Clovis I

Clovis I (în ; ) a fost rege al francilor salieni, iar ulterior rege al tuturor francilor din 481 până în 511.

Membru al dinastiei Merovingienilor, el a fost fiul lui Childeric I, regele francilor salieni din Tournai (astăzi în Belgia), și al reginei Basina de Thuringia. Comandant militar, el a extins considerabil teritoriul micului regat al francilor salieni pe care l-a moștenit la moartea tatălui său, unificând o mare parte din regatele france, respingându-i pe alemani și pe burgunzi și anexând teritoriile vizigoților din sudul Galiei, precum și Regatul de la Soissons, controlat de Syagrius și corespunzător unei părți din provincia romană Gallia Lugdunensis.

Domnia lui Clovis a rămas cunoscută mai ales prin descrierea făcută de Grigore din Tours, episcop galo-roman a cărui lucrare, Istoria francilor, oferă numeroase informații valoroase. Totuși, având un scop predominant moralizator, cartea este lipsită de precizie și de rigoare istorică. Multe dintre detaliile vieții lui Clovis nu sunt cunoscute cu certitudine, iar modul în care au fost prezentate este cel mai adesea îndoielnic. Cu toate acestea, istoriografia îl consideră pe Clovis una dintre cele mai importante figuri din istoria Franței, în special datorită convertirii sale la creștinism.

Surse Domnia lui Clovis a fost una dintre cel mai puțin documentate din perioada dinastiei merovingiene. Sursele privind această epocă se bazează pe puținele documente contemporane cu el — aproximativ zece scrisori cu caracter aluziv, dintre care una îi este atribuită și are mai puțin de cinsprezece rânduri —, cunoscute prin copii târzii, care nu sunt întotdeauna foarte sigure, precum și pe lucrările unor autori care au scris la aproape trei generații după moartea sa. Această documentație lacunară a permis „să se speculeze pe larg asupra figurii fondatorului dinastiei merovingiene”, care, „redus doar la ceea ce este verificabil din punct de vedere istoric […] ar fi rămas într-o discreție totală în istoriografia de specialitate”.

Cea mai mare parte a informațiilor despre Clovis provine din relatarea redactată la sfârșitul secolului al VI-lea de episcopul Grigore din Tours, născut la mult timp (aproape trei decenii) după moartea regelui franc. Această relatare ocupă o scurtă secțiune — cincisprezece capitole scurte — din cartea a II-a a cronicii universale cunoscute sub titlul Istoria francilor. Grigore a urmărit să facă din Clovis, primul rege franc botezat, o figură fondatoare, pe care a descris-o după modelul unui suveran din Vechiul Testament, motiv pentru care narațiunea sa trebuie privită cu rezervă. Relatarea evenimentelor urmează o structurare pe perioade de câte cinci ani, probabil o amintire a unei sărbători romane: urcarea pe tron la 15 ani, războiul împotriva lui Syagrius la 20, botezul la 30, consulatul la 40 și decesul la 45 de ani. Începând din secolul al VIII-lea, copiștii au avut tendința de a omite primul volum al Istoriilor, contribuind astfel la transformarea lui Clovis într-un rege al originilor.

Treisprezece surse anterioare celei a lui Grigore din Tours descriu situația politică din nordul Galiei în această epocă. Este vorba despre Cronica lui Hydatius, episcop de Chaves în Gallaecia, despre o cronică galo-romană din secolul al V-lea, Chronica Gallica de 452 (continuată de Chronica Gallica de 511), și despre Cronica lui Marius, episcop de Avenches. La un secol după Grigore, cronicarul cunoscut sub numele de Fredegar a oferit un portret „mult mai baroc” al suveranului franc, oscilând între tradițiile germanice și cele romane.

Biografie

Etimologia numelui Clovis

Limba maternă a lui Clovis a fost o limbă germanică din subgrupul franc de jos.

Numele său este cunoscut doar sub forma latinizată Chlodovechus, ce corespunde cel mai probabil unui nume francon, *Hlodowig (scris cu rune ᚺᛚᛟᛞᛟᚹᛁᚷ), presupus a fi fost pronunțat [xlod(o)wɪk] sau [xlod(o)wɪç].

Acest nume, compus din două elemente: hlod („faimă”, „renume”, „glorie”) și wig („bătălie”, „luptă”), înseamnă „glorios în luptă”.

Frecvent utilizată de merovingieni, rădăcina hlod se află la originea unor nume precum Chlothar I (și Lothar), Chlodomer, Clodoald sau Clotilda.

Denumirea actuală (Clovis) a regelui francilor *Hlodweg rezultă dintr-o serie de modificări și transcriptori din franconă în latină, apoi în limbi oïl. Latinizat sub forma Chlodovechus, acest nume a evoluat în Clodovicus, apoi în „Clovis”, dar și în Ludovicus (Ludovic); în germană, *Hlodweg a devenit Ludwig.

În franceză, Ludovicus a devenit în cele din urmă Louis (încă din Evul Mediu), nume purtat de 17 regi ai Franței care au domnit efectiv.

Context Căderea Imperiului Roman de Apus și „invaziile barbare” au dus la formarea unor regate barbare durabile pe teritoriul imperiului, în special în Galia. Popoarele proaspăt stabilite au ocupat porțiuni de teritoriu mai întâi ca foederati, iar apoi, pe fondul prăbușirii autorității romane în Apus, s-au constituit în regate independente care căutau să se extindă în dauna vecinilor. Când Clovis își face apariția pe scena istoriei, francii ocupau nordul Galiei în urma unei serii de incursiuni adesea violente. Vizigoții — dușmani ai francilor — stăpâneau un teritoriu vast în sud-vestul Galiei, cu frontiera marcată de Loara, Ron și Durance. Burgunzii erau stabiliți în Sapaudia, la est de Lyon, pe un spațiu care se întindea de la Langres până la Durance. În cele din urmă, bretonii, fugind din insula lor, s-au așezat în Armorica spre mijlocul secolului al V-lea.

Francii formează o ligă de popoare germanice care, deși încheiaseră un tratat cu Imperiul, au rămas păgâne, spre deosebire de popoare mai romanizate precum burgunzii, ostrogoții, vandalii sau vizigoții, care adoptaseră în număr mare creștinismul arian în forma propovăduită de Wulfila. În pofida încercărilor de armonizare teologică și dogmatică pentru definirea unei ortodoxii, Imperiul era străbătut în această perioadă de dispute hristologice care opuneau creștinismul niceean celui arian și care au dăinuit de-a lungul întregului secol al V-lea; conducătorii aderau când la una, când la alta dintre mărturisirile de credință rivale, chiar dacă în Galia relațiile dintre diferitele confesiuni creștine erau adesea lipsite de ostilitate.

Copilărie și educație Clovis este fiul merovingianului Childeric I, rege al francilor salieni din Tournai, și al reginei Basina de Thuringia, originară probabil din Thuringia renană sau din Bretania insulară. S-a născut la o dată necunoscută din a doua jumătate a secolului al V-lea, unii autori avansând perioada din preajma anului 466.

Grigore din Tours îl introduce pe Childeric I în relatarea sa în anul 457, când acesta dezonorează soțiile supușilor săi și stârnește furia poporului, care îl alungă. Se refugiază apoi în Thuringia timp de opt ani, probabil începând din 451. Trăind la curtea regelui Bisinus, o seduce pe soția gazdei sale, Basina. Ulterior se întoarce în provincia sa, după ce francii salieni îl recheamă pe tron. Regele se căsătorește cu Basina, care între timp își părăsise soțul pentru a i se alătura monarhului franc. Din această căsătorie se nasc Clovis și trei fiice: Albofleda sau Albofledis, botezată în același timp cu fratele ei, care devine călugăriță și moare la scurt timp după aceea; Lantilda sau Landechildis, menționată scurt de Grigore din Tours; și ea este botezată în același timp cu fratele ei; Audofleda sau Audofledis, pe care Clovis o căsătorește în 492 cu Theodoric cel Mare, regele ostrogoților din Italia.

Childéric, exercând funcții administrative, trebuie să fi locuit într-una sau mai multe cetăți din Belgica Secunda și să fi ocupat palatul atribuit guvernatorilor romani. Educația lui Clovis a avut loc, cel mai probabil, în spațiul reședinței rezervat femeilor, gineceul. În jurul vârstei de șase sau șapte ani, tatăl său i-a preluat educația, iar Clovis a primit o instruire axată pe război: activități sportive, călărie și vânătoare. Cu toate acestea, nu putea lupta înainte de a împlini cincisprezece ani. Vorbea franconica și, fiind destinat să-i urmeze tatălui său la conducerea unei provincii romane, a învățat probabil și latina. Nu se poate dovedi dacă știa să scrie și să citească. De asemenea, i s-a predat, fără îndoială, și istoria poporului său.

Preluarea puterii

Clovis are pe atunci cincisprezece ani și nimic nu îl recomandă pe acest mic lider barbar, unul printre mulți alții, să își depășească rivalii. Istoricii au dezbătut îndelung modul în care Clovis a preluat puterea. În secolul al XVIII-lea, aceștia se contrazic pe marginea interpretării unei scrisori a episcopului Remigius din Reims. Montesquieu, în Despre spiritul legilor, înclină spre o cucerire a regatului prin forța armelor, în timp ce abatele Dubos susține transmiterea dreptului de guvernare asupra provinciei Belgica Secunda către familia merovingiană de către Imperiul Roman aflat la apogeu. Astăzi, această din urmă ipoteză este cea acceptată.

Prin prisma evenimentelor ulterioare, succesul său militar se datorează, fără îndoială, calităților sale personale de conducător (este descris drept „astutissimus”: „foarte abil”), dar în egală măsură și experienței de război romane acumulate de mult timp de neamul său — disciplina cerută soldaților săi în timpul episodului de la Soissons stă mărturie în acest sens, la fel ca mormântul tatălui său, Childeric —, precum și convertirii sale la creștinism, care i-a consolidat alianța cu elitele galo-romane.

Astfel, pentru numeroși istorici, domnia lui Clovis se înscrie mai degrabă în continuitatea Antichității Târzii decât în Evul Mediu Timpuriu. El contribuie la conturarea caracterului original al acestei din urmă perioade dând naștere unei prime dinastii de regi creștini susținuți de episcopul Romei și, datorită acceptării sale de către elitele galo-romane, creând o putere inedită în Galia.

Extinderea regatului spre est și centru Toată viața, Clovis se străduiește să mărească teritoriul regatului său, înainte ca fiii săi să și-l împartă. Treptat, cucerește întreaga jumătate nordică a Franței de astăzi: se aliază mai întâi cu francii renani, apoi cu francii din Cambrai, al căror rege, Ragnacar, este probabil una dintre rudele sale.

Politica de extindere teritorială Pentru a asigura extinderea și continuitatea domeniului său, dar și pentru a se asigura că doar fiii săi îi vor moșteni regatul, Clovis înlătură treptat toate obstacolele: dispune uciderea tuturor căpeteniilor saliene și renane vecine, dar și a unora dintre foștii săi camarazi sau chiar membri ai propriei familii, inclusiv rude mai îndepărtate. În anul 490, la câțiva ani după alianța cu francii renani, inițiază o serie de ofensive împotriva Germaniei renane și transrenane.

Se lansează într-o serie de alianțe și cuceriri militare, aflându-se la început în fruntea câtorva mii de oameni. Francii dispun pe atunci de o lungă experiență în armata romană.

Prin el nu se impune însă un popor germanic în fața galo-romanilor, ci continuă procesul de fuziune a elementelor germane și latine. Astfel, deși Chlodowig (Clovis) poartă un nume barbar, iar Syagrius este totuși numit „roman” de surse, acesta din urmă nu se bucură vizibil de sprijinul poporului său. Regele „barbar” ostrogot Theodoric cel Mare, la prestigioasa sa curte din Ravenna, perpetuează de altfel toate trăsăturile civilizației romane târzii și, deși rămâne un ostrogot care mărturisește creștinismul arian — element identitar al poporului gotic —, ajunge la un compromis cu supușii săi italieni atașați de creștinismul niceean.

În ciuda luptelor grele, Clovis se impune destul de rapid deoarece pare deja destul de romanizat și, în definitiv, un stăpân mai puțin rău decât majoritatea pretendenților: „cel puțin este creștin”, ar fi spus galo-romanii. De altfel, ar fi avut un sfetnic galo-roman, Aurelianus. În schimb, vizigoții, creștini arieni, stăpânesc Aquitania cu o mână de fier și nu fac niciun efort pentru a încerca o apropiere de galo-romanii creștini niceeni, pe care îi domină.