Războiul de eliberare din Bangladesh [a] (în ), cunoscut și sub numele de Războiul de independență al Bangladeshului, sau pur și simplu Războiul de eliberare, a fost o revoluție și un conflict armat declanșat de ascensiunea mișcării naționaliste și de autodeterminare bengaleză în ceea ce atunci era Pakistanul de Est în timpul genocidului din Bangladesh din 1971. Acesta a dus la independența Republicii Populare Bangladesh. Războiul a început după ce junta militară pakistaneză cu sediul în Pakistanul de Vest a lansat Operațiunea Searchlight împotriva poporului din Pakistanul de Est în noaptea din 25 martie 1971. Operațiunea a urmărit eliminarea sistematică a populației civile naționaliste bengaleze, studenți, intelectuali, minorități religioase și a personalului armatei. Junta a anulat rezultatele alegerilor din 1970 și l-a arestat pe prim-ministrul desemnat Sheikh Mujibur Rahman. Războiul s-a încheiat la 16 decembrie 1971, după ce Pakistanul de Vest a capitulat.

În zonele rurale și urbane din Pakistanul de Est s-au desfășurat operațiuni militare extinse și lovituri aeriene pentru a suprima valul de nesupunere civilă, care s-a format în urma impasului de după alegerile din 1970. Armata pakistaneză, care avea sprijinul islamiștilor, a creat milițiile religioase radicale - Razakar, Al-Badr și Al-Shams – pentru a o asista în timpul raidurilor asupra populației locale.Pg 600. Schmid, Alex, ed. (2011). The Routledge Handbook of Terrorism Research. Routledge. .Pg. 240 Tomsen, Peter (2011). The Wars of Afghanistan: Messianic Terrorism, Tribal Conflicts, and the Failures of Great Powers. Public Affairs. . Vorbitori de urdu Biharis din Bangladesh (minoritate etnică) au fost, de asemenea, în sprijinul armatei pakistaneze. Membrii armatei pakistaneze și milițiile de sprijin s-au angajat în ucideri în masă, deportări și viol genocidal. Capitala Dhaka a fost scena a numeroase masacre, incluzând operațiunea Searchlight și masacrul de la Universitatea Dhaka. Se estimează că aproximativ 10 milioane de refugiați bengalezi au fugit în țara vecină India, în timp ce 30 de milioane au fost deplasate în interiorul țării. Violența sectară a izbucnit între bengalezi și imigranții vorbitori de urdu. Un consens academic prevalează că atrocitățile comise de armata pakistaneză au reprezentat un genocid.

Declarația de Independență a Bangladeshului a fost proclamată de la Chittagong de către membrii Mukti Bahini - armata de eliberare națională formată de militari, paramilitari și civili bengalezi. East Bengal Regiment și East Pakistan Rifles au jucat un rol crucial în rezistență. Conduși de generalul MAG Osmani și unsprezece comandanți de sector, forțele Bangladeshului au purtat un război de gherilă în masă împotriva armatei pakistaneze. Ei au eliberat numeroase orașe, în primele luni ale conflictului. Armata pakistaneză a recâștigat destule zone în timpul musonului. Gherilele Bengali au efectuat sabotaje pe scară largă, inclusiv Operațiunea Jackpot împotriva marinei pakistaneze. Forțele aeriene din Bangladesh, în curs de formare, au efectuat zboruri împotriva bazelor militare pakistaneze. Până în noiembrie, forțele Bangladeshului au restricționat mișcările armatei pakistaneze în cazărmi pe timpul nopții. Ei au asigurat controlul celor mai multe zone rurale.

Guvernul provizoriu al Bangladeshului a fost format la 17 aprilie 1971 în Mujibnagar si s-a mutat la Calcuta ca guvern în exil. Membrii bengalezi ai corpului civil, militar și diplomatic pakistanez au dezertat către guvernul provizoriu din Bangladesh. Mii de familii bengaleze au fost strămutate în vestul Pakistanului, de unde mulți au fugit în Afganistan. Activiști culturali bengalezi au operat clandestin Stația Radio Bengalul Liber. Calvarul a milioane de civili bengalezi devastați de război a provocat indignare la nivel mondial. Statul indian condus de Indira Gandhi a oferit sprijin diplomatic, economic și militar substanțial pentru naționaliștii din Bangladesh. Muzicieni britanici, indieni și americani au organizat primul concert de binefacere din lume în New York City pentru a sprijini oamenii din Bangladesh. Senatorul Ted Kennedy din Statele Unite a condus o campanie a Congresului pentru încetarea persecuției militare pakistaneze; în timp ce diplomații americani din Pakistanul de Est au exprimat o puternică opinie separată față de legăturile strânse ale administrației Nixon cu dictatorul militar pakistanez Yahya Khan.

India a intrat în război la 3 decembrie 1971, după ce Pakistanul a lansat lovituri aeriene preventive în India de Nord. Războiul indo-pakistanez desfășurat ulterior a dus la apariția a două fronturi de război. Cu supremația aeriană indiană existentă pe teatrul de est și avansul rapid al forțelor aliate din Bangladesh și India, Pakistanul s-a predat la Dacca la 16 decembrie 1971.

Războiul a schimbat peisajul geopolitic din Asia de Sud, odată cu apariția Bangladeshului ca cel de-al șaptelea cel mai populat stat din lume. Datorită alianțelor regionale complexe, războiul a fost un episod major în tensiunile războiului rece care a implicat Statele Unite, Uniunea Sovietică și Republica Populară Chineză. Majoritatea statelor membre în Organizația Națiunilor Unite a recunoscut Bangladesh ca națiune suverană în 1972.

Context

Înainte de împărțirea Indiei Britanice, Rezoluția Lahore avea în vedere inițial, separarea statelor cu majoritate musulmană, în zonele de est și nord-vest ale Indiei britanice. O propunere pentru un Bengal Unit a fost pusă în discuție de către prim-ministrul Huseyn Shaheed Suhrawardy în 1946, dar autoritățile coloniale s-au opus. Societatea Renașterii din Pakistanul de Est a pledat pentru crearea unui stat suveran în estul Indiei Britanice. În cele din urmă, negocierile politice au condus, în august 1947, la nașterea oficială a două state, Pakistan și India, țări separate pentru musulmani și hinduși după plecarea britanicilor. Dominionul Pakistanului a cuprins două zone geografice și culturale separate la est și la vest, cu India între ele. Zona de vest a fost popular (și pentru o perioadă, de asemenea, în mod oficial), numită Pakistanul de Vest și zona de est (Bangladeshul de azi) a fost inițial numită Bengalul de Est și mai târziu, Pakistanul de Est. Deși populația din cele două zone era aproape egală, puterea politică a fost concentrată în Pakistanul de Vest și percepția era că Pakistanul de Est era exploatat economic, ceea ce a dus la mai multe nemulțumiri. Administrarea a două teritorii discontinue a fost, de asemenea, văzută ca o provocare. La 25 martie 1971, după ce alegerile au fost câștigate de un partid politic din Pakistanul de Est (Liga Awami), acest lucru a fost ignorat de conducerea din Pakistanul de Vest, crescând astfel nemulțumirea politică și naționalismul cultural în Pakistanul de Est, lucru care a fost întâmpinat cu brutalitate de forța de oprimare din elita conducătoare a Pakistanului de Vest, în ceea ce a ajuns să fie numită Operațiunea Searchlight. Represiunea violentă din partea armatei pakistaneze a dus la declararea independenței Pakistanului de Est ca statul Bangladesh la 26 martie 1971, de către liderul Ligii Awami, Sheikh Mujibur Rahman. Cei mai mulți bengalezi au acordat sprijinul lor acestei mișcări, deși islamiștii și Bihari s-au opus și s-au alăturat armatei pakistaneze. Președintele pakistanez Yahya Khan a ordonat armatei pakistaneze să restabilească autoritatea guvernului pakistanez, începând astfel războiul civil. Războiul a dus la o mare de refugiați (estimat la acel moment la aproximativ 10 milioane) care a intrat în provinciile estice ale Indiei.Crisis in South Asia – A report by Senator Edward Kennedy to the Subcommittee investigating the Problem of Refugees and Their Settlement, Submitted to U.S. Senate Judiciary Committee, 1 November 1971, U.S. Govt. Press.pp6-7 Confruntându-se cu o criză umanitară și economică în creștere, India a început în mod activ sprijinirea și organizarea armatei de rezistență a Bangladesh-ului cunoscută sub numele de Mukti Bahini.

Controversa limbii În 1948, guvernatorul general Muhammad Ali Jinnah a declarat că "urdu, și numai urdu" ar fi limba federală a Pakistanului. Cu toate acestea, urdu era răspândită doar în părțile de nord, centrală și regiunea de vest a subcontinentului; în timp ce, în Bengalul de Est, limba maternă era bengali, una dintre cele două ramuri ale celor mai estice limbi indo-europene. Populația vorbitoare de bengali din Pakistan constituia peste 30% din populația țării. Poziția guvernamentală a fost văzută pe scară largă ca o încercare de a suprima cultura zonei de est. Oamenii din Bengalul de Est au cerut ca limba lor să primească statut federal, alături de urdu și engleză. Mișcarea Limbii a început în 1948, societatea civilă protestând împotriva eliminării scrierii bengaleze pe monede și timbre, care erau în vigoare din timpul britanicilor. Mișcarea a atins punctul culminant în 1952, când la 21 februarie, poliția a tras asupra studenților protestatari și a civililor, provocând moartea mai multor persoane. Aceasta zi este sărbătorită în Bangladesh ca Ziua Mișcării Limbii. Mai târziu, în noiembrie 1999, în memoria celor decedați în 1952, UNESCO a declarat 21 februarie ca Ziua Internațională a Limbii Materne.

Disparități Deși Pakistanul de Est avea o populație mai mare, Pakistanul de Vest a dominat țara divizată politic și a primit mai mulți bani de la bugetul comun.

An Cheltuieli în Pakistanul de Vest (în milioane de rupii pakistaneze) Cheltuieli în Pakistanul de Est (în milioane de rupii pakistaneze Suma cheltuită în Est ca procentaj din suma cheltuită în Vest 1950–55 11.290 5.240 46,4 1955–60 16.550 5.240 31,7 1960–6533.550 14.040 41,8 1965–70 51.950 21.410 41,2 Total 113.340 45.930 40,5 Sursa: Reports of the Advisory Panels for the Fourth Five Year Plan 1970–75, Vol. I, publicate de comisia de planificare a Pakistanului.

Bengalezii erau sub reprezentați în armata pakistaneză. Ofițerii de origine bengaleză în diferitele părți ale forțelor armate reprezentau doar 5% din forța totală din 1965; dintre aceștia, doar câțiva erau în poziții de comandă, majoritatea în posturi tehnice sau administrative. Pakistanezii din vest credeau că bengalezii nu aveau „înclinații marțiale“ (de bravură sau bine clădiți pentru luptă), spre deosebire de paștuni și punjabi; noțiunea de „rase marțiale“ a fost respinsă ca ridicolă și umilitoare de bengalezi. Mai mult decât atât, în ciuda cheltuielilor de apărare imense, Pakistanul de Est nu a primit nici unul dintre beneficii, cum ar fi contracte, achiziții și locuri de muncă. Războiul indo-pakistanez din 1965 pentru Cașmir a subliniat, de asemenea, sentimentul de insecuritate militară între bengalezi, întrucât doar o divizie de infanterie slab pregătită și 15 avioane de luptă fără sprijinul tancurilor erau în Pakistanul de Est pentru a contracara orice posibile represalii ale Indiei în timpul conflictului. Pg 166–167

Diferențe culturale și religioase

Singura legătură comună între cele două aripi pakistaneze a fost religia. Dar au existat diferențe chiar și în practicile religioase. Bengalezii musulmanii au avut tendința să fie mai puțin conservatori în zelul religios și au ajuns să accepte minoritatea hindusă în ciuda unor ciocniri comune. Mulți musulmani bengalezi au obiectat puternic la paradigma islamistă impusă de statul pakistanez. Cei mai mulți membri ai elitei conducătoare din Pakistanul de Vest, de asemenea, a aparținut unei societăți liberale, dar a dorit să existe o credință comună ca factor mobilizator în spatele creației Pakistanului și subsumarea multiplelor identități pakistaneze într-una singură.

Diferențele culturale și lingvistice între cele două aripi au cântărit mai mult decât orice unitate religioasă. Bengalezii erau foarte mândri de limba și de cultura lor care, cu scrierea Devanagari și cu vocabularul pali era inacceptabilă pentru elita din Pakistanul de Vest care considera că nu e potrivit pentru cultura hindusă.