„Trenul de noapte” este o nuvelă scrisă de Ioan Groșan și inclusă în antologia de proză fantastică Trenul de noapte publicată în 1987 de Editura ASTRA din Brașov. Ea a fost publicată apoi în volumul Trenul de noapte (Ed. Cartea Românească, București, 1989), alături alte trei nuvele ale lui Ioan Groșan: „Adolescent”, „Spovedania” și „O.Z.N.-ul”.

Nuvela prezintă trecerea în viteză printr-o haltă, trei zile la rând, a unui misterios tren de noapte, care avea toate luminile stinse și lăsa în urmă un miros puternic de trandafiri, iar unii comentatori au considerat-o ca aparținând genului fantastic prin prefigurarea morții ca o călătorie fără întoarcere.

Rezumat

Șeful de gară Fotiade, transferat în urma unei abateri disciplinare neprecizate la o haltă îndepărtată dintr-o zonă pustie, îi povestește singurului său subaltern, acarul Simion, de un tren misterios de noapte care trecuse de câteva ori prin gara unde lucrase el mai înainte. Acel tren, pe care șeful de gară îl considera „cel mai frumos tren pe care l-am văzut în viața mea”,Ioan Groșan, „Trenul de noapte”, în antologia de proză fantastică Trenul de noapte, Editura ASTRA, Brașov, 1987, p. 190. trecea noaptea fix la ora 03:07, fără a opri, avea ușile închise și luminile stinse și nu se vedea niciun pasager la geam, iar în urma sa lăsa un miros puternic de trandafiri. Fotiade îi spune lui Simion că fusese anunțat de șefii săi că acea garnitură feroviară urma să treacă fără a opri prin halta lor, timp de trei nopți, la aceeași oră, dar acarul nu crede în existența unui astfel de tren.

Trenul trece în viteză în prima noapte, urmărit de la canton de neîncrezătorul Simion și de pe peronul haltei de Fotiade, în timp ce câinele Ursu lătra „ca turbat”.Ioan Groșan, „Trenul de noapte”, în antologia de proză fantastică Trenul de noapte, Editura ASTRA, Brașov, 1987, p. 195. După ce încearcă zadarnic în primele două nopți să observe ceva prin ferestrele vagoanelor, acarul schimbă în ultima noapte semnalul feroviar din verde în roșu, ordonând oprirea trenului. Locomotiva se oprește la câțiva pași de el, iar Simion, după ce schimbă semnalul în verde, se urcă pe scările unui vagon, sub ochii îngroziți ai lui Fotiade. Trenul pornește și trece de haltă, apoi ușa se deschide brusc, iar acarul este tras înăuntru și simte în acel moment un miros puternic de trandafiri.

Personaje Fotiade — un șef de gară transferat – ca pedeapsă pentru o abatere disciplinară neprecizată – să lucreze într-o haltă dintr-o zonă pustie. Este gras și neîndemânatic și îl folosește pe acarul Simion în treburile gospodărești. Simion — un acar, ce are în grijă cantonul feroviar arondat stației. El este mai în vârstă decât șeful de gară. Ursu — câinele bătrân al acaruluiIoan Groșan, „Trenul de noapte”, în antologia de proză fantastică Trenul de noapte, Editura ASTRA, Brașov, 1987, p. 181.

Scriere și publicare

Autorul nuvelei, prozatorul Ioan Groșan, a absolvit Facultatea de Filologie, secția română-spaniolă, a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în 1978 și a lucrat apoi ca profesor de limba și literatura română la o școală generală din București (1978–1988).Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române, vol. I (A–L), Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 697. În paralel cu activitatea didactică, el a colaborat la diferite reviste literare și a debutat editorial cu volumul de proză Caravana cinematografică (1985).

Nuvela „Trenul de noapte” a fost inclusă în antologia de proză fantastică Trenul de noapte publicată în 1987 de Editura ASTRA din Brașov, dând chiar titlul volumului;Angela Tudorii, „Addenda la o propunere pentru un periplu fantastic – Cuvînt înainte”, în antologia de proză fantastică Trenul de noapte, Editura ASTRA, Brașov, 1987, p. 7. volumul era un supliment al revistei ASTRA, realizat în colaborare cu Teatrul Dramatic Brașov.Informații prezentate la finalul volumului Trenul de noapte, Editura ASTRA, Brașov, 1987, p. 367. Antologia a fost întocmită de Angela TudoriiSergiu Pavel Dan, Fețele fantasticului. Delimitări, clasificări și analize, Editura Paralela 45, Pitești, 2005, p. 53. și prefațată de poetul și eseistul Mircea Ciobanu.Ana Alexandra Sanduloviciu, „Sensurile timpului în fantastic”, în revista Anuar de lingvistică și istorie literară, publicație a Institutului de Filologie Română „A. Philippide” – Filiala Iași a Academiei Române, Iași, tom XLVII–XLVIII, 2007–2008, p. 234.

Ulterior, în anul 1989, Ioan Groșan a publicat volumul Trenul de noapte (Ed. Cartea Românească, București, 1989), în care a inclus, alături de nuvela „Trenul de noapte”, alte trei nuvele: „Adolescent”, „Spovedania” și „O.Z.N.-ul”.

Proza publicată de Ioan Groșan în anii 1980 se îndepărtează de literatura textualistă și postmodernistă a optzeciștilor, proiectându-l pe autor cu câteva decenii în timp, alături de Nicolae Velea, Marin Preda sau Vasile Voiculescu. Spre deosebire de colegii săi de generație, interesați mai mult de peisajul citadin, Groșan preferă să descrie realitatea rurală, observând magicul inserat în cotidian.

Analiză literară Tema principală Nuvela „Trenul de noapte” este, în opinia criticului Sergiu Pavel Dan, o evocare parabolică a morții.Sergiu Pavel Dan, Fețele fantasticului. Delimitări, clasificări și analize, Editura Paralela 45, Pitești, 2005, p. 52. Abordarea de către Ioan Groșan în „Trenul de noapte” a acestui subiect necunoscut muritorilor este asemănătoare cu cea lui Mircea Eliade din nuvela „La țigănci”. În ambele nuvele moartea nu este un subiect generator de spaimă, ci este reprezentată ca o călătorie cu un tren de noapte pustiu ce sosește în anumite nopți, lăsând în urmă un parfum de trandafiri (în „Trenul de noapte”) sau ca o intrare într-o scandaloasă casă de toleranță, ascunsă în centrul Bucureștilor, ce răspândește răcoare în zilele caniculare de vară (în „La țigănci”).

Groșan concepe un amestec de comedie și dramă, în care studiază „cu atenție și cu o duioșie sobră” ființa umană într-un mod asemănător unor scriitori ruși la modă în perioada afirmării sale (Vasili Șukșin, Valentin Rasputin, Cinghiz Aitmatov). Această preocupare este evidentă în descrierea existenței monotone a șefului de gară Fotiade și a acarului Simion, între care se formează o relație cvasiconjugală (fără a avea o componentă homosexuală). Astfel Fotiade, gras și neîndemânatic, profită de priceperea lui Simion în treburile casnice, iar dialogurile dintre cei doi sunt, în opinia lui Alex. Ștefănescu, înduioșătoare și, în același timp, de un comic irezistibil, în stil caragialian. Halta feroviară este izolată, fiind tranzitată zilnic doar de un mărfar și de un tren personal și părând a fi ieșită din circuitul normal al căilor ferate. Astfel, viața celor doi oameni se scurge într-o continuă așteptare,Nicoleta Cliveț, „Prefață”, în vol. Ioan Groșan, Caravana cinematografică și alte povestiri, Ed. Corint, București, 2005. într-o atmosferă de lentoare tip Take, Ianke și Cadîr pe care autorul o reconstruiește dramaturgic cu multe detalii.

Povestea misteriosului tren de noapte care trece fără să oprească și lasă în urmă un parfum de trandafiri poate fi o doar proiecție bovarică suprapusă peste viața banală dominată de rutină a celor doi ceferiști. Vestea trecerii acestui tren chiar prin acea haltă bulversează tabieturile cotidiene ale celor două personaje din locul unde nu se întâmplă nimic. Misterul este construit de autor prin dialoguri rafinate, iar curiozitatea acarului îl determină în cele din urmă să nu-și mai asculte șeful și să încerce să găsească singur cheia enigmei. Îndrăzneala lui Simion de a pătrunde într-un spațiu interzis nu rămâne fără urmări: dispariția lui misterioasă în întunericul vagonului de tren poate figura astfel posibila lui moarte.

Aspecte fantastice

Textul nuvelei pare întru totul transparent, cu o intrigă care se constituie treptat din secvențe continue, dar există un sens ascuns, mai adânc, care determină apariția unui flux tragic odată cu dispariția acarului Simion, probabil în urma intervenției unor forțe obscure.Ana Alexandra Sanduloviciu, „Sensurile timpului în fantastic”, în revista Anuar de lingvistică și istorie literară, publicație a Institutului de Filologie Română „A. Philippide” – Filiala Iași a Academiei Române, Iași, tom XLVII–XLVIII, 2007–2008, p. 235. În opinia criticului Eugen Simion, în centrul nuvelei „Trenul de noapte” se află problematica revelației, având ca efect regăsirea sensului profund al existenței. Acarul nu crede la început spusele șefului cu privire la existența trenului, dar devine apoi din ce în ce mai curios; odată ce-l vede, personajul trăiește revelația și devine un om convertit: „— Da, dom' șef – zise el – există. — Ai văzut? – șopti domnul Fotiade și i se putea citi pe chip cât e de bucuros. Vezi că există? Spune tu, am mințit? — Nu, dom' șef, n-ați mințit – răspunse acarul. Există, ce mai, l-am văzut.” Personajul vede trenul, dar nu simte mirosul de trandafiri, ceea ce-l determină să testeze minunea precum Toma Necredinciosul, fiind absorbit de o forță nevăzută în interiorul trenului și pătrunzând probabil într-o dimensiune spațio-temporală necunoscută, fără posibilitate de întoarcere.

Contrastul dintre maniera statică de desfășurare a acțiunii și precipitarea evenimentelor din partea finală a nuvelei contribuie la conturarea unui efect fantastic al textului: „Împinse pârgia la loc și fugi prin cercul acum verde al luminii spre locomotivă [...]. Sări și se-agăță cu stânga de clanța mare, lucitoare, bâjbâind cu piciorul după treaptă. [...] Stâlpul semnalului cu lumina lui pâlpâitoare trecu pe lângă el și el continua să izbească în ușa întunecată cu umărul și cu genunchiul drept și-abia mai zări cu coada ochiului câinele zbătându-se în lanț și felinarul rămas în pragul ușii și-apoi cantonul dispărând și grinzile verticale ale magaziei de lemne înșirându-se tot mai iute în urmă și se-ntoarse puțin și văzu dalele peronului fugind una după alta și, ca-ntr-o fulgerare, în lumina verzuie a propriei lanterne, fața îngrozită a domnului Fotiade, fântâna, și se gândi că încă-ar mai putea sări în șanțul cu iarbă ce trebuia să urmeze, dar atunci ușa se deschise brusc, trăgându-l înăuntru, și-n clipa aceea simți, izbindu-l greu, mirosul de trandafiri.”Ioan Groșan, „Trenul de noapte”, în antologia de proză fantastică Trenul de noapte, Editura ASTRA, Brașov, 1987, p. 204. Finalul ambiguu stimulează imaginația, transformând un context real destul de banal într-o situație iluzorie, magică, în care totul devine posibil.Angela Tudorii, „Ioan Groșan” (notă de prezentare a autorului), în antologia de proză fantastică Trenul de noapte, Editura ASTRA, Brașov, 1987, p. 179. Imaginea trenului misterios poate fi asociată cu călătoria omului către un loc nou, necunoscut, însoțită de sentimentul propriu de neliniște.

În ciuda faptului că nu evocă realități accesibile, ci abordează un tărâm necunoscut muritorilor, includerea nuvelei „Trenul de noapte” în genul fantastic este considerată forțată, după opinia lui Alex. Ștefănescu. Criticul sus-menționat susține că trecerea trenului prin haltă și dispariția lui Simion este o completare îndrăzneață a unei situații realiste cu o situație ipotetică, neconfirmând caracterul fantastic al nuvelei. Cu toate acestea, polivalența nuvelei ce permite mai multe lecturi posibile o înscrie în sfera fantasticului,Marina Cap-Bun, Lecturi critice, Editura Paralela 45, Pitești, 2003, p. 105. ținând cont de opinia criticului literar Țvetan Todorov potrivit căreia fantasticul este definit tocmai de ambiguitatea între „o explicație naturală și una supranaturală”.Constantin Ciopraga, „În apropierea fantasticului”, postfață la vol. Cezar Petrescu, Proză fantastică, Editura Junimea, Iași, 1986, p. 157.

Stil literar