Operațiunea Rheinübung ("Exercițiul Rin") a fost un raid executat de cuirasatul Bismarck și crucișătorul greu Prinz Eugen în Atlantic în perioada 18–27 mai 1941, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Această operațiune avea ca obiectiv blocarea transporturilor de mărfuri ale aliaților spre Regatul Unit, dar a avut ca rezultat scufundarea cuirasatului Bismarck. Contextul istoric Atât în timpul primei conflagrații cât și a celei de-a doua conflagrații mondiale, Regatul Unit era dependent de aprovizionarea efectuată de vasele comerciale, care aduceau alimente de bază și materiile prime. Protejarea rutelor comerciale a fost din acest motiv un obiectiv de primă importanță pentru britanici. Dacă aceste rute comerciale nu ar fi fost apărate, Imperiul Britanic ar fi trebuit să semneze un tratat de pace, să negocieze un armistițiu sau să abandoneze insulele britanice ca bază de operațiuni pentru blocada împotriva Germaniei Naziste, lăsând ca aceasta din urmă să se bucure de controlul complet asupra Europei Occidentale. Conducerea Kriegsmarine, în frunte cu amiralul Erich Johann Albert Raeder, considera cu tărie că Anglia putea fi învinsă prin blocadă navală. Pentru atingerea acestui obiectiv, comandanții marinei au considerat că era potrivită folosirea tacticilor tradiționale de atac împotriva navelor comerciale. Atacurile trebuiau să fie date de vasele de suprafață (crucișătoare, crucișătoare de linie, cuirasate rapide), submarinele urmând să asigure doar sprijinirea acestor atacuri. Raeder a reușit să îi convingă atât pe Hitler cât și pe comandanții OKW că, indiferent de metodele și mijloacele folosite, distrugerea liniilor de aprovizionare navale avea să asigure înfrângerea britanicilor, indiferent de ce alți factori ar mai fi fost luați în considerație. Opearțiunea Rheinübung a fost ultimul dintr-o serie de raiduri împotriva vaselor comerciale aliate executate de vasele de suprafață ale Kriegsmarine. A fost precedată de Operațiunea Berlin, un raid încununat de succes al cuirasatelor Scharnhorst și Gneisenau, care s-a încheiat în martie 1941. În mai 1941, cuirasatele din cadrul Kriegsmarine Scharnhorst și Gneisenau erau ancorate în portul Brest, pe coasta vestică a Franței, de unde amenințau continuu convoaiele aliate din Atlantic. Cele două cuirasate au fost atacate în mai multe rânduri de Royal Air Force. Planul original al germanilor prevedea ieșirea ambelor vase în larg, dar Scharnhorst trecea printr-o reparație capitală a motoarelor, iar Gneisenau fusese atinsă de o torpilă, care a indisponibilizat vasul pentru șase luni. În acest fel, germanii mai dispuneau de doar două vase de război noi: cuirasatul Bismarck și crucișătorul greu Prinz Eugen, ambele staționate în Marea Baltică. Kriegsmarine mai avea trei crucișătoare ușoare în stare de funcționare, dar niciunul nu era potrivit pentru o operațiune de durată în Oceanul Atlantic. Obiectivul operațiunii era ca Bismarck și Prinz Eugen să intre în forță în Atlantic și să atace convoaiele aliate. Marele amiral Erich Raeder i-a dat amiralul Günther Lütjens ordine clare, conform cărora „obiectivul lui Bismarck nu era „să înfrângă inamicii de putere egală, ci să îi împiedice să acționeze prin acțiuni de întârziere, în timp ce își conserva propria capacitate de luptă cât de mult era posibil, astfel încât să îi permită lui Prinz Eugen distrugă vasele comerciale din convoi” în condițiile în care „ținta principală a acestei operațiuni erau transporturile comerciale ale inamicului; vasele militare inamice aveau să fie angajate în luptă doar când misiunea o făcea necesară și când acest lucru putea fi făcut fără un risc excesiv”.Boyne, 53-54. Pentru sprijinirea și asigurarea aprovizionării marilor vase de război, OKM a stabilit o rețea de șapte petroliere și două vase de reaprovizionare, care se întindea din Labrador până în Insulele Capului Verde. Lütjens i-a cerut superiorului său, Raeder, să amâne Rheinübung până când Scharnhorst finaliza reparația motoarelor și se putea alătura lui Bismarck și Prinz Eugen, sau măcar să se permită „surorii” luiBismarck, cuirasatul Tirpitz, să se alăture flotilei. Raeder a respins însă cererea, dat fiind că Scharnhorst urma să devină operațional doar în iulie. Echipajul lui Tirpitz nu era încă instruit complet. Toate protestele lui Lütjens au fost respinse de Raeder, care a cerut ca Rheinübung să se desfășoare conform planului. Motivul principal pentru care Raeder dorea ca raidul Rheinübung să aibă loc era acela că el era la curent cu pregătirile pentru declanșarea Operațiunii Barbarossa, în timpul căreia Kriegsmarine urma să joace doar un rol secundar de sprijin. Marele amiral dorea ca să înregistreze un succes important al flotei, mai înainte ca forțele terestre și aeriene să obțină de la Hitler creșterea bugetelor lor în detrimentul celui al marinei militare.Murray, Williamson & Millet, Alan War To Be Won, Harvard: Belknap Press, 2000 page 242. Pentru contracararea amenințării vaselor germane de suprafața, britanicii păstrau gata de acțiune la Scapa Flow cuirasatele de ultimă generație King George V și Prince of Wales, crucișătorul de linie Hood și portavionul Victorious, intrat în dotarea marinei de puțină vreme. În baza militară din Gibraltar, britanicii puteau mobiliza din cadrul „Force H” crucișătorul de linie Renown și portavaionul Ark Royal. În largul Atlanticului se aflau în diferite misiuni cuirasatele Revenge, Rodney și Ramillies și crucișătorul de linie Repulse. Crucișătoarele și avioanele de recunoaștere asigurau supravegherea mărilor. În această perioadă, în Atlantic erau în marș 11 convoaie, inclusiv un convoi cu trupe. OKM nu a luat însă în calcul faptul că britanicii erau foarte hotărâți să distrugă flota de suprafață a germanilor. Ca să fie siguri că Bismarck avea să fie scufundat, Royal Navy a riscat chiar să reducă sau chiar să își oprească operațiunile pe anumite teatre de luptă, ajungându-se până la desființarea escortelor unor convoaie. La un moment dat, britanicii desfășuraseră 6 cuirasate, 3 crucișătoare de linie, 2 portavioane, 16 crucișătoare, 33 de distrugătoare și opt submarine, plus avioane de patrulare. Aceste vase aveau să devină cea mai mare forță navală destinată unei singure operațiuni de până în acel moment al războiuluiBoyne, 54.
Drumul lui Bismarck
Crucișătorul greu Prinz Eugen a ridicat ancora în jurul orei 21:00 a zilei de 18 mai 1941 din portul Gotenhafen (în prezent Gdynia din Polonia), urmat la ora 2:00 a zilei următoare de Bismarck. Cele două vase au navigat separat sub escortă până când s-au întâlnit în dreptul Capului Arkona a Insulei Rügen, în vestul Mării Baltcie.Ballard, 60. După aceasta, cele două vase au navigat printre insulele daneze până în Strâmtoarea Kattegat. După ce au traversat strâmtoarea Kattegat pe 20 mai, Bismarck și Prinz Eugen au navigat prin Skagerrak, strâmtoarea dintre Iutlanda și Norvegia, unde au fost zărite de echipajul crucișătorului suedez Gotland în jurul orei 13:00 . Gotland a trimis un raport de rutină comandamentului marinei suedeze. Pe 21 mai, Amiralitatea britanică a fost alertată de sursele pe care le avea în guvernul suedez cu privire la trecerea celor doua mari vase de război germane prin Kattegat. Bismarck și Prinz Eugen au intrat în Marea Nordului și au staționat o vreme în Grimstadfjord, lângă Bergen. Aici, Prinz Eugen a fost alimentat cu combustibil, după care, a doua zi, a efectuat un raid de recunoaștere a rutelor de transport naval din Atlantic.http://www.kbismarck.com/operheini.html În acest timp, Hood, Prince of Wales și escorta lor de distrugătoare se îndreptau spre Strâmtoarea Danemarcei, unde crucișătoarele Norfolk și Suffolk erau deja în patrulare. Crucișătorul Manchester și Birmingham fuseseră trimise să patruleze apele la sud-est de Islanda. După ce a aflat despre plecarea în misiune a vaselor germane, amiralul John Tovey, comandantul Flotei metropolitane, a preluat comanda cuirasatului King George V, a portavionului Victorious și a vaselor de lor de escortă și sprijin ca să ajute acțiunea vaselor care erau deja în patrulare. Crucișătorul de linie Repulse s-a alăturat acestor forțe după ceva timp. În seara zilei de 23 mai, Suffolk a identificat poziția lui Prinz Eugen în Strâmtoarea Danemarcei, la sud de Groenlanda. Suffolk s-a retras rapid într-un banc de ceață și a alertat Amiralitatea. În schimb, Bismarck a deschis focul împotriva Norfolk de la o distanță de 6 mile (11 km), dar vasul britanic s-a retras în un banc de ceață. Dacă Norfolk și Suffolk erau depășite la capitolul artilerie de Bismarck, ele erau dotate cu sisteme radar superioare celor de pe vasele germane. În timpul duelurilor de artilerie, tunarii de pe Norfolk au reușit să scoată din funcțiune radarul de pe Bismarck, ceea ce l-a făcut pe Lütjens să repoziționeze Prinz Eugen în fața lui Bismarck. După ce poziția vaselor germane a fost identificată cu precizie, o parte a grupurile navale britanice au redirecționate pentru interceptarea forței lui Lütjens, iar cealaltă parte pentru asigurarea apărării convoaielor de trupe.
Bătălia din Strâmtoarea Danemarcei
Hood și Prince of Wales au luat contact cu forța navală germană în primele ore ale dimineții zilei de 24 mai, iar primele schimburi de focuri au avut loc la 5:52 de la distanță de peste 22,5 km. Artileriștii de ambele vase britanice au deschis inițial focul împotriva Prince Eugen, datorită schimbării de poziție efectuată de Lütjens după distrugerea radarului lui Bismarck. La rândul lor, germanii au bombardat Hood. Hood a fost lovit în scurtă vreme și incendiat de proiectilele lansate de pe Prince Eugen. În jurul orei 06:00 , au început să se producă explozii în magaziile vasului Hood, probabil după ce vasul a primit o lovitură directă a tunurilor de 38 cm de pe Bismarck. O explozie uriașă a rupt partea din spate a crucișătorului de linie britanic, care s-a scufundat în câteva minute. Dintre cei 1417 membri ai echipajului, doar trei au reușit să se salveze. Printre cei morți s-a numărat și contraamiralul Lancelot Holland, comandantul lui Hood. Prince of Wales a continuat lupta de unul singur, dar a suferit lovituri multiple, fiind lovit de proiectile de 38 și 20,3 mm. În plus, tunurile au suferit mai multe defecțiuni. Comandantul lui Prince of Wales a fost rănit de un proiectil tras de Bismarck, iar cuirasatul s-a retras, lansând un ecran de fum pentru mascarea mișcării. Bismarck a fost atins de două – trei proiectile britanice, dar amiralul Lütjens i-a interzis comandantului acestuia, căpitanul Ernst Lindemann, să plece în urmărirea lui Prince of Wales pentru a-i da lovitura de grație. Toate loviturile pe care le primise Bismarck fuseseră aplicate de tunurile de 14" (360 mm) de pe Prince of Wales. Unul dintre proiectile străpunsese blindajul cuirasatului german în prova, avariind câteva rezervoare de combustibil, care a început să se scurgă cu un debit ridicat. Pierderea combustibilului a fost principalul motiv pentru care comandantul Bismarck a hotărât să se retragă spre Brest în loc să încerce să scape de urmăritori în largul Atlanticului. Dâra de combustibil a fost folosită de crucișătoarele britanice să urmărească vasul german.
Urmărirea