„Aureola neagră” este o povestire fantastică scrisă de A. E. Baconsky și inclusă în volumul Echinoxul nebunilor și alte povestiri publicat în anul 1967 de Editura pentru literatură din București. Acest volum reprezintă debutul în proză al poetului Baconsky și conține povestiri poetice tulburătoare a căror acțiune are loc pe tărâmul Dobrogei.Ovid S. Crohmălniceanu, „Proză fantastică”, 1981, p. 252.Ion Rotaru, „A. E. Baconsky”, în vol. O istorie a literaturii române, vol. III: 1944–1984, Editura Minerva, București, 1987, p. 206.

Povestirile cuprinse în volumul Echinoxul nebunilor și alte povestiri cultivă, în opinia criticilor literari, un fantastic enigmatic cu un fond elegiac, în descendența prozei lirice mateine.Ovidiu Ghidirmic, „A. E. Baconsky și enigmaticul absurd”, 1988, p. 218. Povestirea „Aureola neagră”, relatată la persoana I,Nicolae Manolescu, „Proza lui A.E. Baconsky”, în România literară, anul XXIII, nr. 38, joi 20 septembrie 1990, p. 9. prezintă o călătorie a doi prieteni arheologi pe malul dobrogean al Mării Negre în căutarea unui altar străvechi al lui Zamolxis și dispariția misterioasă a unuia dintre ei în urma unei succesiuni de întâmplări stranii.Ovid S. Crohmălniceanu, „Proză fantastică”, 1981, pp. 258–259. Autorul descrie un cadru izolat și sumbru, atins de ravagiile timpului.Ovidiu Ghidirmic, „A. E. Baconsky și enigmaticul absurd”, 1988, p. 215.

Unii critici literari precum Eugen Simion și Nicolae Prelipceanu consideră „Aureola neagră” ca fiind o povestire rafinatăNicolae Prelipceanu, „După o a doua lectură a povestirilor lui A.E. Baconsky”, în Tribuna, nr. 28, 1975. care exemplifică efortul lui A.E. Baconsky de a înnoi proza fantastică românească prin introducerea miturilor moderne și a stărilor existențiale.Eugen Simion, Scriitori români de azi, 1974, p. 421.

Rezumat

Naratorul sosește împreună cu un prieten arheolog la un han vechi și dărăpănat din stepa dobrogeană, situat pe o șosea uitată de lume și părăginită într-o singurătate necercetată căreia „nu mai are cine să-i pună hotar”.Sergiu Pavel Dan, Fețele fantasticului. Delimitări, clasificări și analize, 2005, p. 131. Cei doi călători căutau locul unde fusese cu mii de ani în urmă marele altar al lui Zamolxis, pe care războinicii geți fără nume i-au ars pe primii coloniști greci ce au cutezat să le calce țărmurile pontice.Ovid S. Crohmălniceanu, „Proză fantastică”, 1981, p. 253. În timpul unei cine sărace, hangiul („un om fără vârstă, [...] fără țară, fără iubiri, fără patimi”, al cărui cap proiecta pe perete o umbră circulară ca o aureolă neagră)Sergiu Pavel Dan, Fețele fantasticului. Delimitări, clasificări și analize, 2005, p. 132. evocă amintirea unor călăreți falnici care au străbătut veacuri întregi acele drumuri, apărând și dispărând periodic.

Într-o zi cei doi arheologi descoperă un colț de zid clădit din lespezi uriașe de piatră, care fusese îngropat sub stratul de nisip adus de Marea Neagră. Un vârtej de cenușă se iscă aproape din senin pe lespezile de piatră, răspândind în aer un miros de ierburi arse. Sosirea serii îi determină pe arheologi să abandoneze săpăturile și să pornească spre han, iar în penumbra amurgului observă pe drum un om mic de statură, care apăruse de nicăieri în fața lor și pe care, în ciuda strădaniilor depuse, nu-l pot ajunge. În aceeași noapte reînvie ritualuri vechi: naratorului i se pare că aude un vuiet prelung dinspre mare și galopul a zeci de cai care ar fi alergat în goană, iar pe perna prietenului său observă o aureolă întunecată în jurul capului.A. E. Baconsky, „Aureola neagră”, 2011, p. 202. Ajunși a doua zi la locul cercetat anterior, cei doi constată că zidul dezgropat în ajun fusese acoperit din nou de nisip, iar câmpul își reluase înfățișarea dezolantă; prietenul naratorului pare însă netulburat și dispare pe neașteptate, fără ca naratorul să observe, în timp ce în aer se simte iarăși mirosul de ierburi arse.

Întors la han, naratorul află de la hangiu că prietenul său sosise mai devreme și urcase în cameră și, după o clipă de ezitare, deschide ușa camerei, constatând cu stupoare că în patul acestuia dormea acum omul mic întâlnit pe drum în seara trecută, care avea pe pernă, în jurul capului, aceeași aureolă neagră. Coboară zăpăcit pe scări pentru a cere socoteală hangiului, dar nu-l găsește nicăieri; hanul pare acum pustiu și mai mare, amintind de „scheletul unui alt han, de demult, dezgropat de falanga eoliană și ridicat să întâmpine pelerinii nebuni și fugarii”. Naratorul pleacă în aceeași noapte pe drumul de întoarcere și observă torțe aprinse pe locul de pe marginea mării unde dezgropaseră zidul de piatră, în timp ce aude zgomotul unui galop îndepărtat.A. E. Baconsky, „Aureola neagră”, 2011, p. 204.

După mai mulți ani, în care încercase zadarnic să uite întâmplarea misterioasă și să observe deasupra propriului cap fatidica umbră circulară, naratorul înțelege că oamenii poartă aureola neagră fără să știe și fără să o vadă. Se hotărăște să viziteze vechiul han și-l regăsește acolo pe hangiul de odinioară care rostește aceeași anamneză despre călăreții de la miazănoapte.Sergiu Pavel Dan, Fețele fantasticului. Delimitări, clasificări și analize, 2005, p. 133. Uitându-se cu atenție la el, își dă seama că hangiul era de fapt prietenul său, care-l privea acum străin, ca și cum nu l-ar mai fi văzut niciodată.Ovid S. Crohmălniceanu, „Proză fantastică”, 1981, p. 259.

Personaje naratorul — își însoțește un prieten arheolog în spațiul scitic în care a fost „odată ca niciodată” altarul lui Zamolxis. prietenul naratorului — un arheolog ce are „obsesia neostoită a pietrelor, a sufletelor mistuite în timp, a tiparelor șterse” și ochi în care ard „flăcări de mult apuse”.A. E. Baconsky, „Aureola neagră”, 2011, p. 201. Cade pradă unei indiferențe abulice după dezgroparea zidului antic și întâlnirea pigmeului pe drumul către han și dispare inexplicabil, pentru a fi regăsit după ani de zile în persoana hangiului. hangiul — evocatorul rapsodic al istoriei locurilor, „un om fără vârstă [...], fără țară, fără iubiri, fără patimi”, care poartă, abia văzută, o „aureolă de întuneric” în jurul capului.A. E. Baconsky, „Aureola neagră”, 2011, pp. 200-201. un om mărunt, de statura unui pigmeu — i-a urmărit pe cei doi arheologi când au dezgropat altarul lui Zamolxe. Apare neașteptat pe drum în fața lor și apoi dispare inexplicabil, pentru a-și proiecta conturul, printr-o substituție supranormală, în patul prietenului dispărut.

Scriere și publicare thumb|right|200 px|Scriitorul A. E. Baconsky, autorul povestirii

Există trei etape distincte de creație în opera lui A.E. Baconsky, identificate de cercetătoarea literară Crina Bud, autoarea unei monografii critice dedicate scriitorului.Gheorghe Glodeanu, „Incursiuni în opera lui A. E. Baconsky”, în Nord Literar, Baia Mare, nr. 11–12 (42–43), noiembrie–decembrie 2006. () Prima etapă, întinsă până în 1956, se caracterizează prin obediența față de regimul comunist, iar volumele de versuri și publicistica (inclusiv notele de călătorie) sacrifică lirismul pe altarul proletcultismului; a doua etapă, inaugurată prin cuvântarea ținută la Congresul scriitorilor din 1956, marchează o revoltă la adresa dogmatismului ideologic și o regăsire a lirismului autentic, iar a treia etapă, care începe odată cu apariția volumului Echinoxul nebunilor și alte povestiri (1967), reprezintă atingerea deplinei conștiințe artistice.Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române A–L, vol. I, Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 88.

Anatol Baconsky a început să lucreze în prima jumătate a anului 1965 la un ciclu de povestiri inclus ulterior în volumul Echinoxul nebunilor și alte povestiri.Pavel Țugui, „Note. I. Echinoxul nebunilor și alte povestiri”, 1990, p. 350. Prima variantă a ciclului de povestiri a fost scrisă cu cerneală albastră, potrivit lui Teodor Baconschi (fiul autorului) și a lui Pavel Țugui (îngrijitorul ediției postume din 1990), într-un caiet școlar cu copertă galbenă, cu 54 file veline, nenumerotate; acest caiet a fost găsit între manuscrisele autorului.Pavel Țugui, „Note. I. Echinoxul nebunilor și alte povestiri”, 1990, p. 351.

Manuscrisul, ce conținea zece povestiri, inclusiv „Aureola neagră”, a fost predat Editurii pentru literatură în toamna anului 1966 și dat la cules în 17 februarie 1967, iar redactorul responsabil Constantin Popescu și-a dat acordul pentru tipărire în 12 aprilie 1967. „Ultimul rol”, una din cele zece povestiri, a fost exclusă din volum dintr-un motiv necunoscut și reinclusă abia în ediția postumă din 1990.

Volumul Echinoxul nebunilor și alte povestiri a fost publicat în mai 1967 de Editura pentru literatură din București,Răzvan Năstase, „Cronologie”, în vol. Biserica Neagră. Echinoxul nebunilor și alte povestiri, Editura Curtea Veche Publishing, București, Colecția Biblioteca pentru toți nr. 107, 2011, p. 12. într-un tiraj de 12.100 exemplare, și a reprezentat debutul în proză al lui Baconsky.Mircea Braga, Prefață și tabel cronologic, 1987, p. XXXV. Unele povestiri din volum sunt precedate de un motto sau de o dedicație, iar Aureola neagră conține următoarea dedicație: „În amintirea lui Mihail Sadoveanu”.A.E. Baconsky, „Aureola neagră”, 2011, p. 198.Gheorghe Glodeanu, „Poetica fantasticului”, în vol. Dimensiuni ale romanului contemporan, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998, pp. 98–102.

Apariția acestui volum a constituit un eveniment literar, semnalat cu entuziasmNicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, 2008, p. 1005. în presa literară de criticii literari ai vremii: Eugen Simion („Cronica literară: «Echinoxul nebunilor» de A.E. Baconsky”, în Gazeta literară, anul XIV, nr. 36, 7 septembrie 1967, p. 2), Ov. S. Crohmălniceanu („A.E. Baconsky, Echinoxul nebunilor și alte povestiri”, în Viața românească, nr. 9, 1967, pp. 108–112), George Muntean (în Contemporanul), Marian Popa (în Luceafărul), Laurențiu Ciobanu (în Cronica), Mircea Tomuș (în Steaua), Cornel Regman („Echinoxul nebunilor și delirul criticilor”, în Tomis, anul II, nr. 12, decembrie 1967, pp. 25–26; reluat în volumul Cică niște cronicari..., Editura Eminescu, București, 1970, pp. 19—29) etc. Potrivit criticului ieșean Bogdan Crețu, anul 1967, când a fost publicat volumul Echinoxul nebunilor, a fost un moment capital în cariera lui A. E. Baconsky, marcând o evoluție „mai mult decât onorabilă” și renunțarea la slujirea intereselor propagandistice ale Partidului Comunist.Bogdan Crețu, „Critică – eseu. A.E. Baconsky: un destin contorsionat, oglindit în propria operă”, în Convorbiri Literare, nr. 10 (142), octombrie 2007. ()

Analiză literară Proza fantastică românească a început să includă în anii 1960, într-o măsură tot mai mare, motive și simboluri mitice, semnificații multiple și finaluri deschise, constituind un mod de rezistență a literaturii în fața ideologiei materialiste promovate de regimul totalitar comunist.Crina Bud, „Literatură și ziduri”, 2011, p. 19. Povestirile continuă tradiția literaturii fantastice românești, dar, sub influența lui Mateiu Caragiale, capătă sensuri tot mai ascunse și prezintă inițieri întrerupte de rătăciri.Crina Bud, „Literatură și ziduri”, 2011, pp. 19–20. Are loc o invazie tot mai agresivă a fantasmelor, duhuri ale locurilor, în spațiile geografice, în același timp în care prezențele himerice încep să bântuie conștiințele persoanelor afectate de pustietatea spirituală a acelor vremuri. Principalii reprezentanți ai acestei tendințe literare au fost povestitorii Ștefan Bănulescu în vol. Iarna bărbaților (1965) și A.E. Baconsky în vol. Echinoxul nebunilor și alte povestiri (1967).