Bătălia de la GemblouxGunsberg 2000, p. 97. (cunoscută și ca Bătălia pentru breșa Gembloux) a fost o confruntare dintre forțele franceze și germane din mai 1940, din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. Pe 10 mai 1940, Wehrmachtul Germaniei Naziste a invadat Luxemburgul și Belgia în cadrul planului operațional Fall Gelb („Planul Galben”). Armatele aliate au răspuns în conformitate cu Planul Dyle (varianta Breda), conceput să oprească înaintarea germană în Belgia, unde se considera că se va desfășura principalul atac german. Aliații au mobilizat în Belgia cele mai bune unități mecanizate ca să contracareze acțiunile germane din Belgia de pe 10 mai. Pe 12 mai, germanii au declanșat a doua fază a Planului Galben – Planul Manstein, un atac prin Ardeni, menit să cucerească un culoar până la Canalul Mânecii și să izoleze cele mai bune unități aliate în Belgia.
Planificatorii militari francezi nu au înțeles că invazia Țărilor de Jos nu era decât o diversiune, au conceput o operațiune care să oprească înaintarea germană în zona centrală a Belgiei și în Franța pe aliniamentul a două poziții defensive din zona orașelor Hannut și Gembloux. Armata I franceză, cea mai puternică armată aliată, trebuia să apere aliniamentul Gembloux–Wavre. Blindatele franceze din cadrul „Corpurilor de cavalerie” comandate de generalul René Prioux) au înaintat spre Hannut ca să acopere desfășurarea restului Armatei I la Gembloux, întârziind înaintarea germană.
După Bătălia de la Hannut, cam la 35 km nord-est, francezii s-au retras spre Gembloux, unde era principala poziție defensivă a frontului franco-belgian. Timp de două zile, francezii au respins atacurile unităților Armatei a VI-a germane. Atacul surpriză al germanilor prin Ardeni și forțarea cursului râului Meuse la Sedan au forțat Armata I franceză să se retragă de la Gembloux spre interiorul teritoriului francez, spre Lille. Retragerea a dezorganizat defensiva aliată din sectorul central al frontului belgian și ca urmare germanii au ocupat zona centrală a țării. Din punct de vedere strategic, bătălia a împiedicat Armata I franceză să intervină în bătălia de la Sedan și a permis germanilor să își atingă obiectivele Planului Galben (). Armata I franceză nu a fost distrusă și, în timpul asediului orașului Lille, a împiedicat forțe germane importante să participe la bătălia de la Dunkerque. Ca urmare, Corpul Expediționar Britanic și alte forțe aliate au reușit să fie evacuate în Regatul Unit.
Contextul istoric
Breșa Gembloux
Câmpia din Belgia centrală dintre zona industrială franceză și capitala Paris pe de-o parte și bazinul industrial Rin-Ruhr era o cale care facilita înaintarea în forță a trupelor de invazie mecanizate. Un lanț de înălțimi care străbătea zona Gembloux de la nord-est spre sud-vest forma o cupănă a apelor, care separa la vest râurile care se vărsau în Escaut (Scheldt) și la est afluenții râului Meuse (Maas). Zona are puține obstacole naturale și este cunoscută ca Breșa Gembloux ().
Teoriile militare ale celor două tabere
Germania
Strategia, metodele operaționale și tactica forțelor terestre germane și a Luftwaffe au fost etichetate de cele mai multe ori ca „Blitzkrieg” (război-fulger). Există controverse cu privire la natura și originea operațiunilor de tip „Blitzkrieg”, campania din 1940 fiind descrisă ca un exemplu clasic al războiului-fulger. Un element esențial al „Blitzkriegului” a fost considerat a fi seria de operațiuni strategice executate de forțe mecanizate pentru distrugerea liniilor defensive inamice. „Blitzkriegul” a fost, de asemenea, considerat o formă revoluționară de luptă, dar noutatea și paternitatea sa sunt chestiuni controversate.Harris 1995, pp. 334–337Citino 2005, p. 267. Victoriile rapide și decisive au fost obiectivele diferitelor armate cu mult timp înainte de declanșarea celei de-a doua conflagrații mondiale. În timpul războaielor pentru unificarea Germaniei și a primei conflagrații mondiale, Marele Stat Major General German a încercat să execute Bewegungskrieg (războiul de manevră), un concept similar cu înțelegerea modernă a „Blitzkriegului”. Rezultatele acestei abordări au fost destul de variate. În timpul primei conflagrații mondiale, aceste metode au permis obținerea unor succese tactice, dar exploatarea lor din punct de vedere operațional a fost redusă datorită lipsei unor mijloace mecanizate adecvate, forțele terestre fiind obligate să acționeze departe de principalul mijloc de transport al vremii – căile ferate. Utilizarea tancurilor, avioanelor, a infanteriei motorizate și a artileriei au permis germanilor să obțină rezultate mai rapide în 1940 decât în 1914. Folosirea vehiculelor cu motoare cu ardere internă și a comunicațiilor radio au rezolvat problema exploatării la nivel operațional a succesului tactic.Citino 2005, pp. 267, 311.
Termenul „Blitzkrieg” este considerat inadecvat, de vreme ce nu a existat nicio referire explicită la asemenea „strategii, operațiuni sau tactici în planurile de luptă germane. Nu există nicio dovadă în pregătirile strategice, militare sau industriale care să implice existența unei direcții «Blitzkrieg»planifcate”.Tooze 2002, p. 372.Overy 1995, p. 207. Dovezile disponibile în acest moment sugerează că în 1939 și 1940, guvernul Reichului pregătea economia germană pentru un război de uzură, nu pentru un război rapid de manevră, deși nu fusese concepută o mobilizare economică totală pentru un conflict militar. Aprecierile greșite ale lui Adolf Hitler din 1939 au obligat Germania să intre în război mai înainte ca ecomomia să fi fost pregătită complet și, în aceste circumstanțe, Marele Stat Major a apelat la doctrina „anihilării” cunoscută de la Frederic cel Mare, în încercarea de a obține rapid victoria, prin lovituri rapide de flanc și spate împotriva armatelor inamice. Se urmărea distrugerea forțelor inamicului mai înainte ca superioritatea economică și materială a acestora să devină copleșitoare.Frieser 2005, p. 26.Cooper, 1978, p. 133 Doar după victoria din campania din Franța din 1940, germanii au declarat că planificaseră în mod intenționat executarea unui război-fulger pentru atingerea rapidă a obiectivelor lor ambițioase în Europa.Frieser 2005, pp. 349–350. În 2005, Karl-Heinz Frieser a reluat afirmațiile lui Matthew Cooper făcute încă din 1978, conform cărora „Blitzkriegul” este un mit, iar victoriile categorice de la începutul războiului au obținute nu pentru că germanii ar fi fost puternici, ci pentru că inamicii au fost slabi.Cooper 1978, pp. 113–117. Frieser scria:
Campania din vest nu a fost o campanie planificată de cucerire. De fapt, a fost un act operațional disperat de ieșire dintr-o situație strategică disperată. Abordarea numită „Blitzkrieg” nu a fost dezvoltată decât după campania din vest. Aceasta nu a fost cauza, ci mai degrabă consecința victoriei. Ceea ce în mai 1940 s-a încheiat spre surprinderea tuturor cu o victorie, a trebuit acum să servească implementării viziunilor de cucerire ale lui Hitler în forma unui succes secret.
Franța Doctrina militară franceză se baza pe experiența acumulată în timpul primei conflagrații mondiale. Având o populație de două ori mai mică și doar o treime din capacitatea industrială germană, Franța a suferit pierderi relative mai mari decât inamicul său, în special în ceea ce privește morții și invalizii de război. Doctrina franceză se baza din aceste motive pe ideea desfășurării unor acțiuni militare controlate cu atenție de comandanții superiori, ceea ce ar fi trebuit să ducă la reducerea pierderilor. Doctrina franceză se baza pe apărarea în adâncime, cu menținerea forțelor mobile la distanță de focul inamicului și pe asigurarea liniilor împotriva incursiunilor blindatelor. Apărarea diviziilor de infanterie poziționată în teren deschis se baza pe artilerie, care trebuia să asigure sprijin direct tuturor trupelor terestre, inclusiv tancurilor. Tirul turnurilor grele era controlat de comandanții de rang înalt. Infanteria trebuia să fie distribuită în mai multe linii succesive. Între 15 și 30 de procente al efectivelor diviziilor de infanterie era plasată în avanposturi. Liniile înaintate trebuia să apere grosul trupelor de atacurile prin surpriză. Liniile principale defensive trebuia să fie plasate de-a lungul unor obstacole naturale sau artificiale. Totul trebuia să fie acoperit de tirul artileriei de câmp și antitanc, plasată la circa 2 km pe o linie de blocare, unde erau plasate și obstacole antitanc. Unitățile militare trebuiau plasate pe poziții dominante în teren, de unde puteau să controleze toate căile posibile de înaintare ale inamicului și de unde puteau acoperi cu foc încrucișat toate spațiile dintre amplasamentele unităților vecine. În spatele liniei de blocare trebuiau plasate rezervele, batalionul de recunoaștere al diviziei și bateriile de artilerie grea amplasate în poziții fortificate. Apărarea împotriva atacurilor tancurilor era o prioritate pe toată adâncimea pozițiilor defensive. O divizie care acționa în câmp deschis trebuia să asigure apărarea unui front lat de 6-7 km, cu o adâncime de aproximativ 5 km.Gunsberg 2000, p. 99.
Comandanții de rang înalt păstrau controlul asupra batalioanelor de tancuri pentru sprijinirea unităților de infanterie celor mai importante. Cele mai bine instruite elemente ale armatei franceze fuseseră pregătite să facă față atacurilor combinate ale blindatelor și aviației inamice. Printre acestea, se numărau și cele de sub comanda generalului Henri Aymes, comandantul Corpului IV, care avea să ia parte la bătălia de la Gembloux. Doctrina militară franceză prevedea executarea de către aviația militară a misiunilor de recunoaștere și observare aeriană, de protecție a forțelor terestre și de bombardament de sprijin, dar, deși principiul era bine definit în teorie, de multe ori în practică sprijinul aerian nu a fost disponibil. Forțele terestre franceze din 1940 erau bine dotate cu piese de artilerie, dar aviația era insuficient dezvoltată, iar realitatea operațională avea să dovedească faptul că doctrina sa militară era perimată.Gunsberg (2000), p.100
Începutul Fall Gelb
Strategia germană (Fall Gelb) prevedea ca Armata a IV-a (general Walter von Reichenau) să înainteze cu formațiile mecanizate și motorizate în zona de câmpie din Belgia și să atace la Gembloux, încercând să înfrângă sau măcar să blocheze forțele aliate, în vreme ce principalul atac german urma să fie dat prin Ardeni spre cursul râului Meuse la Sedan. Această mișcare urmărea să izoleze forțele aliate din Belgia și nordul Franței. Reichenau s-a pregătit să lovească forțele aliate motorizate în zona cuprinsă dintre albiile râurilor Dyle și Namur începând cu a doua zi a operațiunii. Generalul german a ales să își concentreze atacul între Wavre și Namur, unde pozițiile defensive aliate păreau mai slabe. Ca parte a planului, bombardierele medii ale Luftwaffe au primit misiunea să oprească sau să întârzie mișcările trupelor aliate din Belgia.Gunsberg (2000), p. 106.
Planul Dyle
Comandanții francezi erau convinși că germanii aveau să declanșeze atacul principal (Schwerpunkt) în câmpia belgiană iar Marele Cartier General (Grand Quartier Général -GQG) a conceput planurile pentru înfrângerea acțiunii inamicului cu ajutorul Armatei I franceze, Corpului Expediționar Britanic (BEF) și al Armatei a VII-a, în care erau încadrate majoritatea unităților aliate motorizate și mecanizate. Planul Dyle (varianta Brenda) prevedea înaintarea aliaților în Belgia pentru înfrângerea ofensivei germane. Doctrina militară franceză era nefavorabilă unei acțiuni dinamice, care să iasă în întâmpinarea trupelor germane în marș. În plus, comandamentul francez nu era dispus să trimită în zonă forțe mai numeroase, deoarece bătălia care avea să urmeze se preconiza a fi extrem de sângeroasă.