Île de la Cité este o insulă situată pe Sena, în „inima Parisului”. Este considerată leagănul antic al orașului Paris, altădată Lutetia. Ea aparție primului și celui de al patrulea arondisment al Parisului. Cronicarul Gui de Bazoches o evoca în 1190 ca fiind „capul, inima și vlaga Parisului”.
În partea de est a insulei se află catedrala Notre-Dame.
Suprafața insulei este de circa 22,5 ha. La 1 ianuarie 2013 populația sa era de de locuitori.
Acest sit este deservit de stațiile de metrou Cité și Saint-Michel.
Istoric Poate fi legănul Parisului Un mic trib galic numit Parisii trăia acolo de prin 250 î.Hr.Jacques Hillairet, Dictionnaire historique des rues de Paris, tome I, pp. 40-42.Danielle Chadych et Dominique Leborgne, Atlas de Paris: Évolution d'un paysage urbain, p. 20.Regiunea era bogată în pește și vânat, iar accesul de pe un mal la altul al Senei era ușurat de relativa îngustime a fluviului. Două pasarele de lemn prelungeau calea naturală nord-sud care cobora de la pasul „La Chapelle”, evitând astfel numeroasele mlaștini din vecinătate. E posibil ca o incintă galică să fi fost construită cu scopul de a proteja de asalturile dușmane cele câteva colibe rotunde din paie care adăposteau populația.
Île de la Cité se întindea pe 9 hectareCirca pe ., în timp ce astăzi suprafața sa totală este de . Malul era retras cu vreo cincizeci de metri în raport cu malurile actuale, din cauza neregularității fluviului și instabilității malurilor. În afară de aceasta, mai multe insulițe nu au fost adăugate insulei decât mai târziu.
În 52 î.Hr., după victoria lui Iulius Caesar asupra lui Vercingetorix, asistăm la nașterea Luteției. Galii s-au instalat pe insulă și au continuat să trăiască din ceea ce le oferea fluviul, prin pescuit și prin transport cu șalande, în timp ce orașul galo-roman se construia pe malul stâng al Senei.
Nașterea Luteției thumb|250px|Planul Île de la Cité în secolul al IX-lea. La începutul erei creștine, exista pe insulă un templu păgân dedicat gloriei lui Jupiter, după toate aparențele edificat de „nauți”, o bogată corporație de navigatori. În aval de insulă a fost edificat și un palat Pe acest amplasament se ridică astăzi Palatul de Justiție. unde își avea reședința reprezentantul Romei. Malurile au fost stabilizate, iar unele bancuri au fost reunite cu insula Renaud Gagneux et Denis Prouvost, Sur les traces des enceintes de Paris : Promenades au long des murs disparus, éditions Parigramme, 2004, . pentru a se permite un traseu mai bunal străzilor de trei metri lărgime, mărginite de case construite ca la Roma, cu un etaj, din lemn și chirpici, cu acoperișuri de țiglă sau de paie. Cardo maximus traversa insula pe amplasamentul actualei rue de la Cité, reluând astfel traseul vechii căi galice, dar cu o pietruire veritabilă, formată din piatră de râu și din argilă, și acoperit cu dale de gresie. Pe această axă, vechile pasarele au lăsat locul a două poduri de lemn pe stâlpi de lemn bătuți pe fundul apei. Se estimează populația la circa . Cheiul portului Lutetia, stabilit în sud-estul insulei, a fost construit în timpul domniei lui Tiberius, la începutul secolului I d.Hr.
După fasta perioadă a începutului Imperiului Roman, primele invazii barbare, începând din 276, i-au obligat pe locuitorii din Lutetia să se refugieze, în mod regulat, pe Île de la Cité, mai ușor de apărat, în timp ce hoardele dușmane făceau ravagii la Lutetia. În timpul valului hunilor conduși de Attila, populația de pe malul stâng, însuflețită de Sfânta Genoveva, s-a revărsat pe insulă, iar la mijlocul secolului al IV-lea o incintă cu lărgimea de doi metri a fost construită la o distanță de vreo treizeci de metri de malurile Senei. Pe axa cardo au fost străpunse două porți mari de zece metri lărgime constituite din două batante de lemn. Pe partea apuseană, Palatul devine în 357 reședința militară a cezarului Iulian care îi luase cartierele Luteției. În față se ridica o mare bazilică civilă de lungime pe 35 lățime, pe amplasamentul actualei piețe de flori.
În 508, Clovis, rege al francilor, a făcut din Paris capitala regatului său și s-a instalat în Palatul fostului guvern roman. Cu creștinarea, bisericile s-au multiplicat pe insulă. Vechiul templu galo-roman a fost înlocuit, între 511 și 558, printr-o mare bazilică creștină dedicată Sfântului Ștefan, primul martir, Catedrala Sfântul Ștefan, pe amplasamentul actualei Notre-Dame de Paris, una dintre capodoperele arhitecturii gotice. Incinta galo-romană a fost adusă la același nivel cu fundațiile cu scopul de a se proceda la construcția sa, după planurile bazilicilor constantiniene, ridicându-se coloane de marmură și capiteluri, fără îndoială recuperate de la vechiul templu al „nauților”.Bruno Dell, Histoire de Paris, Hatier, 1992, . Au fost ridicate și baptisterul Saint-Jean-le-Rond și bazilica Saint-Germain-le-VieuxA.J. Meindre, Histoire de Paris et de son influence en Europe, 1856, Citiți online.Pe amplasamentul actualei Prefecturi de Poliție.. Două mănăstiri feminine au fost edificate, Saint-Christophe Saint-Martial, precum și un oratoriu din lemn dedicat Sfântului Martin. Un violent incendiu, în 586, a devastat întregul cartier comercial care se întindea de la palat până la bisericile din partea de sud-est. Chiar închisoarea, aproape de Petit-Pont, a fost distrusă, lăsând să scape prizonierii.Gregor de Tours narează aceste lucruri în Histoire des Francs.
Sediul puterii regale și episcopale thumb|250px|Palais de la Cité în secolul al XV-lea. În perioada carolingiană, din 752 până în 987, viața capitalei s-a concentrat pe insulă. Dar începând cu Charlemagne, Cetatea și-a pierdut statutul de capitală, curtea deplasându-se din oraș în oraș. Jefuit, incendiat și devastat de normanzi, în trei rânduri, în 845, 856 și 861, orașul a fost slăbit. Carol Pleșuvul, în 877, a ordonat restaurarea și întărirea incintei galo-romane. Au fost construite și două turnuri mari, Petit și Grand Châtelet, cu scopul protejării accesului la poduri, cărora li s-au îngustat spațiile dintre stâlpi cu scopul de a se controla mai bine trecerea navelor.Grand-Pont („Podul Mare”), în Evul Mediu, era construit 150 de metri la vest, pe axa de-a lungul palatului. Nu mai era, prin urmare, în prelungirea Podului Mic (în franceză, „Petit-Pont”). Abațiile de pe cele două maluri își construiseră capele pe insulă, cu scopul de a-și pune la adăpost tezaurul: astfel au fost ridicate Saint-Germain-le-Vieux, Sainte-Geneviève-la-Petite, Saint-Landry-des-Arcis și, în secolul următor, Saint-Barthélemy.
Când șapte sute de corăbii vikinge și patru mii de vikingi, conduși de Sigfried, s-au prezentat pe malul apusean al insulei, Gozlin, episcop al Parisului, le-a refuzat trecerea. A urmat un asediu îndelungat (885-887), care a luat sfârșit prin plecarea invadatorilor contra plății unui tribut. În afara Cetății, care a suferit din cauza îndelungatului asediu, totul a fost distrus și devastat pe cele două maluri, Contele Parisului, Eudes I al Franței / Odo a beneficiat de această relativă victorie a parizienilor și a fost ales rege al Franciei Occidentale, înlocuindu-l pe Carol cel Gros, care era acuzat că a întârziat să protejeze orașul.
thumb|250px|left|Plan numit de Bâle al Île de la Cité, în 1550. În vreme ce ultimii Carolingieni se mulțumeau mai ales cu văile Oise sau Aisne, Robertienii, stabiliți în valea Loarei, se apropiau de Paris. Île de la Cité a devenit sediul puterii: la vest, palatul comital a devenit reședință regală, chiar dacă Hugo Capet nu l-a ocupat decât rar. Cât despre succesorii săi, aceștia au făcut modificări importante. Partea răsăriteană a fost dedicată puterii episcopale. Între cele două, cartierul comercial, în jurul pieții PaluPe amplasamentul actualului quai du Marché-Neuf., furnizau regelui și episcopului produse prețioaseMichel Parisse, Xavier Barral i Altet, Le roi de France et son royaume en l'an Mil, Picard, Paris, 1990., însă populația se răspândea mai ales pe malul drept, pe care îl numeau „dincolo de Podul Mare” (în franceză: « outre Grand-Pont »).
Cetatea nu era în secolul al XI-lea decât un vast șantier, însă în 1112, regele Ludovic al VI-lea cel Gros s-a instalat în palatul Cetății, cu Parlamentul și curtea, Curia Regis. Pe stâlpii Podului Mare („le Grand-Pont”) a fost construit Pont aux Meuniers („Podul Morarilor”), care a fost înlocuit, în 1142 cu Pont-aux-Changeurs (în română, „Podul comercianților care fac troc”), care a luat, la rândul său, numele de Grand-Pont. În sud, Petit-Pont era și el mărginit de case și prăvălii. Vechea vulnerabilitate a insulei a fost puternic micșorată când regele Filip August, născut și căsătorit în Palatul Cetății, a pus să se construiască, în preajma secolului al XIII-lea, pe cele două maluri ale Senei, o incintă care a închis în totalitate Cetatea. În 1163, episcopul Maurice de Sully lansase construirea catedralei Notre-Dame, în același timp când reforma organizarea parohiilor în jurul celor douăsprezece capele care se ridicau pe insulă, pentru a așeza autoritatea episcopală.
Centrul unei capitale în creștere thumb|250px|left|Île de la Cité (la dreapta) în 1590 sau 1593; în această epocă insula era deja foarte urbanizată (Musée Carnavalet). thumb|250px|Planul lui Turgot din 1739, extras Île de la Cité. Spre 1300, le versificatorul Guillot de Paris a compus o primă listă cu numele străzilor din Paris în Le Dit des rues de Paris.Le Dit des rues de Paris Acest document indică faptul că Parisul număra 310 de străzi, dintre care 80 în cartierul Outre-Petit-Pont (malul stâng), 36 în „Cité” și 114 în cartierul Outre-Grand-Pont (malul drept).Pierre Larousse, Grand dictionnaire universel du XIXe siècle volume 12
După mai multe măriri inițiate de Sfântul Ludovic și de Filip cel Frumos, Palatul Cetății a fost abandonat, la decizia regelui Carol al V-lea, de familia regală care s-a instalat la Luvru. Île de la Cité număra atunci cinci sute de case, separate de un labirint de vreo patruzeci de străzi insalubre, doar cele patru artere principale fiind pavate din timpul domniei lui Filip August. Pont-aux-Changeurs adăpostea vreo sută de negustori; pe axa sa, spre sud, podul Saint-Michel a fost construit din piatră încă din 1379, iar podul Notre-Dame a înlocuit, în 1413, vechea pasarelă denumită « planches Milbray », care succedase Podului Mare galo-roman. Accesul pe fluviu era ordonat prin prezența unor lanțuri grele care prelungeau zidurile orașului peste apă.
250px|thumb|left|Planul insulei în secolul al XVIII-lea. Carol al VII-lea a lăsat definitiv palatul Parlamentului. Puține schimbări au intervenit pe Île de la Cité în secolele care au urmat. În secolul al XV-lea a devenit unul dintre cele șaisprezece cartiere administrative. Henric al III-lea a hotărât în 1578 să se edifice Pont Neuf („Podul Nou”) care trebuia să unească cele două maluri ale Senei trecând prin vârful din aval al Cetății. Insula trebuia să înceteze astfel să mai fie loc de trecere obligatoriu între cele două maluri ale fluviului și astfel dezvoltarea și transformarea insulei au încetinit. Henric al IV-lea a terminat lucrările în 1607 și i-a încredințat președintelui Parlamentului Parisului, Achille de Harlay, sarcina să edifice un spațiu comercial în jurul viitoarei place Dauphine, după ce a unit cu Île de la Cité insulițele de la Gourdaine, du Passeur-aux-Vaches și aux Juifs. Statuia lui Henric al IV-lea a fost ridicată în 1614. S-a reconstruit și o parte din Palat care fusese devastat de un incendiu în 1618. Pont au Change a fost refăcut de Michel Villedo și Jean Androuet du Cerceau, între 1639 și 1647, cu două rânduri de case.
250px|thumb|left|Demolarea bisericii Saint-Barthelemy din Paris în 1791 - Pierre-Antoine Demachy (Musée Carnavalet).