Iosip Broz Tito (nume la naștere Josip Broz Tito; în chirilica sârbo-croată: Јосип Броз Тито; ) a fost un revoluționar comunist iugoslav și om de stat. A fost secretarul general (ulterior președinte) al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia (1939-1980) și a condus partizanii iugoslavi, mișcare gherilă iugoslavă în Al Doilea Război Mondial (1941-1945). După sfârșitul războiului, a devenit autoritarul prim-ministru (1943-1963) și președinte al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Din 1943 până la moartea sa în 1980, deținea gradul de Mareșal al Iugoslaviei, având funcția de comandant suprem al Armatei Populare Iugoslave (JNA).
Tito a fost arhitectul-șef al celei de-„a doua Iugoslavii”, o federație socialistă care a existat din Al Doilea Război Mondial până în 1991. Cu toate că a fost unul dintre fondatorii Cominformului, a fost de asemenea primul (și singurul cu succes) membru Cominform care a sfidat autoritatea sovietică. Ca susținător independent al căii către socialism (numită uneori „comunism național” sau „Titoism”), a fost principalul fondator și promotor al Mișcării de Nealiniere și primul secretar general. Astfel, susținea politica de nealiniere dintre cele două blocuri ostile în timpul Războiului Rece.
Viața timpurie Iosip Broz s-a născut în Kumrovec, pe teritoriul Regatului autonom Croația-Slovenia, în acea vreme parte în Imperiul Austro-Ungar. (astăzi în Croația). A fost al șaptelea copil al lui Franjo și Marijiei Broz. Tatăl său, Franjo Broz, era de origine croată, în timp ce mama sa, Marijia (născută în Javeršek), era slovenă.Bianchini (2003), p. 56. După și-a petrecut anii copilăriei alături de bunicul său din partea mamei în satul Podsreda, în 1900 s-a înscris în școala primară (de patru clase) în Kumrovec, nereușind să termine clasa a doua și a absolvit în 1905. După ce s-a mutat din mediul rural în 1907, Broz a muncit ca ucenic de mașinist în Sisak. Acolo a luat contact cu mișcarea muncitorească și a participat pentru prima dată la o sărbătoare de 1 Mai (Ziua Muncii). În 1910, s-a alăturat sindicatului muncitorilor metalurgiști și în același timp Partidului Social-Democrat al Croației și Sloveniei. Între 1911 și 1913, Broz a muncit pentru perioade scurte în Kamnik, , München și Mannheim, unde a muncit pentru fabrica de automobile Benz; apoi s-a dus în Wiener Neustadt, Austria și a muncit ca șofer de încercare pentru Daimler.
În toamna anului 1913, a fost înrolat în Armata Imperială Austro-Ungară. A fost trimis la o școală de subofițeri și a devenit sergent, slujind în Regimentul 25 Croat cu sediul în Zagreb. În mai 1914, Broz a obținut o medalie de argint la o competiție de scrimă din armată în Budapesta. La izbucnirea Primului Război Mondial, a fost trimis în Ruma, unde a fost arestat pentru propagandă anti-război și închis în fortăreața Petrovaradin. În ianuarie 1915 a fost trimis pe Frontul de răsărit în Galiția să lupte împotriva Rusiei. S-a distins ca fiind un soldat destoinic, devenind cel mai tânăr sergent major în Armata Austro-Ungară. Pentru curajul său în fața inamicului, a fost distins cu Medalia de Argint pentru Vitejie (în ), dar a fost luat prizonier de război înainte de a fi decorat oficial. Pe 25 martie 1915, de Paște, în timp ce se afla în Bucovina, a fost grav rănit și capturat de ruși.
Prizonier și revoluționar
După treisprezece luni în spital, Broz a fost trimis într-un lagăr de muncă în Munții Ural, unde prizonierii l-au ales lider de lagăr. În februarie 1917, muncitorii răsculați au pătruns în închisoare și i-au eliberat pe deținuți. Ulterior, Broz s-a alăturat unei grupări de bolșevici. În aprilie 1917 a fost arestat încă odată și a participat la demonstrațiile din Petrograd (Sankt Petersburg) pe 16-17 iulie 1917. În drum spre Finlanda, Broz a fost prins și închis în Fortăreața Petru și Pavel timp de trei săptămâni. A fost din nou trimis la Kungur, dar a scăpat din tren. Aflat în Omsk, Siberia, se ascundea cu o familie de ruși, unde și-a cunoscut viitoarea soție, pe Pelagija Belousova. După Revoluția din Octombrie, s-a alăturat unității Gărzilor Roșii în Omsk. După o contraofensivă albă, a fugit în Kârgâzstan și s-a întors ulterior în Omsk, unde s-a căsătorit cu Belousova. În primăvara anului 1918, s-a alăturat secției iugoslave a Partidului Comunist Sovietic. În iunie, Broz a plecat din Omsk pentru un loc de muncă și pentru a-și întreține familia și a fost angajat ca mecanic aproape de Omsk timp de un an. În ianuarie 1920, el și soția sa au parcurs un drum lung și dificil către Iugoslavia, ajungând acolo în septembrie.
Odată ajuns, Broz s-a alăturat Partidului Comunist Iugoslav. Influența PCI în viața politică a Regatului Iugoslaviei a fost amplificată rapid. La alegerile din 1920, comuniștii au câștigat 59 de locuri în parlament, devenind al treilea partid ca putere. Câștigând numeroase alegeri locale, aceștia au câștigat chiar și un fief în Zagreb, unde a fost ales primar. Cu toate acestea, odată cu asasinarea lui Milorad Drašković, ministrul iugoslav de interne, de un tânăr comunist pe 2 august 1921, PCI a fost declarat ilegal conform Legii Securității Statului Iugoslav din 1921. Din 1920–1921, toate mandatele câștigate de comuniști au fost anulate. Broz a continuat să activeze în clandestinitate, în ciuda presiunii puse de guvern pe comuniști. Din 1921, s-a mutat la Veliko Trojstvo, în apropiere de Bjelovar, și a găsit de lucru ca mașinist.Vinterhalter 1972, p. 84. În 1925, Broz s-a mutat la Kraljevica, unde a lucrat pe un șantier naval. A fost ales ca lider sindical și, un an mai târziu, a condus o grevă pe șantierul naval. A fost concediat și s-a mutat în Belgrad, unde a lucrat la o fabrică de trenuri în Smederevska Palanka. A fost ales Comisar al Muncitorilor dar a fost concediat imediat după ce i-a fost descoperită apartenența la PCI. Apoi Broz s-a mutat la Zagreb, unde a fost numit secretar al Uniunii Muncitorilor Metalurgiști din Croația. În 1928 a devenit secretarul Filialei din Zagreb al PCI. În același an a fost arestat și judecat pentru activitățile sale comuniste și trimis în închisoare.Barnett 2006, pp. 36-39. În timpul celor cinci ani petrecuți la închisoarea Lepoglava, l-a cunoscut pe , care a devenit mentorul său ideologic. După ce a fost eliberat, el a trăit incognito și a asumat numeroase pseudonime, printre care „Walter” și „Tito”.
În 1934, Comitetul Provincial de la Zagreb l-a trimis pe Tito la Viena unde se refugiaseră toate Comitetele Centrale ale Partidului Comunist Iugoslav.Vinterhalter 1972, p. 147. A fost numit în Comitet și a început să-și numească oamenii printre care Edvard Kardelj, Milovan Djilas, Aleksandar Ranković și Boris Kidrić. În 1935, Tito a plecat în Uniunea Sovietică, unde a lucrat timp de un an în secția Balcani a Cominternului. A fost membru al Partidului Comunist Sovietic și al politiei secrete sovietice (NKVD). În 1936, Cominternul l-a trimis pe „tovarășul Walter” (în esență Tito) înapoi în Iugoslavia pentru a epura Partidul Comunist. În 1937, Stalin l-a asasinat pe secretarul general al PCI, , la Moscova.Banac 1988, p. 64. Ulterior, Tito a fost numit secretar general al PCI, care era în continuare ilegal.
Lider în Al Doilea Război Mondial Războiul de Eliberare Populară
Pe , forțele germane, italiene și maghiare au pornit invadarea Iugoslaviei. Pe , Tito a răspuns prin formarea unui Comitet Militar în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist din Iugoslavia. Atacate din toate părțile, forțele armate ale Regatului Iugoslaviei s-au năruit rapid. Pe , după ce Regele Petru al II-lea și alți membrii ai guvernului au părăsit țara, reprezentanții rămași ai guvernului și ai armatei s-au întâlnit cu oficialii germani în Belgrad. Au acceptat rapid încetarea rezistenței militare. Pe , Tito a emis o publicație cerând poporului să se unească în lupta împotriva ocupanților. Pe , Comitetul Central l-a numit pe Tito comandant suprem al tuturor forțelor militare de eliberare națională. La , Cominternul a transmis instrucțiuni precise în care cerea acțiune imediată. stanga|miniatura|upright|Tito și Ivan Ribar la în 1943 Tito a mai rămas în Belgrad până pe , când, împreună cu toți membrii PCI, a plecat din oraș pentru a se îndrepta spre teritoriul controlat de rebeli. Pentru a ieși din Belgrad, Tito a folosit documente furnizate de Dragoljub Milutinović, care era voievod în gruparea colaboraționistă . Întrucât Pećanac deja coopera pe deplin cu germanii în acel moment, aceasta a dus la speculații cum că Tito ar fi plecat din Belgrad cu aprobarea germanilor în scopul de a diviza forțele rebele, așa cum făcuse Lenin la sosirea în Rusia în timpul Primului Război Mondial. Tito a mers cu trenul prin și Čačak și a ajuns în satul pe .
În ciuda conflictelor prin colaborarea cu mișcarea cetnică, partizanii lui Tito au reușit să elibereze teritorii, în special „Republica de la Užice”. În această perioadă, purta discuții cu liderul cetnic Draža Mihailovici pe 19 septembrie și 27 octombrie 1941. În aceste teritorii eliberate, partizanii au organizat Comitete Populare operând ca guvern civil. Consiliul Antifascist de Eliberare Populară a Iugoslaviei (AVNOJ), care a fost convocat în Bihaci pe 26 noiembrie 1942 și în pe 29 noiembrie 1943, era un organism reprezentativ înființat de rezistență în care Tito a jucat un rol de conducere. În cele două sesiuni, reprezentanții rezistenței au înființat temeiul pentru organizația post-belică a țării, alegând o federație a națiunilor iugoslave. În Jaice, Tito a fost numit Președinte al Comitetului Național de Eliberare și Mareșal al Iugoslaviei. Pe 4 decembrie 1943, în timp ce mare parte din țară era ocupată de Puterile Axei, Tito a proclamat un guvern iugoslav provizoriu democratic.
Cu toate acestea, odată cu creșterea posibilităților tot mai mari pentru o invadare a Aliaților în Balcani, puterile Axei a început să-și reorienteze mai multe resurse pentru nimicirea forțelor principale ale partizanilor și a Înaltului Comandament. Acest lucru a însemnat, printre altele, un efort mare pentru germani pentru a-l captura pe însuși Iosip Broz Tito. Germanii s-au apropiat de prinderea sau uciderea lui Tito, în cel puțin trei ocazii: în timpul bătăliei de le Neretva (Fall Weiss); ulterioarei bătălii de la Stujeska (Fall Schwarz), în care a fost rănit pe 9 iunie; și pe 25 mai 1944, unde abia reușise să scape de germani după Raidul de la Drvar (Operațiunea Rösselsprung), un atac aeropurtat în afara sediului de la Drvar din Bosnia.
După ce partizanii au reușit să reziste și să evite atacurile constante ale Axei în perioada ianuarie - iunie 1943 iar colaborarea cetnicilor a luat proporții semnificative, liderii Alianței au încetat sprijinirea lui Draža Mihailovici în locul lui Tito. Regele Petru al II-lea, președintele american Franklin Roosevelt și prim-ministrul britanic Winston Churchill s-au alăturat premierului sovietic Iosif Stalin pentru recunoașterea oficială a lui Tito și a partizanilor la Conferința de la Teheran. Astfel, aliații au parașutat în spatele liniilor Axei, ajutându-i pe partizani. Pe 17 iunie 1944 pe insula Vis a fost semnat un tratat prin care se încerca unirea guvernului condus de Tito (AVNOJ) și guvernul în exil al regelui Petru al II-lea. Acest tratat a fost cunoscut sub numele de Acordul Tito-Șubașici). Ca lider al forțelor iugoslave, Tito era o țintă pentru forțele Axei din Iugoslavia ocupată. Partizanii au fost susținuți prin proviziile aeriene aruncate la sedii, împreună cu brigadierul Fitzroy Maclean. care a jucat un rol important în misiunile de legătură. Forțele Aeriene Balcanice ale RAF au fost înființate în iunie 1944 pentru a conduce operațiunile care erau în general menite să-i ajute trupele.