Independența României (film)

Independența României: Războiul Româno-Ruso-Turc 1877 este un film istoric românesc realizat între 1911 și 1912. Acesta are drept subiect ilustrarea Războiului de Independență al României. Premiera a avut loc pe 1 septembrie 1912, la cinematograful „Eforie” din București.

Din distribuție au făcut parte actori ai Teatrului Național din București și ai celorlalte teatre din oraș. Cu toate neajunsurile tehnice și umane ale vremii, a făcut o impresie bună printre românii de pe ambele versante ale Carpaților.

În 1933, ziarul „Cuvântul” a realizat o anchetă în legătură cu începuturile filmului românesc, publicată pe parcursul mai multor numere. În cazul peliculei „Independența României” ziaristul Quick (identificat de istoricul dr. Ion Cantacuzino ca fiind C. Zăgănescu) a publicat niște concluzii preluate ulterior în toate mediile, dar care se vor dovedi parțial false în urma unor revelații de la jumătatea anilor '80Totuși, mitul lui Grigore Brezeanu se va propaga mai departe. În 2000 apare studiul „Istoria filmului românesc 1897 - 2000”, scris de Călin Căliman. La capitolul „Independența României” menționa despre lucrarea istoricului Tudor Caranfil, apărută în 1988, prezentându-i pe scurt și concluziile. Cu toate acestea, continua să accepte vechile presupuneri asupra filmului, fără a oferi în schimb o explicație științifică ori vreo dovadă..

În 1985 pictorița Tanți Demetriade, urmașa actorului Aristide Demetriade, împreună cu istoricul de teatru Ionuț Niculescu, au descoperit într-un sertar vechi caietele ce cuprindeau scenariul filmului. Alături de alte scrisori și documente, ele aveau să arunce o lumină nouă asupra istoriei „Independenței României”.

În 2007, filmul (în lungime de 82 de minute) a fost lansat pe DVD de către TVR Media.

Sinopsis Filmul a fost realizat prin împletirea adevărului istoric cu elemente poetice ale poeziei lui Vasile Alecsandri (Peneș și Rodica, cei nouă și cu sergentul zece, etc.).

thumb|right|250px|Ostilitățile româno-turce Acțiunea începe cu imaginea unui sat obișnuit, aflat în sărbătoare, în timp ce la București se decide, în Consiliul de Coroană, mobilizarea armatei. Hora sătească este întreruptă de apariția hotărârii de mobilizare. „Cei nouă și cu sergentul zece” pleacă la război, în timp ce femeile rămân în urmă cu inima frântă de necaz. În primele scene de război rușii sunt respinși iar, la primele ostilități dintre turci și români, artileristul Cobuz (unul din cei 10) este ucis. Se arată imagini din tabăra românească de la Poiana, apoi secvențe din trecerea Dunării. În tablouri succesive ne sunt prezentate bătăliile de la Plevna și Grivița, situația tragică din Valea Plângerii și din spitalele de campanie, în care regele și regina împart medalii muribunzilor, căderea Plevnei și predarea lui Osman. Înspre final, Peneș se întoarce acasă decorat, o companie rusească întâlnită pe drum dându-i onorul. Filmul se termină cu prezentarea unor secvențe reale, filmate la parada militară din 10 mai 1912, ca o punte peste ani.

În lumina cercetărilor de la sfârșitul anilor '80, s-a constatat că din filmul păstrat la A.N.F. lipsesc cca. 20 de minute. Au fost de atunci descoperite încă două scene: întâlnirea de la Poradim dintre Carol și țarul Alexandru al II-lea și ostilitățile româno-turce. Lipsesc însă fragmentele în care erau evocate debarcarea pe malul turcesc, cucerirea redutei Grivița I, o ambuscadă română, urmărirea unui convoi turcesc, Osman comandând armata sa la Plevna, moartea căpitanului Mărăcineanu, înlocuirea steagului turcesc — capturat de soldatul Grigore Ioan — cu cel românesc, pus de Peneș „sus, sus, pe parapete”. De asemenea, s-a stabilit existența unor fragmente filmate, care la montaj au fost eliminate din film (întâlnirea dintre Osman și Carol pe un drum, plecarea lui Osman după înapoierea spadei sale, o scenă ce necesita folosirea unui tren ș.a.).

Realizarea filmului thumb|right|250px|Ofițerii superiori ai Armatei Române, așa cum apar în film Pentru a putea evalua obiectiv „Independența României”, trebuie mai întâi evocată situația generală a celei de-a șaptea arte din preajma lui 1912.

Producțiile franceze ale vremii se situau în zona „filmului de artă”, încercând să reproducă limbajul teatral în film. Cele italiene realizau montări grandioase, împinse către zona ficționalului și a fanteziei. Piesele de rezistență ale repertoriului mondial, prezente la București în 1912 - 1913, erau „Dragostea reginei Elisabeta”, cu Sarah Bernhardt, „Din capriciile Regelui Soare”, „Mizerabilii”, „Cleopatra”, „2.000 de tablouri de William Shakespeare” și faimosul „Quo Vadis!”. Reconstituirile istorice sufereau de influența teatrală și erau realizate într-o manieră estetică ce aproape că nu mai avea legături cu autenticitatea.

Durata unui spectacol normal era de 45 de minute„După o zi de muncă, dacă vreți să stați,Trei sferturi de oră și să vă distrați,Dați doar o băncuță, una oameni buniLa cinema «Clasic» și vedeți minuni...”           Reclamă în presă a cinematografului „Clasic”., asta nu însemna că un film dura atât, de obicei erau puse două sau mai multe titluri pe un afiș. Cercetătoarea germană Emilia Altentoch observa că media producției daneze era de 45 de minute, restul filmelor durând mult mai puțin (în Franța, spre exemplu, media nu depășea 20 de minute...).Altentoch, Emilia — „Zur Soziologie der Kino”, Jena, 1914. În S.U.A. era lansat „Oliver Twist”, primul film american ce însuma peste o oră de proiecție. În țările învecinate României, apariția filmul artistic autohton avea să mai întârzie. În Ungaria aceasta se întâmpla în 1913, însă sub auspiciile casei „Pathé”. Tot în același an debuta și cinematografia de ficțiune cehă. „Gaffo”, întâiul film grec, era realizat în 1914, iar un an mai târziu apăreau și primele producții bulgare și turcești. Toate însă erau melodrame ori comedii de strânsă anvergură.

Realizarea filmului „Independența României” apărea astfel ca dificilă și îndrăzneață, prin evocarea unor evenimente importante ce avuseseră loc cu 35 de ani în urmă (și la care mulți spectatori fuseseră martori) și prin anunțarea unei lungimi a filmului de 2 ore.

Începuturi La 1 decembrie 1911, revista „Rampa” anunță că „la noi, maestrul Nottara este pe cale să facă operă patriotică redând Războiul României pentru Independență, printr-un film, astfel ca generațiile de astăzi vor învăța istoria luptelor de la 1877, iar viitorimii îi va rămâne tabloul viu al vitejiei românești”. Anterior, se constituise o Societate cinematografică a actorilor Teatrului Național, ai cărei membri și acționari erau: Constantin Nottara, Vasile Toneanu, Nicolae Soreanu, Petre Liciu, iar la început și Iancu Brezeanu. Acestora li se adăuga mai târziu Aristide Demetriade. Societatea a mai fost numită în epocă și „Filmul războiului pentru independență”.

Societarii Teatrului Național au solicitat sprijinul material Ministerului de Război, acesta acordându-le o subvenție, precum și concursul Armatei Române pentru executarea scenelor militare. De asemenea, realizatorii filmului au mai primit finanțare și din partea Casei Regale, cei doi suverani români urmând a fi portretizați în film. Ulterior s-au raliat la producția filmului și Pascal Vidrașcu și Leon Popescu, a căror contribuție va fi tratată mai jos.

Una dintre primele dificultăți ale întreprinderii a fost apariția concurenței, care dorea crearea unui film cu același subiect. Directorul filialei bucureștene a casei de filme „Gaumont”-Paris, Raymond Pellerin, a înjghebat o echipă cu care urma să filmeze „Războiul din 1877-1878”. „Filmul”, făcut la repezeală cu o trupă de actori de mâna a douaEste vorba despre membrii teatrului de cartier „Jignița”, condus de Aurel Zaharovici. Frații Goldemberg, animatorii trupei, au jucat rolurile regelui Carol I și prim-ministrului Mihail Kogălniceanu, fiind recunoscuți totuși de către prefectul poliției bucureștene. și cu ajutorul generalului Constantinescu (comandant de divizie la Pitești, de la care s-a obținut figurația necesară scenelor de război), fusese programat a apărea pe ecrane la data de 29 decembrie 1911. Dar pelicula este vizionată în preziua premiereiÎn aceeași zi, V. Toneanu, P. Liciu, I. Brezeanu și Gr. Brezeanu intrau în audiență la generalul Aslan, pentru a discuta despre realizarea filmului lor. de către prefectul poliției din București. Acesta decide că acțiunea nu corespunde cu adevărul istoric, confiscă și ulterior distruge filmul. Mai mult, pelicula este interpretată ca improvizație subartistică și motiv de speculație comercială. Raymond Pellerin devine persona non grata și se vede chemat la Paris, iar generalul „colaboraționist” va fi mutat disciplinar într-o altă garnizoană.

Producția thumb|right|150px|Pascal Vidrașcu, unul dintre primii producători Producția în primă fază a aparținut Societății cinematografice a actorilor Teatrului Național din București. Delegații ale lor colindaseră instituțiile statului în încercarea de a atrage fonduri, având în cele din urmă succes. Cu banii obținuți astfel și împreună cu mici sume din buzunarul propriu s-a început lucrul la film. Spiritul de afacerist al lui Grigore Brezeanu iese la suprafață. El devine în scurtă vreme animatorul întregii echipe, cel care a știut să ducă mai departe întreprinderea abia înfiripată. Tot Brezeanu a repurtat succesul de a-i atrage în combinație pe următorii producători ai filmului: Pascal Vidrașcu și Leon Popescu.

Pascal Vidrașcu, născut în anul Independenței, era înrudit cu generalul Aslan, pe atunci secretar general la Ministerul de Război. Vidrașcu reușește prin relațiile sale să obțină colaborarea ArmateiConstantin Bacalbașa — „Bucureștii de altădată”, București, 1936, p. 37. Coroborând această informație cu aceea că pe 29 decembrie 1911 generalul Aslan primise în audiență delegația actorilor societari, pentru a discuta despre realizarea filmului, reiese că Vidrașcu intrase în echipă destul de repede după constituirea Societății.

Filmările încep în februarie 1912, pe când încă se mai lucra la scenariu. Pe 24 martie, „Gazeta Ilustrată” anunță că Leon Popescu „a primit să avanseze capitalul de 200.000 lei necesar antreprizei, fără să accepte vreun câștig”. După cum se va vedea, aceasta nu va fi ultima sa contribuție la realizarea filmului. „În același timp, — continuă «Gazeta Ilustrată» — d. N. Filipescu, Ministru de Răsboiu, apreciind utilitatea patriotică a antreprizei, în afară de o subvenție ce i-a pus la dispoziție, a ordonat ca ministerul de răsboiu să-i acorde sprijinul său pentru orice nevoie de trupe ce ar fi...”. Se vede astfel că relațiile lui Vidrașcu dăduseră rod.

Pe 1 aprilie 1912 Petre Liciu moare, o dată cu el fiind înmormântată practic și Societatea cinematografică. Trei zile mai târziu, în timpul funeraliilor, pe panglica unei jerbe apărea scris „Societatea filmul de artă Leon Popescu”. Ceea ce mai rămăsese din vechea Societate cinematografică avea să fie înglobată rapid în noua corporație a lui Popescu.