Alina Mungiu-Pippidi

Alina Mungiu-Pippidi (n. 12 martie 1964, Iași) este un politolog român, având ca domenii de expertiză politicile publice, buna guvernare, lupta anticorupție și democratizarea. A scris mai mulți ani la rând capitolul dedicat României din raportul anual Nations in Transit al Freedom House. A predat la Universitatea din București și la SNSPA, iar din 2007 conduce catedra de Studii de Democratizare la Hertie School of Governance din Berlin.Hertie School of Governance, Pagina Alinei Mungiu-Pippidi, accesat la 12.11.2012 În 2012 a fost cooptată în prestigiosul think tank European Council on Foreign Relations.European Council on Foreign Relations, Site-ul Oficial, accesat la 12.11.2012 În 2022 a depășit 5000 de citări conform Google Scholar, fiind cel mai citat politolog din România.

Alina Mungiu-Pippidi este de asemenea activist civic: a participat în 1990 la protestele din Piața Universității, a inițiat și a condus Coaliția pentru un Parlament Curat, care a dus în 2004 la eliminarea pe criterii de integritate morală a 98 de persoane de pe poziții eligibile pe listele de candidați la alegerile parlamentare. În 2007 a organizat împreună cu Radu Filipescu o manifestație de susținere a Monicăi Macovei, care fusese demisă de la Ministerul de Justiție după ce contribuise la intrarea României în Uniunea Europeană prin ridicarea ultimelor stegulețe roșii pe domeniul justiției.

A predat și a conferențiat pe teme legate de tranziția lumii postcomuniste în mai multe universități, printre care Harvard, Stanford, Princeton și Oxford. De asemenea a publicat un editorial săptămânal în ziarul România liberă.

Biografie Alina Mungiu provine dintr-o familie ieșeană de medici, care își are rădăcinile în Basarabia. Tatăl ei este doctorul Ostin Mungiu (n. 1941).Adevărul, Portret / Ostin C. Mungiu și-a dedicat viața cercetării, 16 decembrie 2009 Ea are un frate mai mic, regizorul de film Cristian Mungiu.

Între 1982 și 1988 a urmat Facultatea de Medicină a Universității din Iași, pe care a terminat-o ca șefă de promoție. Mai târziu și-a motivat alegerea prin faptul că medicina era una dintre puținele discipline academice nepolitizate, în timp ce științele umaniste, pentru care avea de asemenea veleități, erau închistate în paradigma marxistă.

Încă din anii facultății a scris critică literară și eseu pentru revistele „Opinia studențească” și „Cronica”. A fost redactor-șef la „Opinia studențească” între 1989 și 1992, iar din 1990, a devenit un colaborator frecvent la „Revista 22”, criticând regimul neocomunist al lui Ion Iliescu. În 1990 a participat la protestele anticomuniste din Piața Universității, trăind și suprimarea lor brutală prin venirea minerilor din Valea Jiului.Alina Mungiu-Pippidi, La moartea unui clovn , 31 martie 2008, accesat pe 11 noiembrie 2012

A fost corespondent pentru cotidianul francez „Le Monde” (1992-1993) și redactor-șef la „Expres” (1993-1994). În 1993 s-a căsătorit cu istoricul Andrei Pippidi, nepot direct din partea mamei (Liliana Pippidi, născută Iorga) al istoricului Nicolae Iorga.Andrei Pippidi, Curriculum vitae , Pagina Facultății de istorie a Universității București, accesată la 21 noiembrie 2012 În 1995 și-a luat doctoratul în psihologie socială la Universitatea din Iași. La alegerile din 1996 a susținut Convenția Democrată Română și pe candidatul ei, Emil Constantinescu. În 1997 a fost numită director al „Departamentului Emisiunilor Informative al TVR”, funcție deținută până în 1998.

În 1996 a fondat think tank-ul Societatea Academică din România (SAR),Societatea Academică din România, Site-ul oficial, accesat 11 noiembrie 2012 alături de o serie de personalități precum filozofii Mihai Șora, Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu și Andrei Cornea, psihologa Aurora Liiceanu, istoricii Neagu Djuvara și Andrei Pippidi, scriitorii Andrei Pleșu și Horia Roman Patapievici și politologii Sorin Ioniță și Stelian Tănase. Alegerea numelui nu a fost întâmplătoare, Societatea Academică Română fiind denumirea inițială a Academiei Române, cu care se dorea făcută astfel o comparație.Academia Română își pierduse în acel moment mult din prestigiu, pentru că acordase de titluri de membru dictatorului Nicolae Ceaușescu și avea în rândurile sale persoane fără merite academice și plagiatori. SAR a contribuit la adoptarea unei legi a liberului acces la informație, precum și a altor proiecte, legi și măsuri legate de integrarea europeană a României.

A fost profesoară la Școala Națională de Științe Politice și Administrative din București,Site-ul personal Alina Mungiu-Pippidi, Biografie scurtă unde preda cursuri despre Naționalism și conflict și Comportament electoral. În 2007 a devenit cadru didactic la Hertie School of Governance.

La alegerile pentru Parlamentul European din 2009, i-a fost propus de către organizația locală de Iași a Partidului Democrat-Liberal să candideze pentru un loc eligibil, în contextul în care și alți intelectuali și activiști favorabili PDL, precum Monica Macovei, Traian Ungureanu și Cristian Preda, candidau din partea partidului. Deși inițial favorabilă propunerii, Mungiu-Pippidi a refuzat din protest față de candidatura fiicei șefului statului, Elena Băsescu, care se făcuse anterior remarcată pentru viața mondenă și ca fotomodel. Retragerea și reacția ei publică au avut drept consecință demisia Elenei Băsescu din PDL și candidatura acesteia ca independentă. Acest episod a marcat de asemenea o răcire a relației ei cu șeful statului, care a calificat gestul Alinei Mungiu Pippidi drept neelegant.

După acest episod, Mungiu-Pippidi a rămas profesoară universitară la Hertie School of Governance. Este membră și co-autoare în programul de cercetare ANTICORRP, condus de politologul Bo Rothstein, proiect care a câștigat în 2011 cel mai mare grant de cercetare oferit până atunci de Uniunea Europeană în sociologie.Cristina Olivia Moldovan, Alina Mungiu Pippidi a câștigat cel mai mare grant de cercetare al UE în științe sociale, Evenimentul Zilei, accesat 11 noiembrie 2012

Literatură Evangheliștii Piesa de teatru Evangheliștii, scrisă în 1992 (și premiată de UNITER în 1993), a generat intense critici. Subiectul piesei este considerat blasfemator de bisericile creștine din România.Ziarul de Iași, Dinozaurul de la Teatrul National, 25 noiembrie 2005, accesat la 09.04.2012.Dan Boicea și Marius Vasileanu, Piesa "Evangheliștii", un kitsch sfidator care a scandalizat biserica si lumea teatrului, în Adevărul Literar și artistic, 17 decembrie 2005, accesat la 12.11.2012Radu Negrescu-Suțu, Alina Mungiu și fenomenul Pitești .

Ultima cruciadă

Romanul Ultima cruciadă a fost scris de Mungiu înainte de Revoluția din 1989 și revizuit la capătul anilor '90. Autoarea i-a prezentat manuscrisul Monicăi Lovinescu, care a îndemnat-o să renunțe la politologie și să se dedice scrisului, astfel că atunci când cartea a fost editată, Mungiu-Pippidi i-a cerut lui Lovinescu să-i scrie o prefață.Monica Lovinescu (2006). Jurnal 1998-2000, București: Editura Humanitas, 973-50-1233-2

Despre circumstanțele scrierii, autoarea relata: „Tînără rezidentă într-un spital de psihiatrie, în anii de neagră deprimare națională 1988-1989, făcînd gărzi la Urgențe în plus de frică să nu uit meseria înainte să fi apucat să o învăț, că plana teama că statul ne va trimite în cine știe ce situații peste noapte, indiferent unde aveam post, am avut de a face cu zeci, dacă nu sute de cazuri, de sinucideri de tot felul, și am văzut și destui bolnavi terminal, un echipament serios pentru vîrsta de 25 de ani.”

Acțiunea se desfășoară paralel pe două planuri temporale, pe de o parte în Moldova medievală, pe de alta în perioada interbelică. În spatele protagonistului interbelic, diplomatul Radu Novac, se ascunde figura diplomatului Nicolae Titulescu. Încercarea eșuată a lui Novac de a transforma România într-un stat european se oglindește în încercarea eșuată a unui mitropolit moldovean de a uni biserica autohtonă cu cea catolică.

Cartea a fost primită cu căldură. Dacă Monica Lovinescu făcea referință la Umberto Eco, criticul Alex Ștefănescu compara valoarea operei cu cea a romanelor Orbitor al lui Mircea Cărtărescu și Recviem pentru nebuni și bestii al lui Augustin Buzura. Aprecia la autoare „”, psihologiile complexe și dialogurile dinamice. De asemenea, el aprecia că „Alina Mungiu-Pippidi, face literatură din tot ce știe, inclusiv din cunoștințele ei de medicină” și „nu evită patetismul, ci și-l asumă într-un mod inteligent”.

Criticul de întâmpinare Costi Rogozanu era surprins de epicitatea redescoperită, o caracteristică rară în literatura postmodernă. El compara cartea cu Numele trandafirului al lui Umberto Eco, însă remarca lipsa ironiei superioare prezente la romancierul italian. În concluzie, Rogozanu scria: „”

Anii de antrax

Anii de antrax sunt un ciclu de nouă articole publicate în Revista 22, între 29 septembrie 2005 și 1 martie 2006, care fac parte din proiectul mai larg al unei cărți neterminate. Textul a fost de asemenea făcut public pe pagina de internet a autoarei, într-o formă diferită de cea publicată anterior.Alina Mungiu-Pippidi, Anii de antrax (fragmente), Pagina personală Scrierea are forma unui jurnal, deși autoarea se delimitează de la început afirmând că notele „nu sunt nici jurnal, nici memorii, și nici nu sunt o cronică, autentică sau ficțională, asupra apariției antraxului și a luptei noastre cu el (…) Aceste note sunt doar un fel de foaie de observație a campaniei noastre din primii ani ai secolului XXI contra flagelului antraxului.” Textul îmbină rememorări ale autoarei cu reflexii asupra unor teme de actualitate ale momentului respectiv, fiind un „elogiu adus Occidentului într-o perioadă pe care o simțeam de profundă amenințare”.Alina Mungiu-Pippidi, Războaiele nesfinte, Mahomed și evangheliștii, Revista 22, Nr. 832 / 14-20 februarie 2006 Metafora antraxului este un simbol pentru amenințările de la începutul secolului al XXI-lea împotriva democrației occidentale și a valorilor de bază ale acesteia, precum libertatea de gândire și de exprimare, toleranța și dreptul la viață.

Textele:

Politologie Anticorupție

Un domeniu de expertiză al Alinei Mungiu-Pippidi, atât din punct de vedere practic, cât și teoretic, este combaterea corupției. În studiul corupției, făcând apel la sociologul german Max Weber,Mungiu-Pippidi, 2006 ea diferențiază între state cu sisteme sociale particulariste și universaliste (în ceea ce privește starea de fapte, nu normele și regulile prevăzute de constituții în sine). În universalism, cetățenii sunt egali în fața legii și a statului, având oportunități egale de a exercita puterea politică și de a fi luați în considerare la redistribuirea bunurilor. În schimb, în sistemele particulariste, cuvintele de ordine sunt statutul și privilegiul: cetățenii nu se așteaptă la un tratament egal din oficiu, ci cel mult egal cu tratamentul cetățenilor de același statut, determinat de apartenența sau non-apartenența la un grup sau o rețea de interese.

Ea argumentează că în timp ce în relativ puținele sisteme universaliste corupția este un fenomen izolat, care apare în cazuri individuale și ușor delimitabile, în sistemele particulariste ea este o constantă structurală. În urma prăbușirii politice a unui regim caracterizat de particularism, trecerea la universalism este anevoioasă, instalându-se de cele mai multe ori un sistem intermediar de particularism competitiv, în care puterea nu mai este deținută de o manieră monopolistă (exemple sunt democrațiile sud-americane, africane sau est-europene). Mai ales în aceste forme intermediare corupția înflorește, însă și așteptările populației se modifică, defavorizând corupția și atribuindu-i un stigmat social. Urmărind procesul de implementare a universalismului în Statele Unite ale Americii, unul dintre argumentele principale este că democrația în sine nu este suficientă în general pentru reușita acestuia.

Where Europe Ends