Realismul conține o mare varietate de teorii ale relațiilor internaționale . Aceste diverse teorii pornesc toate de la premisa că statele sunt motivate în acțiunile lor de interese de putere și securitate și mai puțin de idealuri . Conform teoriei realiste, statele acționează rațional , evaluând situțiile și luând decizii în scopul păstrării sau creșterii puterii și securității .

Teorie

Realismul este un mod de gândire rațional, opus liberalismului, pornind de la premisa că principalul interes al statelor este supraviețuirea în cadrul unui sistem internațional anarhic. Statul caută în permanență menținerea și sporirea puterii, și securitatea în raport cu alte state. Realismul politic și-a făcut apariția în timpul istoricului grec, Tucidide , care a scris lucrarea "Istoria războiului peloponesiac", un conflict pe care îl prezintă obiectiv, imparțial, un război în care Atena și Sparta luptă pentru dominația asupra Greciei. Războiul Peloponesiac a izbucnit din cauza creșterii puterii Atenei, care a îngrijorat Sparta cu privire la posibilitatea obținerii supremației militare și economice, precum și la distribuția inegală a puterii. Un episod important din această perioadă este "dialogul melian", care descrie poziția insulei Melos în conflictul dintre Atena și Sparta. Insula Melos, care se declarase neutră, în realitate susținea financiar Sparta. Atenienii au atacat-o și după un masacru au cucerit-o. Acțiunea Atenei față de un teritoriu neutru este una dintre cele mai vechi relatări ale încălcării normelor juridice internaționale.

O altă temă fundamentală pentru realism este "Principele" scris de Niccolo Machiavelli, lucarea fiind un manual pentru liderii politici, cuprinzând sfaturi, întărite de exemple, referitoare la cucerirea unui teritoriu, precum și la menținerea și întărirea autorității în interiorul acestuia și gestionarea relațiilor cu alte state. "Principele" susține o serie de principii ca apararea cât mai multor teritorii, menținerea de relații bune cu puterile mici și refuzarea colaborării cu marile puteri, auto-sprijinul fiind preferabil în locul alianțelor. Machiavelli a fost criticat pentru controversatele principii expuse în spiritul ideii de moralitate ce poate fi abandonată pentru interesele statului și menținerea puterii sale. Influențele clasice ale realismului în cadrul relațiilor internaționale apar și în opere ca "Arta războiului" de Sun Tzu, "Leviatanul" de Thomas Hobbes sau "Despre Război" de Carl von Clausewitz.

Premise ale teoriei

Sistemul internațional este anarhic. În absența unei Autorități Centrale care să regularizeze raporturile dintre state; Statele în relațiile dintre ele urmăresc să își conserve suveranitatea. Supraviețuirea lor într-un sistem anarhic este principarea preocupare a statelor. Statele sunt actori raționali și unitari și își urmăresc propriile interese adică supraviețuirea. Supraviețuirea se realizează printr-un sistem de alianțe. Urmărind „interesul național”, statele își obțin securitatea națională și supraviețuirea. Realiștii consideră că omenirea nu este deloc binevoitoare, ci mai degrabă auto-centrată și competitivă, perspectiva care este împărtășită și de teoriticieni ca Thomas Hobbes, considerând că natură umană este egocentrică și conflictuală . Este eliminată ideea că natură intuitivă a unei persoane este anarhică. În privința auto-interesului, persoanele sunt de sine-stătătoare și motivate în căutarea maximizării puterii, considerate fricoase, idee care se află în contrast cu liberalismul în relațiile internaționale. Statul subliniază interesul de a acumula energie și forță pentru a-și asigura securitatea într-o lume anarhică. Puterea este un concept gândit în termeni de resurse materiale necesare pentru a induce prejudicii sau a constrânge alte state pentru a lupta și a câștigă respectivele lupte. Utilizarea puterii pune accentul pe tactici coercitive ce sunt acceptabile pentru atingerea unui scop în interesul național sau de a evita obstacolele ce împiedică interesul național.

Teoria realistă se concentrează pe rolul statului ca cel mai important actor în relațiile internaționale, considerându-l ca fiind unitar și autonom. Puterea statului este definită prin capacitățile sale militare și este analizată prin prisma distribuției internaționale a puterii într-un sistem de polaritate. Realismul prevede că statele se vor alia pentru a opune hegemonia în sistemul unipolar, în timp ce în sistemul multipolar sau bipolar, statele caută să obțină hegemonia pentru a-și asigura propria securitate.

Statele folosesc modelul rațional de luare a deciziilor prin obținerea și aplicarea informațiilor complete și exacte, statul fiind suveran și ghidat de un interes național. Sistemul internațional este anarhic, neexistând nicio autoritate internațională sau o putere divină, astfel statele sunt lăsate pe cont propriu pentru a-și asigura propria securitate.

Realiștii consideră că statele suverane sunt principalii actori ai sistemului internațional , o atenție specială fiind acordată competențelor căci acestea au cea mai mare influență pe scenă internațională. Instituțiile internaționale, organizațiile non-guvernamentale, corporațiile multinaționale, persoanele fizice și alte sub-state sunt văzute ca având o influență independentă redusă. Statele sunt inerent agresive (realism ofensator) și obsedate de propria siguranță (realism defensiv), iar expansiunea teritorială este limitată doar de puterile opuse. Cu toate acestea, se ajunge la o dilema privind securitatea căci creșterea securității poate duce către instabilitate atunci când o putere opusă își fabrică propriile arme ca un răspuns (cursa înarmărilor). Securitatea devine astfel nulă.

Realiștii cred că nu există principii universale cu care toate statele se pot ghida în acțiunile lor. În schimb, un stat trebuie să fie întotdeauna conștient de acțiunile statelor din jurul lui și trebuie să se utilizeze o abordare pragmatică pentru rezolvarea problemelor.

Realism versus neorealism Realismul politic este o teorie care se actualizează constant. Discursul realist poate fi valabil în sensul aplicării lui. După încheierea Războiului Rece, gânditorii realismului politic interpretează altfel dinamică internațională, făcându-și apariția "neorealismul" sau "realismul structural". Realismul clasic are în vedere natura anarhică a sistemului, elementul central fiind statul-națiune.Neorealiștii susțin că nu de la natură rea a omului pornesc problemele sistemului, ci de la structura sa.Această viziune structurală a realismului a fost alimentată de modificările de după încheierea Războiului Rece, un îndemn de a părăsi zona ideatică și e a se concentra pe structura sistemului.Neorealiștii sunt mai aplicați pe aspecte de politică externă și pe proiecție, încerca să construiască o aritmetică a sistemului din care să extragă semnificații mari, dincolo de ce poate oferi sistemul.

Kenneth Waltz susține că neorealismul este în contrast cu cel clasic, făcând distincție între factorii care creau probleme în sistemul internațional, pentru a-i aborda din punct de vedere intelectual. Neorealismul identifica sistemul internațională că un întreg, cu sisteme structurale diferite și se încearcă astfel stabilirea autonomiei fiecărei unități, urmând să analizeze modul de funcționare pentru a se ajunge la o concluzie, apărând astfel un nou concept: structura de sistem. "Kenneth Waltz – Theory of international politics" este lucrarea definitorie pentru realismul structural.

Elementele esențiale ale modului de raportare la realitatea internațională au rămas viabile, doar că în realismul de tip structural se accentuează elemente cuprinse în realismul clasic: actorii internaționali nu diferă în obiective, poziționare internațională, nu se subordonează etic, fiind diferit în privința capacităților. Repartizarea acestor capacități la nivelul statelor oferă structura sistemului. Există două categorii de eforturi menite să întărească capacitățile: eforturile interne economice și financiare și cele externe ce vizează mărirea capacităților prin adăugarea altora prin intermediul alianțelor.

Neorealismul a dezvoltat o introspecție aplicată în dinamica denumită cooperare internațională. Frica este un coagulant al capabilităților și poziționării statelor în sistemul internațional, ca statele care dețin arme de distrugere în masă. Unele elemente ale relațiilor dintre state nu sunt la vedere, iar statele care înșală sunt denumite state brigante sau "rock state".

SUA despre realismul politic Realismul este o teorie pesimistă care susține că omenirea se află într-o competiție aspră. Realiștii se resemnează, asemeni lui Hans Morgenthau, care susține că "nu există o scăpare de răul puterii, orice am face". Americani însă consideră că efortul individual poate rezolva problemele și nu agreează ideea că războiul va persista indiferent ce am face pentru a-l elimina. Realismul consideră că războiul este inevitabil și chiar parte necesară a activității de stat, însă mulți americani consideră că războiul pentru a prezerva sau a schimba balanță puterii este imoral.

Realismul nu distinge între state bune și state rele. Viziunea realistă accentuează faptul că toate statele sunt la fel, nevoia de a atinge același obiectiv:maximizarea puterii. În Războiul Rece nu ar fi existat nicio diferența între SUA și URSS în termeni de moralitate, pentru simplul motiv că moralitatea în relațiile internaționale nu este o tema realistă.

Realismul obligă la evaluarea avantajelor pe care le pot aduce participarea la alianțe și intervenția activă în planul relațiilor internaționale, în timp ce o mare parte dintre americani continuă să creadă că implicarea SUA în problemele Europei nu este în interesele acestora. Americanii sunt împotriva alianțelor de orice fel, deoarece amestecă statele în bătălii care nu sunt ale lor.

Istoria

În timp ce Realismul, ca o disciplină formală în relațiile internaționale, nu a ajuns până la al doilea război mondial, ipotezele sale primare au fost exprimate în scrieri anterioare:

Tucidide , un istoric grec antic care a scris Istoria Războiului peloponesiac care este citat ca un stramos intelectual de Realpolitic . Chanakya (sau Kautilya) om de stat indian și autor al Arthashastra . Ibn Khaldun , un istoriograf arab musulman și istoric, precum și unul dintre părinții fondatori ai istoriografiei modernee Muqaddimah, o istorie universală . Han Feizi , savant chinez care a teoretizat Legalismul (sau Legismul) și care a servit la curtea Regelui unificator Qin-mai târziu, imparat al Chinei. Scrierile sale includ cele două intrumente: pedepsele si recompensele . El a teoretizat despre un conducător neutru, care va acționa manipulator în calitate de șef al statului în timp ce controlul secret al executivului miniștrii lui își asuma responsabilitatea reală pentru orice politică. Niccolò Machiavelli , un filozof politic italian, care a scris Il Principe ( Prințul ), în care acesta a considerat că unicul scop al unui prinț (politician) a fost să caute putere, indiferent de considerente religioase sau etice. Cardinalul Richelieu , om de stat francez care a distrus fracționismul intern și a ghidat Franța la o poziție dominantă în afacerile externe. Thomas Hobbes , un filosof englez care a scris Leviathanul în care a declarat ca starea naturala este predispusa la un "război al tuturor împotriva tuturor". Frederic al II-lea al Prusiei , monarhul prusac care a transformat Prusia într-o mare putere europeană prin război și diplomație. Charles Maurice de Talleyrand-Périgord , diplomat francez care a condus Franța și Europa printr-o varietate de sisteme politice. Klemens Wenzel von Metternich , om de stat austriac care s-a opus politicii revolutionare Carl von Clausewitz , teoretician general și militar prusac care a scris Vom Kriege .