Libuše Valentová () este o filologă românistă, teoreticiană literară, traducătoare și profesoară universitară cehă. A predat limba, literatura și civilizația română la Facultatea de Litere a Universității Caroline din Praga, a condus secția de limbă română din cadrul Facultății de Litere și a fost secretar al Asociației de prietenie Cehia–România, dedicându-și cea mai mare parte a vieții studiului limbii și literaturii române și promovării culturii române în Republica Cehă.
A desfășurat o activitate științifică în domeniul istoriei și criticii literare și a publicat traduceri (atât literare, cât și din alte domenii), precum și articole despre evoluțiile actuale din literatura română, contribuind în mod activ la promovarea literaturii române în Cehia.
Biografie Familia S-a născut pe 8 august 1945 în satul Knínice din okresul Blansko (regiunea Moravia de Sud), situat în regiunea etnografică Malá Haná, și a primit la naștere numele Libuše Glotzmannová.Lucian Boia, Cum am trecut prin comunism: al doilea sfert de veac, Editura Humanitas, București, 2019, pp. 38–39. Părinții ei nu erau originari de acolo și proveneau din alte părți: tatăl ei, Emil Glotzmann, era un etnic german originar din zona orașului Moravská Třebová, care urmase cursurile unei școli cehe și absolvise studiile secundare la Liceul din Jevíčko, iar mama ei, Helena Kubínová, era o sileziană din Opava, unde absolvise cursurile unui institut pedagogic. Ei se cunoscuseră și se căsătoriseră la începutul anilor 1930 în orașul Bolatice din nordul Moraviei, unde lucrau ca profesori, iar acolo s-a născut primul lor fiu, Lumír. Evenimentele politice survenite după încheierea Acordului de la München și ocuparea regiunii Sudeților de Germania Nazistă i-au determinat să migreze către interiorul Cehiei, la sfatul autorităților școlare, și să caute adăpost la părinții tatălui. Tânăra familie s-a deplasat apoi în satul Knínice, unde fusese deschisă recent o școală modernă, iar Emil Glotzmann a obținut acolo un post de profesor de matematică și un apartament închiriat, mai întâi în casa parohială și apoi la școala veche din marginea de sus a satului. Mama ei nu a lucrat în acea perioadă și s-a ocupat cu creșterea celui de-al doilea fiu, Emil.
Libuše, care s-a născut după eliberarea Cehoslovaciei în urma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, a fost cel de-al treilea copil al familiei Glotzmann și a primit numele reginei legendare a cehilor din secolul al VIII-lea, strămoașa dinastiei Přemyslid și fondatoarea orașului Praga. Tatăl ei a fost naturalizat cetățean cehoslovac, cu toate că era etnic german, deoarece solicitase deja această cetățenie înainte de război și nu cooperase cu autoritățile celui de-al Treilea Reich în timpul protectoratului; în acest timp, rudele sale din nordul Moraviei au fost expulzate în Germania, împreună cu cea mai mare parte a comunității germane. Emil Glotzmann a continuat să lucreze ca profesor de matematică la Knínice și a devenit mai târziu directorul școlii, contribuind în mod semnificativ la reconstrucția postbelică și extinderea școlii și construind o casă de familie pe un teren din vecinătate. Mama Libušei s-a întors după război la profesia sa: a predat limba cehă și istoria, a condus un club de lectură la școală și s-a implicat ca voluntară în organizația locală a Crucii Roșii. Ea își amintea, chiar și la mulți ani după încheierea războiului, întâmplările care au avut loc în cursul eliberării Cehoslovaciei și îi povestea Libušei că un regiment românesc a ajuns călare în regiunea Moravia de Sud și a eliberat orașul Boskovice și alte localități din acea zonă.
Copilăria Libušei a fost frumoasă ca urmare a traiului „într-o familie armonioasă și într-un mediu rural sănătos”: fata mergea vara prin pădurea din apropiere și se plimba iarna cu sania pe dealurile din apropiere sau patina pe iazul Mlynářka. A vorbit acasă o limbă cehă corectă, aproape literară, și nu a învățat niciodată dialectul local, ceea ce a făcut-o să se simtă multă vreme ca o străină în mediul natal.
Studii și specializări După ce a terminat școala de opt clase în localitatea natală, Libuše a urmat studii secundare la Liceul din Boskovice, pe care le-a absolvit în 1963. A fost admisă ca studentă la a Universității Caroline din Praga și dorea să studieze limbile franceză și spaniolă, dar, din cauza faptului că în 1963 nu s-a organizat o grupă pentru dubla specializare franceză–spaniolă, i s-a propus să combine limba franceză cu limba cehă, limba portugheză, limba arabă sau limba română și a ales să urmeze specializarea franceză–română, ca urmare a faptului că limba română era tot o limbă romanică și România făcea parte din Blocul răsăritean, unde putea să călătorească. Studiul limbilor și literaturilor romanice avea o tradiție îndelungată la Praga, accentul fiind pus mai ales pe limba franceză și apoi pe limbile italiană și spaniolă. Limba română a început să fie studiată la Universitatea Carolină, inițial facultativ, începând din 1882, datorită profesorului Jan Urban Jarník, iar în anul universitar 1950–1951 a fost înființată, prin contribuția profesoarei Marie Kavková, secția română în cadrul Catedrei de romanistică (transformată în 1991–1992 în Institutul de Limbi Romanice). Studiile de filologie română erau organizate din doi în doi ani, în combinație cu o altă limbă romanică, și erau predate pe parcursul unui ciclu superior complet de cinci ani, încheiat cu examene de stat și o teză; secția de limba română avea, de obicei, un grup de 5–10 studenți. În cursul anului IV studenții își alegeau subiectul lucrării de diplomă, optând între limba română și cealaltă limbă.
Libuše Valentová a urmat studii de filologie franceză și română la Facultatea de Filosofie a Universității Caroline din Praga (1963–1968). În timpul studiilor universitare, ea a beneficiat de o bursă oferită în urma unui acord cultural încheiat între România și Cehoslovacia și a urmat în perioada iulie–august 1965 un curs de vară la Sinaia, care a fost organizat de Universitatea din București sub conducerea profesorului Boris Cazacu. Interesul tinerei studente cehe pentru limba română a crescut în cursul acelui curs de vară, iar Libuše Valentová a mărturisit ulterior că s-a simțit foarte bine atunci și a participat la excursii organizate la Sibiu, la București și pe litoralul românesc. „România în momentul acela se afla într-o ascensiune economică, lumea era ceva mai mulțumită, se găseau mai multe lucruri pe piață. Dacă afla cineva acolo, la Sinaia sau la București, că suntem niște străini preocupați de studiul limbii române, ne bucuram de maximă ospitalitate. [...] Atunci, la Sinaia, cred că pot spune, s-a produs acel coup de foudre, care a însemnat că m-am îndrăgostit pur și simplu de limba română. După aceea, româna n-a mai fost pentru mine o limba artificială din manual, ci o limbă vie, o limbă vorbită, în spatele căreia se află o cultură minunată, o literatură mare, interesantă. [...] M-am întors la Praga ca «românistă»”, a afirmat ea într-un interviu ulterior.
Doi ani mai târziu, Valentová a obținut o nouă bursă și a urmat în perioada 1967–1968 cursuri la Universitatea din București, unde i-a avut ca profesori pe Boris Cazacu, Paul Cornea, Dimitrie Păcurariu și cu profesorul Alexandru Niculescu. În timpul acestei burse a strâns material pentru lucrarea sa de diplomă despre poetul avangardist evreu Benjamin Fundoianu-Fondane și a întâlnit persoane care l-au cunoscut bine: cumnatul lui, Paul Daniel, pictorul M. H. Maxy (director în acea vreme al Muzeului Național de Artă al României), publiciștii F. Brunea-Fox și Sandu Eliad și scriitorul Sașa Pană. A absolvit studiile universitare în anul 1968, în perioada Primăverii de la Praga, cu lucrarea de diplomă Viața și opera lui B. Fundoianu-Fondane, pe care a susținut-o la Universitatea Carolină din Praga. Ulterior, ea și-a continuat specializarea la aceeași facultate cu studii complementare de filologie italiană (1968–1972) și apoi cu studii postuniversitare în domeniul istoriei literaturii române (1982).
Activitatea profesională Cooptarea în învățământ După absolvirea facultății, Libuše Valentová a lucrat ca traducătoare la secția de documentare a Institutului de Istorie a Țărilor din Europa Răsăriteană de pe lângă Academia Cehoslovacă de Științe (1968–1969), care era condus în acea vreme de profesorul Josef Macůrek, și apoi ca stagiară la Institutul de Limbi și Literaturi Străine al Academiei Cehoslovace de Științe (1969–1972), unde urma să se înființeze o secție de literatură română, la propunerea profesoarei Marie Kavková și cu acordul directorului institutului. Intenția înființării acestei secții a fost abandonată în perioada de „normalizare” de după înăbușirea Primăverii de la Praga, iar toți angajații viitoarei secții au fost concediați. Valentová s-a căsătorit în perioada următoare și a lucrat un timp (1972–1974) ca metodolog și profesor de limba franceză la Casa de Cultură din sectorul 3 al orașului Praga. A publicat o serie de traduceri și recenzii ale operelor poeților, prozatorilor și eseiștilor români în revistele Literární noviny, Tvar și A2.
Implicarea profesoarei Marie Kavková în evenimentele din timpul Primăverii de la Praga au atras, de asemenea, unele represalii din partea autorităților cehoslovace. Profesoara a fost anunțată în cursul anilor 1970 că nu i se va prelungi contractul de muncă și că va fi scoasă la pensie și i s-a recomandat să pregătească un înlocuitor, care să-i preia sarcinile didactice. Ca urmare, ea a contactat câțiva foști studenți și a organizat în anul 1976 un concurs de selecție, în urma căruia a fost aleasă Libuše Valentová, care a urmat studii de doctorat în domeniul literaturii române în perioada 1976–1980 la Facultatea de Filosofie a Universității Caroline. Ca urmare a faptului că Valentová avea copii mici, i s-a admis prelungirea perioadei de pregătire, ceea ce i-a permis Mariei Kavková să mai lucreze încă un an, dar, în cele din urmă, profesoara a fost pensionată din considerente politice, fără voia ei, în anul 1979. Libuše Valentová a obținut titlul de candidat (doctor) în științe cu teza „George Călinescu – problémy realismu v jeho románové tvorbě” („George Călinescu – probleme de realism în opera sa romanescă”), pe care a alcătuit-o sub îndrumarea profesorului Oldřich Bělič, a publicat-o în anul 1983 într-un volum de 156 de pagini și a susținut-o la 28 noiembrie 1984.Českeʹ disertace, Státní knihovna ČSR v Nakl. a vydavatelství Panorama, Praga, 1984, p. 168.
Libuše Valentová a devenit asistent universitar la Facultatea de Filosofie a Universității Caroline în anul 1980 și a făcut parte din colectivul Institutului de Limbi Romanice (în perioada 1980–2011) și apoi al Departamentului de Studii Sud-Est Europene și Balcanice (din 2011). A predat următoarele discipline: Istoria literaturii române, Introducere în istoria și cultura României, Realitatea românească, Limba română, Introducere în teoria literaturii, continuându-și activitatea didactică inclusiv până în anul 2020. De asemenea, ea a elaborat și publicat studii de istorie a literaturii române de la origini până în perioada modernă, cu un accent deosebit pe istoria literaturii secolului al XX-lea, critică literară și eseistică. A îndeplinit, de asemenea, pentru un timp funcția de șefă a secției de limba română.
Revoluția de catifea