Lupta de la Galați a avut loc în ianuarie 1918 și s-a purtat între forțele armate ale Regatului României și corpuri de voluntari ruși dezertați din fosta Armată Imperială Rusă, precum și bolșevici, întrucât cei dintâi căutau să îi împiedice pe cei din urmă să se retragă de pe linia armistițiului împreună cu echipamentul din dotare.

Context

România a fost neutră în primii doi ani ai Primului Război Mondial, dar odată cu semnarea Tratatului de la București (1916), România s-a aliat cu Puterile Antantei și a declarat război la 27 august 1916. După progresele inițiale, campania militară a devenit rapid dezastruoasă pentru România, deoarece Puterile Centrale au ocupat în câteva luni două treimi din țară, inclusiv capitala București, iar trupele ruse au fost trimise pe noua linie a frontului pentru a sprijini guvernul român și a împiedica o invazie a Rusiei dinspre sud. Galați, ultimul port de pe partea românească a fluviului Dunărea, vital pentru aprovizionarea teritoriului românesc și a guberniei Basarabia, a rămas în spatele liniilor frontului, pe partea controlată de Antantă.

La începutul anului 1917, toată armată română care se retrăsese după dezastrul campaniei de anul precedent, se afla în Moldova. Statul român era redus la o treime din teritoriu. Populația se îngrămădise și ea în Moldova, dar tot aici se găsea o mulțime de un milion de ruși care forfoteau prin toate orașele și satele, înghesuindu-i și dislocându-i pe români. În Iași, rușii cumpărau case ori închiriau apartamente pe 5 ani. În Delta Dunării, au înlăturat autoritățile locale, au arestat jandarmii, au evacuat populația românească, lăsând pe loc doar lipovenii. A urmat o perioadă de refacere a capacității de luptă a armatei române, iar rolul misiunii franceze conduse de generalul Berthelot a fost preponderent, ofițerii francezi instruind armata română și aducând-o la nivelul de pregătire necesar ducerii războiului modern. După o muncă tenace, trupele române au putut fi dotate și pregătite pe măsura celor occidentale. Pe Frontul român, alături de trupele române se aflau și unități din armata rusă, aproximativ o jumătate de milion de trupe combatante, plus trupe de etape, servicii, spitale etc.Un episod unic in istoria noastră – Bătălia pentru Galați (ianuarie 1918) Cer și pământ românesc 25.04.2014

Revoluția din februarie 1917 din Rusia l-a forțat pe țarul Nicolae al II-lea să abdice, dar guvernul provizoriu rus condus de Aleksandr Kerenski a decis să continue războiul de partea Antantei, deși liniile frontului rămăseseră în mare parte blocate. În vara anului 1917, frontul românesc s-a confruntat cu una dintre cele mai mari concentrații de forțe de luptă și material de război din Primul Război Mondial: 9 armate, 80 de divizii de infanterie cu 974 de batalioane, 19 divizii de cavalerie cu 550 de escadroane și 923 de baterii de artilerie, ale căror efective se ridicau la aproximativ 800.000 de militari, cu încă aproximativ 1.000.000 în rezerva lor imediată. Sub presiunea Aliaților de a continua războiul, Rusia a lansat împotriva Puterilor Centrale ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Ofensiva Kerenski. În cadrul acestei ofensive, România a luat parte la trei bătălii, la Mărăști, Mărășești și Oituz, blocând înaintarea trupelor inamice.

Bătălia de la Mărăști a început la 24 iulie 1917 în sectorul controlat de Armata a II-a Română, Armata a IV-a Rusă și Armata a IX-a rusă. Inițiată prin surprindere, cu participarea a trei divizii, ofensiva a reușit să spulbere apărarea inamică bine organizată și să oblige forțele austro-ungare și germane să se retragă. Ca urmare a acestei ofensive, linia frontului a fost ruptă pe o lungime de 30 km, pătrunzându-se pe o adâncime de 20 km, ceea ce a dus la eliberarea unei zone de circa 500 km2 care cuprindea 30 de sate, forțele române capturând 2.700 de prizonieri, 70 de tunuri și cantități importante de material, inclusiv o cantitate semnificativă de muniție. Românii și-au pierdut încrederea în forțele ruse, pentru că atunci când au încercat să materializeze avantajul obținut, rușii au replicat că „nu au ordin de la Revoluție” să înainteze. Totuși, ambele armate rusești au rămas pe teritoriul românesc.

Când Revoluția din octombrie din Rusia l-a adus la putere pe Vladimir Ilici Lenin, acesta a început imediat să negocieze o pace separată cu germanii, care a culminat cu semnarea, la 15 decembrie 1917, a unui armistițiu între Rusia sovietică și Puterile Centrale. Românii au negociat separat un armistițiu semnat în cele din urmă la Focșani, dar milioane de soldați germani și ruși au continuat confruntările pe teritoriul României.

Revoluția rusă a agravat situația, schimbând radical politica rușilor. În scurt timp, colaborarea armatelor celor două țări a încetat aproape complet și mai mult, ele au devenit vrăjmașe, atunci când corpuri ale armatei țariste, în ciudă opoziției conducătorilor ei, au început a simpatiza cu Revoluția bolșevică.

Armata rusă de pe Frontul român, condusă de generalul Dmitri Șcerbaciov, avea sediul în cartierul Socola din Iași, capitala în exil a României, Bucureștiul aflându-se sub ocupația trupelor Puterilor Centrale. Începând cu luna februarie, după emiterea primului decret oficial al Sovietului de deputați ai muncitorilor și soldaților din Petrograd (Ordinul nr. 1), armata rusă începuse să se dezintegreze, iar ritmul a crescut după semnarea armistițiului. Soldații ruși s-au transformat în briganzi care își ucideau adesea ofițerii, alegeau comitete revoluționare și începeau să jefuiască, să omoare și să violeze populația civilă din România. Generalul Șcerbaciov a pierdut controlul asupra majorității unităților ruse care nu dezertaseră, în favoarea revoluționarilor bolșevici. Șcerbaciov i-a scris prim-ministrului român Ion I. C. Brătianu: „Armatele ruse au devenit bande fără lideri, inoculate cu un anarhism violent, incapabile să mențină frontul și incapabile să organizeze demobilizarea în vederea retragerii, care fără o aprovizionare corespunzătoare este în sine o acțiune devastatoare”. Dar la cererea sa de sprijin, Brătianu a răspuns: „Nu pot cere niciunui soldat român să te apere de propriile tale trupe fără să mă văd intervenind în Rusia și provocând un conflict cu noii conducători”. Oricum, România va trebui în curând să se confrunte cu rușii.

În decembrie 1917, bolșevicii radicali din Petrograd au instigat la demararea unei campanii de organizare și inițiere a unei revoluții bolșevice în România și Basarabia. Bolșevicii au instalat tunuri care ținteau orașul Iași, sediul guvernului român în exil, iar la 22 decembrie 1917, soldații români au atacat o tabără de bolșevici și i-au expediat cu un tren înapoi în Rusia. A doua zi, un alt tren plin de trupe bolșevice a părăsit Odesa, dar a fost întors înapoi la râul Prut de soldații români. În ziua următoare, o bombă a fost dezamorsată la reședința Casei Regale a Regelui Ferdinand I.

Dezintegrarea armatei ruse Din cauza numeroaselor trupe rusești rămase încă pe linia frontului, guvernul român a început să ia măsuri preventive în restul țării. Teritoriul din spatele frontului era împărțit în opt regiuni militare (Botoșani, Fălticeni, Iași, Podu Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău și Bârlad) care au întărit efectivele locale ale jandarmeriei cu unități militare, arestând și deportând bandele rusești care cutreierau și jefuiau teritoriul. Grupurile mai mici au fost ușor neutralizate și expediate peste Prut. Ciocniri sporadice au avut loc atunci când au fost folosite armele, dar în majoritatea cazurilor incidentele au fost rezolvate pașnic.

Nu același lucru se poate spune despre cazurile de dezertare și despre cazurile de mari unități, divizii sau batalioane care au părăsit linia frontului. Acolo unde a fost posibil, dezertorii au fost dezarmați pașnic, apoi trimiși cu trenul înapoi în Rusia. Ordinele generalului român Constantin Prezan erau clare: nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a se întoarce în Rusia fără aprobarea scrisă a înaltului comandament rus. Unitățile care se deplasau din proprie inițiativă și fără un ordin precis urmau să fie dezarmate. Ordinele mai spuneau că unitățile ruse nu trebuie să fie agresate și că soldații ruși trebuie tratați corect și cu demnitate. Dar „toți cei care trăiesc și se mută în această țară, indiferent de naționalitate, trebuie să respecte legile noastre și ordinea publică”. Cea mai mare teamă a guvernului român a fost bolșevizarea României.

La 12 ianuarie 1918, la Pechea, la nord-vest de Galați, o delegație a Diviziei 13 Ruse a venit la sediul Diviziei 4 Române pentru a anunța că a doua zi, trupele ruse vor părăsi frontul și vor trece râul Prut către Republica Moldova. Generalul Șcerbaciov a ordonat trupelor sale să rămână pe poziție, dar i s-a spus că soldații ruși nu-l mai recunosc drept comandantul lor și vor pleca spre pământul rusesc. Soldații ruși au amenințat că vor distruge totul în cale dacă trupele române se vor opune.

Pe linia frontului dintre Tecuci și Galați se găsea Armata a 6-a rusă cu un efectiv de aproximativ 35.000 de soldați. Divizia a 4-a Română a fost plasată în apropiere, pentru a-i supraveghea. După ce a luat la cunoștință despre ultimatumul rusesc, Divizia a 4-a a început să se pregătească și a primit în ajutor două batalioane dotate cu mitraliere și artilerie de la Divizia a 13-a vecină. La 16 ianuarie 1918, divizia a 40-a rusă a început să se deplaseze spre Basarabia și a trecut Prutul. A doua zi, Divizia 12 Rusă și-a început retragerea lângă Pechea, dar a revenit pe front când a fost blocată de Divizia a 4-a Română. La 18 ianuarie 1918, Divizia a 9-a a Corpului 1 de armată Siberian comandat de generalul Eugen Iskritsky a început să se deplaseze spre Galați, unde Divizia a 10-a era deja încartiruită. Divizia a 9-a număra 6.000 de soldați dedicați cauzei bolșevismului.

Bătălia pentru Galați

Pentru gălățeni, situația era alarmantă. Numărul de soldați din Corpul siberian era mai mare decât cel al locuitorilor Galațiului. Arhivele românești consemnează cel mult 500 de militari în toate detașamentele românești. Constantin Niculescu-Rizea, comandantul Forțelor Navale Române din sectorul Galați, a primit ordinul de a opri înaintarea dinspre vest a coloanelor rusești și de a apăra orașul. Două companii românești și jumătate din Regimentul 21, situate pe Dealul Țiglina, au apărat zona de vest a orașului. În Galați se aflau un detașament de Marină și două plutoane de infanterie. Două mici detașamente au fost dislocate la Filești, pentru a veghea căile de acces dinspre nord și dinspre est, respectiv dinspre Basarabia. Pe Dunăre erau staționate patru ambarcațiuni de patrulare, un torpilor și o barcă a Flotilei Române a Dunării. Colonelul Bădescu, comandantul Brigăzii a 8-a Infanterie din Fântânele, avea misiunea de a ataca dinspre nord și vest coloanele rusești, situate în zona parțial mlăștinoasă dintre balta Mălina, lacul Cătușa și râul Siret. Forțele rusești erau mult mai numeroase și mai bine pregătite.

La 19 ianuarie, Divizia a 9-a rusă a depășit un mic detașament românesc la Șendreni și a ajuns la Movileni, unde și-a instalat artileria. O delegație rusă a mers la Galați și i-a cerut lui Niculescu-Rizea să permită trecerea trupelor ruse prin oraș spre Basarabia. Niculescu-Rizea a răspuns că primise ordinul său de a opri acea acțiune. Rușii au dat un ultimatum: dacă nu li se permite trecerea, la ora 3 după-amiaza încep să bombardeze Galațiul.

Timp de 15 ore, bateriile rusești de lângă Movileni au tras asupra Galațiului. Bombele au căzut în centrul orașului, dar au produs pagube minime, deoarece rușii trăgeau la întâmplare. Arhivele nu consemnează victime în rândul populației civile. În acea noapte, pericolul mai mare pentru populație a fost încercarea Diviziei a 10-a ruse de a incendia orașul, prin umplerea mașinilor cu benzină și izbirea vehiculelor în flăcări de clădiri. În cursul zilei de 20 ianuarie, bateriile românești de artilerie au răspuns, trăgând spre unitățile ruse de la Movileni.