 6.0, utilitare și documentație.

Principala noutate a fost MultiFinder. Spre deosebire de Switcher, acesta păstra ferestrele mai multor aplicații pe același birou și permitea activități în fundal, în limitele multitaskingului cooperativ. Utilizatorul putea porni însă sistemul fără MultiFinder, păstrând modul cu o singură aplicație.

System 6 System 6, lansat în 1988, a consolidat componentele introduse în versiunile precedente și a apropiat numerotarea Finder de cea a sistemului. Seria a adăugat suport pentru procesoarele 68030, unitatea SuperDrive de 1,44 MB și calculatoare precum Macintosh IIx, Macintosh SE/30 și Macintosh Portable.

MultiFinder a rămas opțional. Actualizările System 6 au fost legate frecvent de lansarea unor modele noi și de corectarea compatibilității cu rețele, imprimante și periferice. Versiunea 6.0.8, publicată în 1991, a actualizat componentele de tipărire pentru compatibilitate cu System 7, iar 6.0.8L a fost destinată unui grup restrâns de modele compacte și portabile.

System 7 System 7 a fost lansat la 13 mai 1991 și a reprezentat cea mai amplă revizuire a platformei de la apariția Macintoshului. MultiFinder a fost integrat permanent, iar sistemul a adăugat memorie virtuală, adresare pe 32 de biți, aliasuri pentru fișiere și dosare, partajarea personală a fișierelor, fonturi TrueType, AppleEvents și suport pentru automatizare prin AppleScript.

Finder a dobândit un aspect color și noi mecanisme de organizare. Coșul de gunoi a devenit un dosar persistent, astfel încât conținutul său nu mai era șters automat la oprire. System 7 a devenit baza software a tranziției de la procesoarele 68k la PowerPC și a rămas familia principală a sistemului până în 1997.

System 7.1