dreapta|miniatura|376x376px|Insurecția lui Kościuszko din 1794 dreapta|miniatura|300x300px|Tadeusz Kościuszko depunând jurământul, 24 martie 1794 dreapta|miniatura|400x400px|„Bătălia de la Racławice”, Jan Matejko, ulei pe pânză, 1888, Muzeul Național din Cracovia. 4 aprilie 1794 dreapta|miniatura|300x300px|Bătălia de la Szczekociny, 1794 de Michał Stachowicz dreapta|miniatura|300x300px|Spânzurarea portretelor trădătorilor, pictură de Jean Pierre Norblin de la Gourdaine dreapta|miniatura|300x300px|Kościuszko la Maciejowice 1794, de Jan Bogumił Plersch. Kościuszko a fost rănit și luat prizonier. Insurecția lui Kościuszko a fost o revoltă împotriva Rusiei Imperiale și a Regatul Prusiei, condusă de Tadeusz Kościuszko în Uniunea statală polono-lituaniană și în teritoriile ocupate de prusaci în 1794. A fost o încercare eșuată de a elibera Uniunea polono-lituaniană de sub influența rusă după cea de-a doua împărțire a Poloniei (1793) și crearea Confederației de la Targowica.
Context
Declinul Uniunii statele Pe la începutul secolului al XVIII-lea, magnați din Polonia și Lituania controlau statul, ei reușind să se asigure că nu vor avea loc reforme care să le slăbească statutul lor privilegiat („Libertatea de Aur”). Abuzând de dreptul liberum veto care permitea oricărui deputat să blocheze activitatea Seimului (parlamentul Uniunii), deputații mituiți de magnați sau de puterile străine sau cei care credeau pur și simplu că trăiesc într-o „Epocă de Aur” fără precedent au paralizat guvernarea Uniunii timp de peste un secol.
Ideea de reformare a Uniunii a câștigat tot mai mult teren începând de la mijlocul secolului al XVII-lea; ea a fost însă privită cu suspiciune nu doar de magnați, dar și de țările vecine, cărora le convenea declinul Uniunii și detestau ideea renașterii unei puteri democratice la frontierele lor. Ca urmare a faptului că Armata Uniunii a fost redusă la aproximativ 16.000 de militari, era ușor pentru vecinii săi să intervină în mod direct (Armata Imperială Rusă număra 300.000 de militari; Armata Prusacă și Armata Imperială Austriacă aveau fiecare câte 200.000 de militari).
Încercările de reformă O oportunitate majoră pentru reformă a avut loc în timpul Marelui Seim din 1788-1792. Vecinii Poloniei erau ocupați cu războaiele și se aflau în imposibilitatea de a interveni în afacerile interne ale Poloniei. Rusia și Austria erau angajate în războaie cu Imperiul Otoman (Războiul Ruso–Turc din 1787-1792 și Războiul Austro-Turc din 1787-1791); rușii luptau, de asemenea, în Războiul Ruso-Suedez din 1788-1790. O nouă alianță între Uniunea polono–lituaniană și Prusia părea să asigure securitatea țării împotriva intervenției ruse și pe 3 mai 1791 a fost adoptată o nouă constituție cu un copleșitor sprijin popular.
Odată ce războaiele între Turcia și Rusia și Suedia și Rusia s-au încheiat, împărăteasa Ecaterina a fost furioasă cu privire la adoptarea documentului, despre care credea că amenința influența Rusiei în Polonia. Rusia considera Polonia ca un protectorat de facto. „Cele mai proaste vești au sosit de la Varșovia: regele polonez a devenit aproape suveran”, a fost reacția unuia dintreconducătorii politicii externe a Rusiei, Aleksandr Bezborodko, când a aflat de noua constituție. Prusia s-a opus ferm, de asemenea, noii constituții poloneze, iar diplomații polonezi au fost notificați de faptul că noua constituție schimba atât de profund statul polonez încât Prusia nu-și mai considera obligațiile asumate ca având un caracter obligatoriu. La fel ca și Rusia, Prusia era preocupată de faptul că statul polonez recent consolidat putea deveni o amenințare și ministrul prusac de externe, Friedrich Wilhelm von Schulenburg-Kehnert, le-a spus polonezilor în mod clar și cu o rară candoare că Prusia nu susținea constituția și refuza să ajute Uniunea statală sub orice formă, chiar și în calitate de mediator, deoarece nu era interesul de stat al Prusiei să vadă Uniunea puternică astfel încât să poată amenința Prusia în viitor. Omul de stat prusac Ewald von Hertzberg și-a exprimat temerile conservatorilor europeni: „Polonezii au dat lovitura de grație monarhiei prusace prin votarea unei constituții”, afirmând că o Uniune puternică putea solicita restituirea teritoriilor dobândite de Prusia după Prima împărțire a Poloniei.
A doua împărțire a Poloniei Constituția nu a fost adoptată fără opoziție nici chiar în cadrul Uniunii. Magnații care s-au opus încă de la început proiectului de constituție, și anume Franciszek Ksawery Branicki, Stanisław Szczęsny Potocki, Seweryn Rzewuski, Szymon și Józef Kossakowski, au cerut țarinei Ecaterina să intervină și să le restabilească privilegiile prevăzute în Legile organice garantate de ruși, ce fuseseră eliminate prin noul statut. La sfârșit magnații au format Confederația de la Targowica. Proclamația Confederației, pregătită la Sankt Petersburg în ianuarie 1792, a criticat constituția pentru că ar fi contribuit, după propriile lor cuvinte, la „răspândirea ideilor democratice” urmând „exemplul fatal de la Paris”. Aceasta susținea că „parlamentul a încălcat toate legile fundamentale, a șters toate libertățile nobilimii și a produs la 3 mai 1791 o revoluție și o conspirație”. Confederații și-a declarat intenția de a înăbuși această revoluție. Noi „nu putem face altceva decât să avem încredere în țarina Ecaterina, o împărăteasă distinsă și corectă, aliatul și prietenul nostru vecin”, care „respectă nevoia de bunăstare a națiunii și oferă întotdeauna o mână de ajutor”, au scris ei. Confederații s-au aliat împărărestei Ecaterina și au cerut o intervenție militară. Pe 18 mai 1792 ambasadorul rus în Polonia, Iakov Bulgakov, a prezentat o declarație de război ministrului de externe al Poloniei, Joachim Chreptowicz. Armata Rusă a intrat în Polonia și Lituania în aceeași zi, declanșând Războiul Polonezo–Rus din 1792. Războiul s-a încheiat fără purtarea vreunei bătălii decisive, cu o capitulare semnată de regele polonez Stanisław August Poniatowski, care a sperat că va putea obține un compromis diplomatic.
Speranța regelui Poniatowski că se va ajunge prin capitulare la o soluție diplomatică acceptabilă a fost repede spulberată. Cu nouă deputați mituiți sau intimidați de către trupele rusești, o nouă sesiune a parlamentului, cunoscută sub numele de Grodno Sejm, a avut loc în toamna anului 1793. Deliberările ce s-au încheiat la 23 noiembrie 1793 sub presiune, constituția a fost anulată și s-a realizat o a doua împărțire a Poloniei. Rusia a obținut un teritoriu de 250.000 de kilometri pătrați, în timp ce Prusia a ocupat un teritoriu de 58.000 de kilometri pătrați. Acest eveniment a redus populația Poloniei la doar o treime din ceea ce era înainte de prima împărțire a Poloniei din 1772. Statul rămas a fost împânzit de trupe rusești și independența sa a fost puternic limitată. Un astfel de rezultat a fost o lovitură uriașă pentru membrii Confederației de la Targowica care-și considerau propriile fapte ca o apărare a privilegiilor seculare ale magnaților, dar erau considerați acum de majoritatea populației poloneze ca trădători.
Creșterea tulburărilor Militarii polonezi au fost foarte nemulțumiți de capitulare pe care cei mai mulți comandanți o considerau prematură; Tadeusz Kościuszko, prințul Józef Poniatowski și mulți alții au criticat decizia regelui, iar unii dintre ei, inclusiv Kościuszko, au demisionat la scurt timp după aceea. După înfrângerea Uniunii în război și anularea Constituției, Armata a fost redusă la aproximativ 36.000 de militari. În 1794 rușii au cerut o reducere a efectivelor armatei la 15.000 de militari. Disensiunea din cadrul Armatei Poloneze a fost una din scânteile care au generat conflictul ulterior.
Capitularea regelui a fost o lovitură grea pentru Kościuszko, care nu pierduse nicio bătălie în acea campanie. Pe la mijlocul lunii septembrie, el și-a dat demisia pentru a pleca din țară și a părăsit Varșovia, la începutul lunii octombrie. Kościuszko s-a stabilit la Leipzig, unde mulți alți comandanți militari polonezi și politicieni au format o comunitate a emigraților. În curând ei au început să pregătească o răscoală împotriva dominației rusești din Polonia. Politicienii, grupați în jurul lui Ignacy Potocki și Hugo Kołłątaj, au organizat contacte cu grupuri similare de opoziție formate în Polonia și până în primăvara anului 1793 li s-au alăturat alți politicieni și revoluționari, printre care Ignacy Działyński. În timp ce Kołłątaj și alții începeau să pregătească revolta înainte de întâlnirea cu Kościuszko, sprijinul său a fost o mare binefacere pentru ei, deoarece el era la acel moment una dintre cele mai populare persoane din toată Polonia.
În august 1793 Kościuszko a revenit la Leipzig, unde a primit cereri pentru a începe planificarea unei revolte; cu toate acestea, el era îngrijorat de faptul că o revoltă avea puține șanse de izbândă împotriva celor trei mari puteri. În septembrie a traversat clandestin frontiera poloneză pentru a face observații personale și a se întâlni cu ofițeri de rang înalt rămași în Armata Poloneză, inclusiv cu generalul Józef Wodzicki. Pregătirile în Polonia se derulau lent și el a decis să amâne declanșarea insurecției și a plecat în Italia, plănuind să se întoarcă în luna februarie. Cu toate acestea, situația din Polonia s-a schimbat rapid. Guvernele Rusiei și Prusiei au forțat Polonia să desființeze cea mai mare parte a forțelor armate, iar unitățile reduse urmau să treacă în cadrul Armatei Ruse. De asemenea, în luna martie agenții țariști au descoperit grupul de revoluționari din Varșovia și a început să-i aresteze pe oamenii politici și pe comandanții militari notabili. Kościuszko a fost forțat să-și execute planul mai devreme decât era planificat și pe 15 martie 1794 el a pornit spre Cracovia.
Pe 12 martie 1794, generalul Antoni Madaliński, comandantul Brigăzii de Cavalerie Națională Poloneză (cu un efectiv de 1500 de oameni) a decis să nu respecte ordinul de demobilizare și a dat ordinul de deplasare a trupelor sale de la Ostrołęka către Cracovia.Storozynski, A., 2009, The Peasant Prince, New York: St. Martin's Press, ISBN 9780312388027 Acest eveniment a produs declanșarea revoltelor împotriva forțelor ruse în întreaga țară. Garnizoanei ruse din Cracovia i s-a ordonat să părăsească orașul și să lupte cu Madalinski, lăsând Cracovia complet lipsită de apărare, dar a dejucat, de asemenea, planul lui Kosciuszko de a le confisca armele.
Revolta dreapta|miniatura|Soldați polonezi ce au participat la Revoltă La 24 martie 1794, Tadeusz Kościuszko, un veteran din Războiului de independență al SUA, a anunțat în piața centrală a Cracoviei începerea insurecției generale și și-a asumat atribuțiile de comandant suprem al tuturor forțelor poloneze. El a promis de asemenea să nu folosească aceste puteri pentru a oprima vreo persoană, ci pentru a apăra integritatea granițelor Poloniei, pentru a recâștiga independența națiunii și pentru a consolida libertățile universale. În scopul de a consolida forțele poloneze, Kościuszko a emis un act de mobilizare, impunând ca fiecare 5 case din Polonia Mică să trimită cel puțin un soldat echipat cu carabină, lance sau un topor. Comisia pentru Ordine a lui Kościuszko din Cracovia i-a recrutat pe toți bărbații între 18 și 28 de ani și a instituit un impozit pe venit. Dificultățile datorate lipsei de armament pentru trupele mobilizate l-a determinat pe Kościuszko să formeze mari unități compuse din țărani înarmați cu coase, numiți „cosași”. stanga|miniatura|248x248px|Manifestul insurecției lui Kościuszko, 24 martie 1794