miniatura|Membri ai Rezistenței Olandeze cu militarii americani ai Diviziei 101 Aeropurtate la Eindhoven, septembrie 1944 Antifascismul include mișcările sociale și ideologiile care atât în teorie, cât și în practică se poziționează împotriva oricărei forme de fascism.
Ca termen politic acesta apare în 1921 și este folosit pentru a se autodefini de către opozanții fascismului italian, iar apoi este folosit și de către mișcările de rezistență la național-socialismul din Imperiul German, de asemenea de către mișcările care se împotriveau Franquismului în Spania și altor forme politice similare din Europa și America Latină. Din această practică de rezistență s-au dezvoltat începând cu 1922 teorii despre fascism, în încercarea de a înțelege identifica alternativele politice. Antifascimsul presupune aspecte de analiză și practică socială, dar nu este o teorie politică ca atare. Antifascmismul făcea partea din auto-definirea mișcărilor cu cele mai diverse poziții politice, inclusiv social-democrate, naționaliste, liberale, conservatoare, comuniste, marxiste, sindicaliste, anarhiste, socialiste, republicaniste, pacifiste și centriste.
În prezent, termenul însumează în sine toate forțele care luptă activ împotriva neonazismului, neofascismului, extremisului de dreapta și a Noii Drepte și care doresc să înlăture cauzele sociale ale apariției lor. Persoanele implicate se auto-numesc „antifasciste”. Prescurtarea „Antifa” face referire la Antifaschistische Aktion a Partidul Comunist din Germania (KPD) din 1932 și la Grupurile de acțiune antifasciste independente de partide care au existat în 1954/1946. Începând cu 1980, grupurile autonome din mai multe state care activează în această tradiție folosesc acest nume.
Origini
Italia În 1919 Benito Mussoloni înființa în Regatul Italian mișcarea național-populară Fasci di combattimento. În 1921 o transformă în Partito Nazionale Fascista um. Membrii acesteia în 1919-1921 aplicau teroarea împotriva muncitorilor din industrie și împotriva Partidului Socialist Italian (PSI). Grupurile din urmă, ca reacție au creat grupuri locale de autoapărare, care în cepând cu 1921 s-au reunit în organizația Arditi del PopoloGli Arditi del Popolo (Birth) it . Aceasta se declara deschis ca fiind deschisă pentru anarhiști, comuniști, social-democrați, creștini și republicani civili. Cu toate acestea PSI și Partidul Comunist Italian (KPI) au refuzat organizația, această rămânând activă cu doar câteva mii de membri în câteva orașe. Arditi del Popolo era o organizație cu o auto-definire explicit antifascistă. Membrii ei își spuneau „antifasciști”.
În Regatul Italiei în anii 1920, antifasciștii — proveniți în mare parte din mișcarea muncitorească — au luptat împotriva cămășilor negre și împotriva ascensiunii liderului fascist Benito Mussolini. După ce Partidul Socialist Italian (PSI) a semnat un pact de neagresiune cu Mussolini și cu Partidul Fascist Revoluționar (PFR) la 3 august 1921,Charles F. Delzell, edit., Mediterranean Fascism 1919-1945, New York, NY, Walker and Company, 1971, p. 26 sindicatele au adoptat o strategie legalistă și pașnică, iar membrii mușcării muncitorești care nu au fost de acord cu această strategie au format organizația Arditi del popolo. Confederația Generală a Muncii (CGT) și PSI au refuzat să recunoască oficial miliția antifascistă, în timp ce Partidul Comunist Italian (PCI) a ordonat membrilor săi să părăsească organizația. PCI a organizat unele grupuri militante, dar acțiunile lor au fost relativ minore și partidul a menținut o strategie legalistă, non-violentă. Anarhistul italian Severino Di Giovanni, care s-a autoexilat în Argentina după Marșul asupra Romei din 1922, a organizat mai multe atentate cu bombă împotriva comunității fasciste italiene.
Filosoful Benedetto Croce a scris în martie 1925.David Ward Antifascisms: Cultural Politics in Italy, 1943–1946 un manifest antifascist care a fost semnat de către 40 de intelectuali opozanți ai lui Mussolini. Prin acest manifest el apăra valorile liberal-democrate ale Italiei, fără a explica ce este fascismul și fără a chema la luptă împotriva lui. Antifasciști ca Piero Gobetti James Martin, 'Piero Gobetti's Agonistic Liberalism', History of European Ideas, 32, (2006), pp. 205–222. și Carlo Rosselli însă vedeau această acțiune ca pe o slăbiciune și complicitate a elitei liberale la victoria lui Mussolini.
În Italia, regimul fascist al lui Benito Mussolini a folosit termenul de „antifascist” pentru a-i desemna pe adversarii săi. Poliția secretă a lui Mussolini a fost cunoscută oficial ca Organizzazione per la Vigilanza e la Repressione dell'Antifascismo (OVRA), adică în traducere din italiană „Organizația pentru Vigilență și Reprimare a Antifascismului”).
În 1924 Mussoloni a ordonat uciderea opozanților săi politici, iar în 1926 a interzis partidele de opoziție. Tribunale speciale au condamnat 5600 de antifasciști, aproximativ 150.000 fiind puși sub observație. Aproximativ un milion de italieni au părăsit țara, printre care 15.000 de antifasciști. Pentru a-și consolida forțele, socialiști, republicani și Liga Italiană pentru drepturile omului, aflați în exil în Franța în 1927 au creat organizația umbrelă Concentrazione Antifascista. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mulți membri ai Rezistenței Italiene și-au părăsit casele și au plecat să trăiască în munți, luptând împotriva fasciștilor italieni și a soldaților Germaniei Naziste. Multe orașe din Italia, inclusiv Torino, Napoli și Milano, au fost eliberate în urma unor revolte antifasciste.
În Italia, regimul fascist al lui Benito Mussolini a folosit termenul de „antifascist” pentru a-i desemna pe adversarii săi. Poliția secretă a lui Mussolini a fost cunoscută oficial ca Organizzazione per la Vigilanza e la Repressione dell'Antifascismo (OVRA), adică în traducere din italiană „Organizația pentru Vigilență și Reprimare a Antifascismului”). miniatura|Un partizan italian din Florența, 14 august 1944. Între 1920 și 1943, mai multe mișcări antifasciste au fost active în rândul slovenilor și croaților în teritoriile anexate de Italia după Primul Război Mondial, cunoscute sub numele de Veneția iuliană.Milica Kacin Wohinz, Jože Pirjevec, Storia degli sloveni in Italia : 1866–1998 (Venice: Marsilio, 1998)Milica Kacin Wohinz, Narodnoobrambno gibanje primorskih Slovencev : 1921–1928 (Trieste: Založništvo tržaškega tiska, 1977) Cea mai influentă a fost organizația insurgentă militantă TIGR, care a efectuat numeroase sabotaje, precum și atacuri asupra reprezentanților Partidului Fascist și ai Armatei Italiene.Milica Kacin Wohinz, Prvi antifašizem v Evropi (Koper: Lipa, 1990)Mira Cenčič, TIGR : Slovenci pod Italijo in TIGR na okopih v boju za narodni obstoj (Ljubljana: Mladinska knjiga, 1997) Cea mai mare parte a structurii subterane a organizației a fost descoperit și demontată de către Organizația pentru Vigilență și Reprimare a Antifascismului (OVRA) în 1940 și 1941Vid Vremec, Pinko Tomažič in drugi tržaški proces 1941 (Trieste: Založništvo tržaškega tiska, 1989) și din iunie 1941 majoritatea foștilor activiști s-au alăturat partizanilor sloveni.
Internaționala Comunistă Internaționala comunistă fondată în 1919 avea menirea să reunească ideologic și practic toate partidele comuniste apărute după Revoluția din octombrie în vederea realizării revoluției proletare globale. Începând cu 1922 folosește termenul fascist pentru toate regimurile și mișcările ultranaționaliste, corporatist-autoritare din Europa, inclusiv național-socialismul.
Reflecții critice contemporane Deoarece ascensiunea la putere a lui Mussolini a cauzat sporirea mișcărilor fasciste, al 4-lea Congres Internațional al Kominternului a abordat pentru pirma oară în 1922 tema fascismului. Acesta a fost catalogat drept fenomen internațional cu specificul țărilor respective și la fel ca impreialismul a fost considerat ca perioadă de criză a capitalismului în care burghezia încearcă să-și stabilizeze propria putere sacrificând mișcările muncitorești.
Între timp, în cuvintele istoricului Eric Hobsbawm, pe măsură ce fascismul s-a dezvoltat și răspândit, a apărut un „naționalism de stânga” în țările amenințate de iredentismul italian (de exemplu, în Balcani și în Albania). După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, mișcările de rezistență albaneză și sârbă au fost instrumentale în acțiunea antifascistă și rezistența clandestină. Această combinație între naționaliști și partizanii mișcărilor de stânga constituie cele mai vechi forme ale antifascismului european. Forme mai puțin militante de antifascism au apărut mai târziu. De exemplu, în anii 1930, în Marea Britanie, „creștinii – în special Biserica Angliană – au oferit un limbaj de opoziție față de fascism și au inspirat acțiunea antifascistă”.
Diversitatea entităților politice care împărtășeau opinii antifasciste l-a determinat pe istoricul Norman Davies să susțină în cartea sa, Europe at War 1939-1945: No Simple Victory că antifascismul nu oferă o ideologie politică coerentă, ci este mai degrabă un „vas gol”. Davies afirmă în continuare că conceptul de antifascism este un „simplu dans politic” creat de Iosif Stalin și răspândit de organele de propagandă sovietică într-o încercare de a crea falsa impresie că alăturarea democraților occidentali și a URSS-ului în opoziția față de fascism ar putea însemna o aliniere politică a lor cu comunismul. Această asociere putea oferi o legitimitate dictaturii proletariatului și a fost realizată în momentul în care URSS urma o politică de securitate colectivă. Davies a precizat că, cu excepția notabilă a lui Winston Churchill, conceptul de antifascism a câștigat un sprijin larg în Occident, dar credibilitatea sa a primit temporar o lovitură gravă atunci când URSS și Germania Nazistă și-au coordonat războaiele lor de agresiune în Europa de Est prin Pactul Molotov–Ribbentrop.
Istoric Mișcările antifasciste au apărut mai întâi în Italia, în perioada de ascensiune a lui Mussolini, dar în curând s-au extins în alte țări europene și apoi la nivel global. La început s-au implicați muncitorii și intelectualii creștini, anarhiștii, socialiștii și comuniștii. Până în 1928, perioada Frontului Unit, a existat o colaborare semnificativă între antifasciștii comuniști și necomuniști. În 1928, Cominternul a instituit o serie de politici de extrema stângă denumită „A Treia Perioadă”, încheind cooperarea cu alte grupuri de stânga și denunțându-i pe social-democrați ca „social-fasciști”. Din 1934 până la Pactul Molotov-Ribbentrop, comuniștii au urmat abordarea Frontului Popular de a construi o coaliție cu bază largă, alături de antifasciștii liberali și chiar conservatori. Pe măsură ce fascismul și-a consolidat puterea și mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, antifascismul a luat, în mare măsură, forma mișcărilor de Partizani sau de Rezistență.
Italia: împotriva Fascismului și a lui Mussolini dreapta|miniatura|Steagul Arditi del Popolo, un grup militant antifascist fondat în 1921 Slovenii supuși italianizării În Italia, prima rezistență antifascistă a apărut în cadrul minorității slovene din Italia (1920-1947), pe care fasciștii au vrut să o priveze de cultura, limba și etnia ei. Incendierea în 1920 a Casei Naționale din Trieste, centrul sloven din orașul multicultural și multietnic Trieste de către cămășile negre, a fost lăudată de Benito Mussolini, care încă nu se autoproclamase Duce, ca fiind o „capodoperă a fascismului triestin” (capolavoro del fascismo triestino...). Nu doar în zonele multietnice, ci și în zonele în care populația era exclusiv slovenă, utilizarea limbii slovene în locuri publice, inclusiv biserici, a fost interzisă. Copiii care vorbeau slovena erau pedepsiți de profesorii italieni aduși din Italia de Sud de către Statul Fascist. Profesorii, scriitorii și preoții sloveni au fost trimiși în cealaltă parte a Italiei.